Textul Evangheliei citit în această zi ne relatează faptul că Iisus merge din Betania la Ierusalim pentru a sărbători Paștele împreună cu ucenicii Săi. Pe cale, Îl întâmpină o mulțime care Îl aclamă. Celui care vine după ce l-a înviat pe Lazăr din mormânt I se cuvine omagiul pe care îl acordau cei din vechime învingătorului, care revenea acasă și era întâmpinat cu ramuri de finic și tradiționala strigare „Osana! Celui care vine întru numele Domnului”. În acea zi, alături de aceste cuvinte s-au adăugat altele, care au stârnit invidia iudeilor și tulburarea păgânilor: „Osana, Regelui lui Israel!”.

Un Rege fără regat în lumea aceasta

Hristos a spus de multe ori în sfintele Evanghelii: „Iată, Fiul Omului urcă la Ierusalim și se va da în mâinile păcătoșilor, care Îl vor omorî”. Și, de fiecare dată, acest lucru a fost spus cu cea mai profundă solemnitate și cu supremă seriozitate. De astă dată însă, când intră în Ierusalim, este pentru prima oară când Iisus acceptă să fie sărbătorit. Cu toate acestea, intrând în Ierusalim așezat pe mânzul asinei, cel mai familiar dintre animalele domestice ale evreilor, Hristos nu riscă să fie luat drept un Mesia eliberator ce vine triumfal să izgonească pe romani de la conducerea provinciei iudaice. El se arată astfel doar ca dulcele și smeritul Împărat prorocit de Profetul Zaharia: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9, 9). Cu toate că nu este subliniată în niciun fel, smerenia Împăratului nu trece neobservată. Venit la Ierusalim după învierea lui Lazăr, prietenul Său, Iisus Nazarineanul este întâmpinat de o mulțime de oameni din toate categoriile sociale, care-L aclamă ca pe un rege. Din toate părțile se aud strigăte de laudă, ce recunosc în persoana lui Iisus, pe fiul lui David, iar prin aceasta, spune Sfântul Apostol Luca, mulțimea se arată recunoscătoare pentru minunile la care fusese martoră (Luca 19, 32).

Iisus venea într-adevăr după triumful asupra unui adversar invincibil până atunci: moartea. În această calitate, El nu putea să nu fie proclamat ca Rege al Israelului. Totuși, acceptând acest omagiu care se cuvine regilor, îi aduce o corecție esențială: așezat pe un asin, nu pe un cal, așa cum s-ar fi cuvenit să stea un rege învingător, Iisus se arată pe sine Mesia săracilor, smeriților și făcătorilor de pace. Iisus refuză echivocul. El refuză triumful. Inexplicabilă purtarea Domnului: deținea toate avantajele, dar El se retrage să se roage și să purifice Casa Domnului de negustorii care o profanau. Iisus a refuzat puterea care I se oferea și, cu toate acestea, nu trebuia decât să ridice un deget și s-ar fi auzit strigătul: „Trăiască regele!” Într-adevăr, Regele.... Dar tronul lui Iisus îi era rezervat: singurul loc unde Iisus a fost proclamat oficial Rege al Iudeilor este Crucea: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”. Și, într-adevăr, El a fost regele acestui popor căruia i S-a oferit, nu doar în vorbe, ci ca jertfă. Nu este suficient să strigăm „Trăiască Regele!”..... „Osana fiului lui David!”. Acest strigăt nu are valoare decât dacă știm despre care rege și despre care regat este vorba. Acest strigăt nu are valoare decât dacă cei care-l proclamă acceptă să se asemene Celui Căruia păcatele lor Îi vor cauza moartea și, prin urmare, Îl urmează astfel în regatul Său.

Așteptări omenești

Nici apostolii nu au înțeles că intrarea în Ierusalim nu era decât un semn. Fără îndoială, discipolii care Îl înconjurau s-au gândit că Iisus era deja învingător. Imaginea lui Mesia pe care o aveau ei, îi făcea să creadă că, în mod sigur, Iisus va merge și va lua puterea și îi va da afară pe romani, apoi El va șterge definitiv puterea fariseilor și a celorlalți membri ai clerului oficial, ca în sfârșit să impună noua Lege. Așadar, în această zi, după simplista logică umană, ucenicii entuziaști vor fi tras, poate, concluzia că se aflau în tabăra care trebuie și că au făcut bine că L-au urmat pe Iisus renunțând la tot. Dar nu este încă vorba despre un semn, căci Iisus a spus „Împărăția mea nu este din lumea aceasta”. El știa că sistemul regatelor terestre nu are capacitatea de a restabili Împărăția lui Dumnezeu.

De aici a provenit, fără îndoială, imensa dezamăgire a celor care, patru zile mai târziu vor asista la drama pătimirilor. Pericopele evanghelice pe care le vom asculta pe parcursul Săptămânii Mari ne vor arăta cum toți discipolii sunt puși pe fugă: unul Îl trădează, altul Îl reneagă public de trei ori și așa mai departe. Din fericire pentru noi însă, tot acești discipoli au ales să consemneze în scris, curând după evenimente, lipsa lor de curaj, lipsa de înțelegere a tainei. Și am aflat astfel un adevăr foarte important despre drumul credinței, pe care încercăm să îl parcurgem.

