Majoritatea celor ce au avut binecuvântata ocazie de a-i fi stat la un moment dat în preajmă s-au raportat la persoana lui. Fiecare, în sinea sa, cred că îşi amintește de una sau mai multe clipe de har petrecute în aura acestui om minunat. Timpul petrecut alături de el parcă nu mai făcea parte din timpul convenţional, pe care noi îl măsurăm în mod obișnuit cu ceasul. Aveam impresia că trăim încă din lumea aceasta prezentul continuu al lui Dumnezeu, care transpare în chipul transfigurat, în atitudinea și manifestările duhovnicești ale avvei Iustin.

Nu ştiu dacă cineva, în perioada celor aproape patru zile de priveghi de până la punerea în mormânt a trupului neînsufleţit al marelui duhovnic, a făcut o sinteză asupra a tot ce s-a spus despre părintele Iustin. S-au spus multe şi, probabil, se vor mai spune! Din multitudinea expresiilor, sintagmelor, metaforelor sau cuvintelor de duh care s-au rostit despre el, ca să mă refer doar la cele pozitive, cred că s-ar putea crea deja imaginea unui martir al neamului. Unii subliniază faptul că s-a spus totul despre iscusitul mărturisitor al credinţei şi că nimic nu mai este de adăugat, astfel încât Biserica ar putea trage concluzia că părintele Iustin ar trebui să fie declarat sfânt! Alţii, mai scrupuloşi, nu aveau certitudinea că tot ce s-a spus despre părintele lor duhovnicesc îl caracterizează întocmai şi că au fost şi multe exagerări, iar ceea ce s-a spus nu se ştie dacă este tocmai ceea ce trebuia să se spună despre el! Urmărind dezbaterile, la un moment dat, aveam impresia că mulţimea aceasta entuziastă parcă Îl excludea pe Dumnezeu, Care ar fi voit să spună şi El ceva despre slujitorul său, dar nu a fost lăsat. Toți comentatorii ocazionali păreau a omite faptul că sfințenia este darul lui Dumnezeu făcut omului și nu un atribut uman intrinsec. Trecerea timpului, încărcat de mulțimea faptelor minunate ale Cuviosului și voia lui Dumnezeu, probează și justifică sfințenia, iar nu glasul entuziast al omului sensibilizat de emoția unui eveniment copleșitor. Acesta este însă rezultatul tendinței păcătoare a lumii de a se substitui lui Dumnezeu într-o împrejurare ce Îl are suveran doar pe Creator, uitând parcă de faptul că stabilirea gradului de sfințenie nu este rezultatul unei analize și consfătuiri divine și umane, ci este decizia lui Dumnezeu!

În acest context, atunci, mi-am reaşezat gândurile şi m-am hotărât să schiţez un portret din cuvinte acestui mare avvă, cu prilejul eliberării sale din „temniţa acestei lumi efemere”. Nu mă voi referi decât la activitatea misionară a părintelui, până la revolta populară din decembrie 1989. Pentru că puţini mai suntem dintre cei ce au trăit în mănăstiri pe acele timpuri şi am fost martori la cum era înțeleasă și cum se făcea misiunea atunci.

Încerc să readuc în fața tuturor acel chip blând, paşnic, plin de bunătate, pe care puteai distinge teofania permanentă, asemănătoare aceleia ce se întrezărea pe chipul Sfântului Serafim din pădurile Sarovului. Sper că cei ce l-au cunoscut pe Părintele Iustin atunci doresc să-l regăsească și în evocările celor ce mărturisesc faptul că l-au întâlnit. De altfel, contemplându-l câteva momente pe părintele aşezat în sicriul său, în timpul prohodirii, am regăsit acel chip autentic în care se oglindea faţa lui Iisus transfigurat de pe Tabor.

