Prin expunerea parabolei Bunului samarinenan, scopul lui Iisus nu este deloc acela de a opune lipsa de umanitate a preotului și a levitului bunătății samarineanului, care se gândește să îl ducă pe evreul rănit într-un loc în care să poată fi îngrijit. După cum Iisus nu a vrut nici să condamne antagonismul etnic și religios care exista între evrei și samarineni. Scopul Său a fost să proclame acest adevăr general valabil: aproapele meu nu este doar cel de același sânge cu mine, sau cel care trăiește în același loc cu mine, or are o credință apropiată de a mea; aproapele meu este, în fiecare clipă, cel pe care Dumnezeu mi-l scoate în cale; aproapele meu este cel pe care mi-l aduc aproape punându-mă în serviciul lui, chiar dacă el este un străin sau un dușman. Depinde de mine dacă un astfel de om este sau nu aproapele meu.

Pe de altă parte, Samarineanul milostiv este însuși Iisus Hristos, cel care toarnă vin și ulei pe rănile umanității, făcându-se pe Sine aproapele fiecărui om în parte.

Nu dorim să reluăm aici parabola, nici să explicăm ceea ce e mai mult decât clar pentru fiecare și anume că suntem datori să ne iubim aproapele, indiferent care ar fi acela. Vă propunem ca în această duminică să reflectăm asupra mai multor chestiuni.

Îndemn la meditație și acțiune

În primul rând, trebuie să ne întrebăm pentru câți dintre oameni această învățătură se traduce în acte concrete, în acțiuni pe care le împlinesc pe parcursul vieții lor. Căci e cale lungă de la vorbă la faptă, de la enunțarea unor principii la punerea lor în practică.

În al doilea rând, trebuie să medităm la alegerile noastre: alegem să trecem pe lângă aproapele nostru fără să îl observăm, or îl vedem, dar îl ignorăm, sau alegem să îl ajutăm, să îi vorbim, chiar dacă acesta presupune să ne compromitem? Alegem să facem din problemele lui problemele noastre, căci asta înseamnă a fi un bun samarinean?

În al treilea rând, nu putem să nu gândim la faptul că această parabolă nu face decât să redea în mod simbolic însăși istoria Mântuitorului. Iisus Hristos nu a ignorat umanitatea. N-a fost El cel care a trecut pe lângă om alegând să îl ajute, să îi vorbească, să se compromită la maxim luând firea umană, făcând din problemele umanității propriile Sale probleme?

Persoana care suferă nu este doar un caz social

Asupra celei de a patra chestiuni vom stărui ceva mai mult. S-ar părea că viața modernă nu mai este la fel de sensibilizată de destinul personal al fiecărui om, așa cum era societatea din vremea lui Hristos. Astăzi nu se mai poate întâlni un rănit pe marginea drumului, care să ne atragă atenția. Astăzi, un accident nu e decât un accident, din cele atât de multe care se întâmplă pe drumurile noastre an de an, zi de zi. În mod aproape mecanic, suntem preocupați mai mult de cum funcționează serviciile de ajutorare și procedurile de plată ale asigurărilor de orice tip. Cu alte cuvinte, chestiunea privind condiția persoanei umane se îneacă în marea problemelor sociale, administrative și juridice, ce trebuie să funcționeze perfect.

De exemplu, un cerșetor este acum un om fără un loc de muncă, care este amenințat de o viață în mizerie, atât el, cât și familia sa. Așadar, un cerșetor nu e un om în nevoie, ci un caz care atrage atenția asupra reformelor economice și sociale. Tot astfel, un om bolnav, nu este un om care suferă, ci este un caz clinic, care declanșează o mare de hârtii schimbate între asigurările medicale și instituțiile spitalicești. Un vagabond, nu mai este un tânăr debusolat și nici victima egoismului unor părinți, ci este un caz care cade sub incidența legii tribunalului pentru tineri.