Așa după cum mărturisesc Sfintele Evanghelii, aceiași oameni care L-au întâmpinat cu bucurie pe Hristos la intrarea Sa în Ierusalim, Îl vor condamna la moarte. După doar câteva zile, vor striga în loc de „Osana!”, „Jos cu El!”; „trăiască Iisus!” va deveni „să moară!”; „bine este cuvântat” se va transforma în „răstignește-L!”; „bucură-Te, Învățătorule!” va deveni „dacă Tu ești Mesia, coboară deci de pe cruce!”. Această mulțime, așadar, se arată a fi foarte schimbătoare, iar Iisus nu ignoră acest fapt. El nu se lasă măgulit de concertul acesta laudativ pe care îl ascultă în ziua Floriilor. De altfel, Iisus nu merge la Ierusalim pentru acest efemer triumf omenesc, ci pentru a împlini lucrarea de împăcare a omului cu Dumnezeu, prin Jertfa Sa de pe Cruce: „Slava Mea Eu nu o primesc de la oameni, ci de la unicul Dumnezeu”. (cf. Ioan 5, 43-45). De aceea Mântuitorul nu acceptă gloria omenească. Am putea spune că noi cei de astăzi nu am face ca oamenii de atunci, însă, să nu aruncăm cu piatra, toate mulțimile se aseamănă și noi facem parte dintr-o asemenea mulțime. Dar, vorbind despre acest Rege de o zi, Regele cel veșnic, de fapt, am accepta să Îi fim dicipoli? Răspunsul nostru, al celor de astăzi, trebuie să fie afirmativ, căci El este Regele nostru, Domnul și Stăpânul nostru. Să strigăm așadar, precum Toma, după Înviere, „Domnul meu și Dumnezeul meu.”

De aceea, triumful omenesc al Floriilor avea doar valoare de simbol; acesta anunța adevărata Sa victorie, cea a dragostei de pe Sfânta Cruce, căci aceasta este adevărata dragoste!

Avem parte de Înviere doar după ce trecem cu Hristos prin moarte

Întins pe Cruce, în ochii acuzatorilor, Hristos este un nimeni, un simplu condamnat la moarte, lipsit de semnificație, dar pentru noi, creștinii, El este dragoste, iubire. Crucea ne-a arătat că Hristos ne-a iubit până în sfârșit și că S-a dat pe Sine pentru răscumpărarea fiecăruia dintre noi, din tot timpul și din tot locul. Hristos a murit într-un abandon total, ca ultimul tâlhar, El, care și-a petrecut întreaga viață predicând iubirea. „Iubiți pe Dumnezeu, căci Dumnezeu vă iubește”, repeta El neîncetat. „La moarte!” au răspuns fariseii. Vinerea neagră, pe care o vom trăi peste câteva zile, nu va fi însă apologia morții Sale, ci a dragostei Sale, iar iubirea nu are frica morții, căci moartea dăruiește iubirii ocazia să arate că ea este mai mare decât toate. De aceea nu are nici un sens să căutăm să aflăm cine se face vinovat de moartea lui Iisus – evreii sau romanii – căci Hristos a murit din iubire pentru noi. Dacă El nu avea iubire totală, s-ar fi putut sustrage morții; sau dacă El ar fi iubit cu prudență, așa cum facem noi adeseori, nu și-ar fi pus viața în pericol. Dar El a iubit mult, iar crucea a fost necesară pentru ca omul să poată realiza monstruozitatea păcatului său. Crucea face să triumfe dragostea, iar dragostea face să triumfe Viața!

Doar câteva zile mai separă triumful ramurilor de finic de suferința din Vinerea Mare. În aceste câteva zile, să ne retragem în sinele nostru și să ne interogăm cu toată sinceritatea cu privire la dragostea noastră pentru Iisus și la modul în care alegem să Îi urmăm, în calitatea noastră de creștini. Cu certitudine vom descoperi în noi exact aceleași ambiguități și îndoieli care îi frământau și pe apostoli atunci când Iisus primea cele mai grele lovituri. Să recunoaștem faptul că suntem mai pricepuți în a-L recunoaște pe trimisul lui Dumnezeu atunci când El ne aduce bucurie și împăcare. Și, din contra, suntem surprinși neplăcut atunci când trebuie să ne asumăm împreună cu El pătimirile, Crucea și moartea.

Să ne reamintim că, prin botez, noi avem parte de Învierea Sa, dar abia după ce trecem împreună cu El prin moarte. Să ne reamintim că, odată cu fiecare Sfântă Împărtășanie noi prăznuim Învierea, în măsura în care El consimte să se dăruiască tuturor păcătoșilor lumii. Astfel, salvați de El, noi înșine putem deveni, cu puterea Sa, salvatori ai tuturor celor pe care îi recunoaștem ca frați întru Hristos, Dumnezeul cel Veșnic, Logosul întrupat venit să mântuiască lumea de păcat.

Fie ca sărbătoarea de astăzi și săptămâna care urmează să fie pentru noi un timp de pocăință, de mărturisire, de pace în Hristos, iar Învierea Domnului să ne aducă bucurie marcând începutul învierii noastre. Amin!