La finalul Sfântei Liturghii săvârșite de soborul preoților din administrația epahială, preacuviosul părinte Pimen Costea, vicar eparhial, a adresat celor prezenți un cuvânt de învățătură în care a subliniat câteva aspecte desprinse din pericopa evanghelică de la Matei 2, 13-23, evidențiind trei dintre virtuțile care împodobesc familia creștină, indiferent de specificul ei: protejarea celui care greșește, asumarea neputinței celuilalt și importanța anonimatului.

„Acest parcurs pe care Sfânta Familie îl săvârșește scoate în evidență trei dintre aspectele principale pe care ar trebui să le aibă în vedere orice familie creștină. În primul rând, atunci când Dreptul Iosif află despre întruparea Pruncului Iisus în pântecele Fecioarei, lucrul acesta îl scoate din firescul lucrurilor și îl tulbură foarte mult, el știind că asumându-și această naștere a Fecioarei atrăgea anumite sancțiuni, asupra sa planând vinovăția că ar fi avut o relație înainte de căsătorie. Pe de altă parte, neasumarea Pruncului Iisus și lăsarea Fecioarei ca singură responsabilă, ar fi dus la uciderea ei cu pietre pentru că ar fi fost acuzată că ar fi săvârșit un mare păcat. Drept pentru care Dreptul Iosif ia o decizie spunând că va fugi, aceasta fiind cea mai ușoară cale de a evada din problematica lucrurilor. Însă Dumnezeu i se descoperă și îi spune să nu gândească astfel căci Cel din pântecele Fecioarei este de la Duhul Sfânt și este mai bine să-și asume rolul de ocrotitor al Pruncului și al Mamei Sale. Aceasta vrea să spună că oricât de greu ne-ar fi într-o familie, și mă refer la familia monahală, atunci când unul dintre membri greșește, avem datoria de a acoperi acea greșeală, spre îndreptarea ei. Ceea ce s-a întâmplat cu Dreptul Iosif, ca lipsă de asumare inițială a unei presupuse vinovății, se transformă într-un ajutor protector care devine asumat. Cea de-a doua virtute a familiei este asumarea neputinței celuilalt. Asumarea acestei neputinței este una sfântă și se referă nu la asumarea păcatului, ci a drumului de urmat, Iosif fiind bătrân și fiindu-i greu să aibă grijă de sine, de Fecioară și de Prunc, provocările timpului nefiind deloc ușoare. Drept pentru care își asumă toate acestea în virtutea prezenței lui Hristos în mijlocul lumii. Prin urmare, fiecare dintre noi, monah sau familist, trebuie să-și pună încrederea în Dumnezeu că Acesta este Cel care întărește cugetul nostru și desăvârșește conștiința noastră. De aceea, dreptul Iosif însoțește pe Prunc și pe Fecioară în Egipt și rămâne acolo până la moartea lui Irod, iar la întoarcere, pleacă în Nazaret. Cea de-a treia virtute este cea a anonimatului în care trăiesc cei doi protagoniști ai familiei, atât dreptul Iosif, cât și Sfânta Fecioară. Sunt cu totul uitați, fiind trecuți în planul secund al Evangheliei. S-a numit de către liturgiști și bibliști ca fiind al Maicii Domnului acel capitol de la Luca, sau Evanghelia Maicii Domnului. Este singura mențiune în care se face o apologie a Maicii Domnului. Acest anonimat arată de fapt că fiecare are locul său în lume, bine definit de Dumnezeu”.

Apoi, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim a precizat în cuvântul adresat credincioșilor că deși în Ortodoxie sunt întâlnite două tipologii familiale, a căsătoriților și a monahilor, lucrarea lor trebuie să fie comună: „Cele două familii, căsătoriții și monahii, despre care se face referire în pericopa evanghelică de astăzi, reprezintă aceeași lucrare. Pentru mine ele sunt două mâini și o singură lucrare, iar dacă scopul lor nu este mântuirea, lucrarea este în zadar. Dar orice familie are de purtat o cruce în perspectiva transfigurării. În contextul lumii de astăzi este foarte greu să vorbești despre asumarea unei astfel de cruci. Hristos a spus fiecăruia să ia crucea și să Îi urmeze. Despre călugări se spune că au chip îngeresc, iar aceasta se referă nu la înfățișarea fizică, ci la faptul că ei anunță dinainte starea la care trebuie să ajungă și laicii, la starea celor care se pregătesc să intre în Împărăția lui Dumnezeu, unde nimeni nu se însoară și nici nu se mărită”.

Totodată, Înaltpreasfinția sa a amintit faptul că din marea familie a monahilor face parte și sfântul Nicodim de la Tismana sărbătorit în această zi, de la a cărui naștere în ceruri se împlinesc anul acesta 615 ani, și care prin exemplul viețuirii și al lucrării sale a revigorat viața monahală a românilor în secolele XIV-XV: „Despre Sfântul Nicodim spunem că este un reorganizator al vieții monahale în țările române în timpul secolelor XIV-XV, iar creștinii de astăzi, de câte ori ajung la Tismana, venerează amintirea sa. El a avut mulți ucenici care au ajuns până în perioada lui Paisie Velicikovski la Neamț, arătând prin aceasta liniaritatea și continuitatea monahismului românesc de-a lungul timpului. Acest sfânt este un exemplu de revigorare a vieții monahale în plan spiritual și administrativ”.

La final, preacuviosul părinte arhimandrit Nicodim Bițic, consilier eparhial și duhovnic al obștii de la Itești, a rememorat lucrările împlinite în plan duhovnicesc și administrativ în ultimii ani, și a făcut cunoscută Ierarhului lucrarea de zidire a unui lăcaș de cult cu hramul Izvorul Tămăduirii, aflată în stadiu de început, ce va deservi nevoilor duhovnicești ale monahilor și pelerinilor ce vor dori să se întâlnească în rugăciune în această oază de spiritualitate băcăuană. Tot acum, părintele Nicodim a mulțumit ierarhului și ctitorilor pentru sprijinul acordat de la începutul lucrărilor de construire a acestui chivot monahal.