Tendința nestăpânită de a generaliza, de a clasifica, de a așeza în statistici, ne împiedică să vedem, în Omul de lângă noi, pe aproapele, pe care-l privim distrași, detașați, la durerea căruia suspinăm instinctiv, simțind doar o vagă milă, așteptând ca serviciile sociale să îl găsească, precum preotul din parabolă, care, fără îndoială, se grăbea, poate pentru a face o înmormântare sau era într-o zi de slujbă.

Întrajutorarea este o chestiune interpersonală, nu doar instituțională

Cu toate acestea, omul rămâne mereu, în fața lui Hristos, o personalitate complexă, completă și vie, constituind o lume în sine, care face obiectul atenție și bunăvoinței lui Dumnezeu. Astfel se descoperă Hristos însuși ca fiind primul bun samarinean: El este mereu aproape de oricare om pe care-l întâlnește, încât are pentru fiecare cuvântul sau gestul de care are nevoie.

S-a tot reproșat Bisericii că nu este implicată în problemele sociale, politice, economice și internaționale. Dar, în ultimele decenii, suntem martorii unor mari schimbări care au loc în Biserică. Și asta este minunat! Cu toate acestea nu este de ajuns, căci nimeni nu poate fi considerat un autentic discipol al lui Hristos dacă nu Îi urmează exemplul și în fiecare întâlnire personală cu aproapele, nu se preocupă sau nu sare în ajutorul celui aflat în nevoi, fiind el însuși, în mod personal, sensibil la suferință și devenind cu adevărat aproapele iubitor de care celălalt are nevoie. Cel care suferă în trupul său, în inima sau în sufletul său, are nevoie nu atât de cuvinte și predici distante și impersonale, cât de sprijin direct de la o ființă apropiată, de care se simte înțeles și iubit. Pe scurt, creștinul este dator să își ofere iubirea sa aproapelui.

Răspunsul lui Hristos la frământarea tânărului bogat care dorea să moștenească Împărăția Cerurilor este adresat și nouă. Întrebarea bogatului este și întrebarea noastră, a celor de astăzi, care dorim să aflăm cine este cu adevărat aproapele nostru, ca să învățăm să îl iubim și prin el să putem rămâne în iubirea lui Dumnezeu.

Scopul omului – viața veșnică

Întrebarea mereu valabilă este: „ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 10, 25) Și pentru că în fiecare zi uităm că pentru asta trăim, că acesta trebuie să fie scopul nostru – viața veșnică –, ar trebui ca în fiecare zi să recitim parabola Bunului samarinean. Și asta nu ca să înțelegem ceea ce s-a înțeles de mult, anume că trebuie să ne iubim aroapele, ci pentru a ști cum să îl aflăm pe aproapele nostru. Cum știu cine are nevoie de mine, cum îmi dau seama și cum mă pot pune în slujba lui? De unde știu unde se află și unde nu, cine este și cine nu? Întrebarea „învățătorului de lege”, profesorului de morală este legitimă: „cine este aproapele meu?”. În epoca lui Iisus exista o dezbatere în societate cu privire la limitele milosteniei.

Mai întâi trebuie să înțelegem cu exactitate sensul frazei care apare în Biblie: „Să iubeşti (...) pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Ne putem întreba ce înseamnă cu exactitate „aproapele”, căci cu siguranță în vremea lui Iisus nu avea același sens ca cel pe care noi îl dăm astăzi. De altfel, în aramaică, limba pe care o vorbea Iisus, nici nu exista acest termen „aproapele”. Era un termen mai apropiat de camarad, tovarăș, companion, însoțitor: „Să iubești pe companionul tău ca pe tine însuţi.”

