Un mare exeget al celei de-a doua părţi a Sfintei Scripturi (M.J. Lagrange) zicea că: „Noul Testament este compus din două biografii (deşi viaţa Mântuitorului nu-i biografie, ci hristologie, cum, de altfel, viaţa unui sfânt nu este biografie, ci sinaxar sau aghiografie): cea a Mântuitorului Hristos şi cea a Sf. Apostol Pavel“. Exegetul adaugă însă: „Scrierile Sf. Pavel au depăşit în unele puncte Evangheliile, căci epistolele sale parcă au coborât din cer“.
Într-adevăr, Sfântul Pavel era un om de mare talent, de o enormă putere spirituală şi de o vastă cultură. Epistolele sale, scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt, sunt inedite. Chiar dacă Duhul Sfânt inspiră scrierile scripturistice, nu înseamnă că le şi dictează. Autorul biblic le dă forma literară, limba, structura, estetica etc. Cu toate acestea, epistolele pauline nu pot fi comparate cu Evangheliile, căci Evangheliile nu reflectă darul literar al apostolului-evanghelist, ci modelul pe care îl avea sub ochii lui - Iisus Hristos. Apostolul Pavel rămâne, totuşi, un om inspirat de Dumnezeu, iar Hristos este revelaţia lui Dumnezeu descoperită lumii.
Ne-am putea întreba pentru ce Apostolul Pavel este aşa de important şi de ce Biserica l-a plasat alături de Hristos în Noul Testament. De ce cele mai multe dintre epistole (14) i se atribuie lui? Pentru ce mai bine de jumătate dintre evenimentele cărţii Faptele Apostolilor reprezintă „biografia“ şi activitatea sa?
Istoric vorbind, nu avem proba că Pavel (Saul) s-a întâlnit cu Hristos vreodată pe străzile Ierusalimului sau în altă parte a pământului. Deci Pavel nu l-a văzut pe Hristos biologic, dar Dumnezeu l-a pregătit să-L întâlnească teologic. Hristos i s-a arătat Sf. Pavel cu o forţă mult mai mare decât dacă ar fi avut cu El un contact fizic. Duşmanii lui Hristos – vameşii, fariseii, Pilat din Pont etc. – L-au văzut cu ochii trupeşti, dar nu le-a servit la nimic. Spre deosebire de aceştia, şi Sf. Pavel a fost prigonitorul lui Iisus, însă Hristos l-a oprit pe drumul Damascului şi l-a chemat să-I fie apostol într-un mod cu totul inedit. Evenimentul nu a schimbat doar destinul său personal, ci şi pe cel al Bisericii. A fost ales să fie apostolul neamurilor, nu numai al unei provincii, sau al unei cetăţi.
Educat şi cultivat în duhul iudaismului, Sf. Pavel cunoştea foarte bine teologia iudaică. Din legea mozaică, pe care o înţelegea şi interpreta cu facilitate, apostolul ştia că este imposibil să te uneşti fiinţial cu Dumnezeu. Nimeni, în realitate, nu poate decât eflora (n.r. cunoaşte superficial) absolutul şi nu să se unească cu el, căci în sânul divinităţii arde un foc veşnic, care distruge totul, foc mistuitor (Evrei 12, 29); între Creator şi creatură este aceeaşi prăpastie ca între absolut şi relativ – nu se poate păşi peste acest abis nici prin efort logic, nici prin efort existenţial. Doar Dumnezeu a putut să unească cele două realităţi, teandric. Hristos, la plinirea vremii, a aşezat o punte peste această prăpastie. Cu cât omul se apropie de fiinţa lui Dumnezeu întrupat, cu atât îşi dă seama de nimicnicia lui. Pavel Apostolul s-a ataşat aşa de mult de Hristos, până ce şi-a abandonat Lui toată fiinţa sa. A purtat în trupul şi sufletul său toate stigmatele lui Hristos (cf. Galateni 6, 17) şi aşa s-a consumat de iubirea Lui, încât a mărturisit: „Nu mai sunt eu care trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu“ (Galateni 2, 20).
Dacă ne putem uni cu Dumnezeu, o putem face doar în Dumnezeu întrupat – Iisus Hristos – pentru că El aparţine, prin întrupare, celor două lumi: realitatea lumii telurice (terestre) şi a celei transcendentale (cereşti). Acest adevăr este fundamentul experienţei Sf. Pavel, precum şi al celor care au trăit şi trăiesc misterul lui Hristos în toate perioadele istoriei creştinismului. Drumul către Tatăl nu poate trece decât prin Fiul: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Fiul... Eu sunt uşa, zice Hristos, cine intră pe uşa aceasta se va mântui“ (Ioan 10, 9). Cea mai profundă experienţă a creştinismului se construieşte pe prezenţa eternă a lui Hristos, restul nu-i decât adaos artificial. Sf. Pavel a sesizat aceasta, spunând: „Omul nu se îndreptează prin faptele legii, ci numai prin credinţa în Iisus Hristos.“ (Galateni 2, 16)
Care este semnificaţia acestor vorbe inspirate? De ce nu se poate îndrepta omul prin împlinirea legii, prin reguli sau rituri religioase? De ce nu sunt ele necesare? (Nu putem spune că nu sunt necesare. Legea Vechiului Testament a fost totuşi un „pedagog către Hristos“ (Gal. 3, 24). Riturile care au împodobit-o au fost mijloace ale culturii şi educaţiei. În religiile păgâne, oamenii au creat ritualuri, câteodată în urma unei viziuni, alteori în urma unei erori psihologice.)
Dar ce vor să spună, deci, cuvintele „se va îndrepta“, adică justifica, mântui..... „prin faptele legii“? Acest fapt semnifică unirea vieţii umane efemere, temporare, cu nemurirea şi cu Dumnezeu. A comunica cu sau în viaţa lui Dumnezeu. Setea acestei comuniuni palpită în noi, dar este ascunsă, latentă. Pavel apostolul spune că Legea Vechiului Testament este „sfântă şi bună“ (Rom. 7, 12), căci Dumnezeu a dat-o prin inspiraţia Duhului Sfânt. Cu toate acestea, învăţăm de la Sf. Pavel că doar prin credinţa în Hristos putem comunica cu Dumnezeu (v. Evrei, cap.11).
Esenţa credinţei creştine este punerea în valoare a persoanei umane. Este victoria luminii asupra morţii, care se descoperă lumii prin Noul Testament.
Creştinismul este umanitatea unită cu Dumnezeu. Este uniunea spiritului uman, marcat şi limitat de timp, cu spiritul divin infinit. Creştinismul este sfinţenia Universului, victoria asupra răului şi asupra morţii. Această victorie a început de la Naşterea Domnului, se continuă prin Înviere şi sfârşeşte în infinit.