Providenţa a făcut ca după anii 1970 să fiu în preajma multor părinţi asemenea Părintelui Iustin, care trăiau în mănăstirile Moldovei: Părintele Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Petroniu Tănase, Ioanichie Bălan, la Sihăstria; Ioachim Spătaru, Nifon Corduneanu, la Mănăstirea Neamţ; Nicodim Măndiţă, Elefterie Scutaru, la Agapia; Calinic Humulescu de la Varatic, Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna şi mulţi alţii. Decretul 410/1959, aplicat cu acribie în Moldava, golise mănăstirile de călugări. Părinţii aceştia, deşi unii urmăriţi de securitate, alţii bătrâni şi neputincioşi, aveau conştiinţa că sunt mandataţi de Dumnezeu să formeze o altă generaţie de călugări care să ducă stindardul monahismului românesc mai departe. Mă număr printre aceştia. Fac parte din generaţia de tineri care la vremea respectivă încerca să scape de sub observaţia ochiului vigilent al autorităţilor vremii şi să se alăture bătrânilor îmbunătățiți în lupta de supraviețuire a vieții monahale moldave. Cei ce am intrat în acea perioadă în viaţa monahală căutam să ne hrănim din experienţa celor care se adăpaseră la izvoare şi deveniseră ei înșişi izvoare de apă sfințitoare menită să potolească setea căutărilor noastre de creştere spirituală. Pentru mine, unul dintre aceste izvoare duhovnicești a fost Părintele Iustin Pârvu. L-am cunoscut în anii de după eliberarea lui din temniţele comuniste, pe când era la Mănăstirea Secu. După cum se ştie, la eliberarea lui, după cei 16 ani de detenţie, părintele Iustin se afla în afara închisorii, dar nu era liber şi de griji. Unde să se ducă!? Pe vremea aceea, astfel de oameni erau consideraţi paria societăţii. Nimeni nu-i primea, nici chiar membrii familiilor din care făceau parte. Mănăstirea Durău, unde-şi începuse viaţa monahală, era desfiinţată. Într-un final, s-au milostivit de el nişte vechi prieteni de pe valea Bistriţei şi l-au primit în casa lor, ajutându-l să-şi găsească un rost pentru a câştiga o bucată de pâine, muncind cinstit în pădurile Carpaţilor. Am avut prilejul să cunosc pe aceşti oameni, dar din raţiuni binecuvântate nu le voi spune aici numele. De la o vreme, în anul 1964, a fost primit în obștea Mănăstirii Secu de stareţul de atunci, Părintele Gherontie Nicolau. Acolo se afla şi pr. Ciprian Zaharia, secretarul şi casierul acelei mănăstiri.

Ajunși aici, țin să fac o precizare necesară, având în vedere vremurile tulburi în care se petreceau evenimentele evocate. Avem tendinţa să vorbim frumos de cei ce au avut o viaţă sfântă şi au suferit pentru credinţă, dar îi uităm pe cei care nu s-au remarcat în mod deosebit prin virtuţi creştineşti, dar, în vremea comunismului, au devenit adevărate paravane, la adăpostul cărora făceau misiune, întru libertate, părinţi deosebiţi, cum a fost şi părintele Iustin. De aceea, metaforic spuneam, s-a făcut misiune pentru Hristos într-o libertate totală, în închisoare fiind, sub protecţia unor oameni acum declarați colaboraționişti. Era şi aceasta un fel de misiune pentru Hristos, care strălucea mai puțin, dar strălucea: să fii paravan pentru un sfânt care îşi practică virtuţile înseamnă să-ţi asumi un risc, înseamnă să fii și tu cu adevărat mărturisitor.

În anul 1969, am fost primit şi eu ca frate la Mănăstirea Sihăstria. Între ascultările pe care le-am avut era şi păstoritul mieilor mănăstirii. Adeseori coboram cu turma de la Sihăstria, pe firul apei până în preajma Mănăstirii Secu. Intram uneori pentru a mă închina sau a primi o coajă de pâine, ca să-mi potolesc foamea. Părintele Iustin făcea parte din obştea acelor timpuri a Mănăstirii Secu. Așa l-am cunoscut. De pe atunci am simţit spiritul jertfelnic şi milostiv al părintelui. Avea misiunea să stea de vorbă cu pelerinii şi să răspundă la nevoile lor spirituale, dar uneori ajuta și la stupina mănăstirii. Nu voi uita niciodată borcanul de miere pe care mi l-a oferit şi un colțuc de pâine mănăstirească, precum şi cuvintele lui: „Măi frate, ia de-aici mierea asta şi te mai întremează, că lungă şi anevoioasă e calea călugăriei către limanul mântuirii.” Da, mierea aceea mi s-a părut mai bună decât orice altceva, pentru că era dată cu atâta dragoste.

Într-un fel sau altul, din 1974 până în anul 1985, am făcut parte din obştea aceleiaşi mănăstiri. Părintele Iustin a fost transferat la Mănăstirea Bistriţa, iar eu, cu vreo 2-3 ani mai înainte. Atunci când părintele Ioanichie Bălan a fost obligat să meargă la Bistrița, i-am urmat și eu, dar m-am instalat la Schitul Tarcău, pe atunci pendinte de Bistriţa, pentru a nu fi în vizorul autorităţilor, deoarece eram prea tânăr. Puţini mai sunt în viaţă dintre cei care în anii 1975 făceau parte din aceeaşi obşte.