Așadar, cine este acest companion? În concepția evreilor de atunci acesta era cel pe care îl întâlnești zi de zi, cel care trăiește în comunitatea ta, concetățeanul, compatriotul, confratele. Așadar, mai curând vecinul, cel de aproape, de aici „aproapele”, opusul celui de departe. Dar, dacă ar fi așa, porunca nu ar fi foarte greu de dus la împlinire. Însă Iisus a dorit altceva. Prin răspunsul pe care îl dă învățătorului, care încearcă să afle până unde merge datoria, Iisus aduce ceva nou: „Dragul meu prieten, dragostea nu are limite. Datoria ta trebuie să meargă până la capăt. Orice om ai întâlni, oriunde și oricine ar fi, tu trebuie să te faci aproapele lui.”

Cu aproapele ne hrănim din Pâinea-Hristos

Aceasta este o idee strălucită, care vine să aducă lumină în fiecare zi a vieții noastre, de 2000 de ani. Cuvântul de ordine al fiecărei zile trebuie să fie „Iubește-ți aproapele fără limită, fără excepție, fără discriminare, fără separare.” În Hristos, termenul „străin” trebuie să-și piardă sensul. Trebuie ca cel de departe să devină aproapele nostru, să își câștige cetățenia în Împărăția lui Dumnezeu, care este aceeași pentru toți oamenii. Acesta este idealul viețuirii creștine.

Cuvântul însuși, companion, provine din latinescul com+panis, care desemnează pe cel cu care împarți pâinea la masă. Aceasta este invitația pe care o face Hristos tuturor oamenilor: să mănânce toți din aceeași pâine, care este însuși trupul Mântuitorului. Căci „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el." (Ioan 6, 56), iar „Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan, 6, 51).

Prin această parabolă, Iisus încearcă să ne spună de fapt că trebuie să ieșim din starea noastră de confort, din obișnuința noastră, pentru a putea descoperi suferința acolo unde se află ea. Apoi că trebuie să împărțim nu doar bunurile noastre, ci și inima noastră. Pe măsură ce inima noastră se deschide, cel aflat în suferință nu este el însuși aproapele, ci noi devenim aproapele său. Iar această transformare profundă este o reală metanoia, căci înseamnă că nu trebuie să caut în altă parte, pentru că inima mea este cea care trebuie să se schimbe.

Știm să dăruim din bunurile materiale altora, și asta este oarecum ușor, dar inima rămâne cel mai adesea închisă, într-o anume măsură insensibilă.

Să ne deschidem inima spre toți cei ce suferă

Dacă, din contră, învăț ca eu să devin aproapele celui care suferă, al celui care este singur, acesta va deveni felul meu de a trăi și îmi voi dori să devin aproapele celui ce are nevoie de ajutor așa cum Dumnezeu, deși îndepărtat de noi prin păcat, a coborât la noi, devenind El Însuși aproapele nostru.

Să încercăm să reținem această lecție din Evanghelii și să devenim apropiați de toți cei care suferă și care ne cer ajutorul în orice timp și-n orice loc, în această mare comunitate umană din lumea întreagă, indiferent că ei sunt ortodocși sau nu, căci, până la urmă, sângele vărsat pe nedrept, sângele care suferă este sângele lui Hristos.

Să învățăm să auzim toate aceste voci, toate aceste plânsete, toate aceste rugi fierbinți, care se înalță la El și înmoaie inima Domnului. Să învățăm să îi recunoaștem pe toți cei care sunt supuși la chinuri în numele lui Hristos.

Suntem cu toții chemați să devenim slujitori ai Domnului, ai lui Hristos, să devenim ceilalți ai Lui, apropiații Lui. Suntem cu toții chemați să ne smerim voința în fața lui Hristos, care e mai puternică decât a noastră. Căci voința Domnului este cea care ne leagă, dar și cea care ne dăruiește libertatea. Când devenim robii Domnului, așa cum auzim când suntem chemați la Sfânta Împărtășanie, abia atunci suntem cu adevărat liberi, iar aceasta este rațiunea noastră de a fi.

*Cuvânt la Duminica a 25-a după Rusalii, Samarineanul milostiv, Luca 10, 30-37