„Eu, zice unul emfatic, dacă aș găsi un os,
Aș putea reface-ndată, combinând armonios,
Tot scheletul unei fiare sau poate a vreunui om,
Pentru că posed știință să pătrund în centrozom.”
„Bine, dacă poți reface chiar și-un schelet de mamut,
N-ai prea evoluat încă, eu pot face și mai mult!
Pot să fac și eu scheletul, reproducându-l fidel,
Însă eu refac și leșul re-punând carnea pe el.”
„Dacă voi puteți acestea grației științei voastre,
Eu pot merge mai departe plecând de la zoroastre.
Eu, în ceea ce mă privește, dacă aș găsi vreun leș
I-aș putea reda viața. Pot aceasta, fără greș!”
Nu a fost greu să observe că toată știința lor
Părea justă, coerentă, legată interior.
Erau mândri de ei înșiși, că sunt oameni de știință
Și gândeau machiavelic, că totul e cu putință.
Tot schimbând idei înalte, traversând un câmp frumos
Unul dintre tineri vede, lângă un tufiș, un os.
După ce îl studiază și conchid aleatoric,
Au căzut de-acord cu toții că e un os preistoric.
„Bine, iată probă clară, hai acum să arătăm
Că ce știm putem și face, viață osului să dăm.”
Cei trei oameni se-nvoiră și se puseră pe treabă
Pe cât știe fiecare, cum să facă mai în grabă.
Primul refăcu scheletul, dându-i forme-armonioase.
Al doilea refăcu mușchii și îi așează pe oase.
Au constatat cu stupoare că leșul era un leu.
Cum era fără de viață acesta mirosea greu.
De aceea ei rugară, pe confratele, frumos,
Să de-a viață la cadavru, ca să scape de miros.
Acesta, fără zăbavă, sunând niște clopoței,
A trezit leul din moarte, dar se repezi la ei.
N-a trecut prea multă vreme și-acei trei idioți,
Ce-și ziceau că ei știu totul, în trei clipe erau morți.
Morala:
III.