La Bistriţa, părintele Iustin îşi desfăşura, în condiţiile de atunci, misiunea sa în Biserica lui Hristos. Deși Biserica era oprimată de regimul ateist comunist, totuşi activitatea ei nu a fost întreruptă total. După o vreme au fost sloboziţi din închisori cei ce au supravieţuit calvarului, alţii, aşa cum am spus, au avut curajul să se alăture acestor temerari, chiar dacă timpurile nu erau prielnice. Evident că numărul mănăstirilor, precum şi al monahilor, se redusese vertiginos, dar nu au dispărut. Biserica îşi continua existenţa şi misiunea urmându-și drumul prin labirintul tenebros al societăţii. Pentru că se ştia de unde vine primejdia, mănăstirile îşi dobândiseră o formă de existență adaptată la condiţiile şi vitregiile vremii. Uneori e mai uşor să gestionezi timpul și condiția de prigoană decât libertatea! Dacă urmăream scopul precis pentru care ne-am afierosit vieţii de mănăstire, adică imitatio Christi, nu era greu. De fapt, Hristos ne-a avertizat pe fiecare că în lume necazuri vom avea, indiferent pe ce drum plecăm către împărăţia Lui cea veşnică, dar ne-a asigurată că, dacă îndrăznim, prin El, biruim lumea şi căutând Adevărul, acesta ne va face liberi. În sensul acesta pot spune că deşi eram oprimaţi, eram, în acelaşi timp, atât de liberi. Mănăstirea era o oază de libertate, unde puteai să dai Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Atunci parcă se vorbea despre Hristos şi cu Hristos mai mult decât acum. Fiecare după chemarea şi rolul său!

Pentru a susține ceea ce am spus voi apela la o asociere între Părintele Stăniloae şi Părintele Iustin. Ambii au suferit în temniţele comuniste. După eliberare, ei ştiau că vor fi permanent urmăriți, dar nu și opriți să-şi facă misiunea lor, decât în măsura în care ar fi subminat puterea instalată atunci la conducerea acestui neam credincios şi răbdător. Părintelui Stăniloae, de exemplu, i s-a permis să scrie din nou, dar a fost avertizat să nu scrie altceva decât teologie pură, fără să atenteze la regimul comunist cu nicio iotă sau vreo cirtă. Acea teologie pură, pe care autorităţile totalitariste ale vremii i-au impus-o părintelui Stăniloae a însemnat apariţia celei mai bune dogmatici ortodoxe de la sfârşitul mileniului al II-lea, celui mai frumos tratat de mistică creştină, cum nu s-a mai scris de pe vremea Sfinţilor Părinţi. S-a continuat traducerea Filocaliei, s-au tradus o parte dintre cele mai importante scrieri ale Sfinților Părinţi ș.a.m.d.

Îmi amintesc că pe vremea când Mănăstirea Bistriţa era, formal, închisă, în 1979 ea adăpostea vreo 10 călugări bătrâni care, între altele, aveau obligaţia să răspundă la nevoile spirituale ale celor peste 1000 de familii din satele din jur: Bistrița, Viişoara, Plopuşor, Sanatoriul Bisericani. Aproape toţi cei 10 erau în vizorul autorităţilor opresoare. Între ei erau: Părintele Martinean Conuţ, fostul stareţ de la Durău, Hrisostom Asavei, slobozit din puşcărie, Ioanichie Bălan, adus de la Sihăstria, Părintele Iustin, adus de la Secu. Pravila călugărească era redusă, funcționând după tipicul unei parohii. Însă a binevoit Dumnezeu să fie aşezat stareţ, pe la sfârşitul acelui an, părintele Ciprian Zaharia, care avea susținerea puterea politice de atunci, care avea un rol determinant în numirile personalului clerical şi monahal de conducere în Biserică. Dumnezeu, însă, lucrează pe căi din cele mai neașteptate.

În 1980, ca tânăr licenţiat în teologie, am fost chemat de la Schitul Tarcău de noul stareţ, părintele Ciprian, să întăresc obştea Mănăstiri Bistrița. Părintele Iustin s-a bucurat mult. Îmi amintesc că în ajunul sărbătorii Sfinţilor Apostoli, din 29 iunie 1980, s-a oficiat privegherea pe larg. Am cântat-o la strană cu Părintele Iustin, iar ceilalţi bătrâni, sub protia părintelui stareţ, au slujit la altar. La sfârşitul privegherii, Părintele Iustin a cerut în mod expres noului conducător al mănăstirii să dea binecuvântare să se săvârşească în biserica voievodală a lui Alexandru cel Bun, după tipic, toată rânduiala, pravila călugărească, pentru că, spunea el, are de acum cine să cânte la strană. Așa a fost! S-a reluat de atunci pravila monahală și continuă până astăzi. Odată cu ea a reînflorit şi viaţa monahală.

Cum am mai amintit în volumul de față, în același an, la privegherea Sfântului Ilie Tesviteanul, am fost primul călugăr, după 30 de ani, tuns în monahism de părintele Stareţ Ciprian. Părintele Ioanichie Bălan m-a purtat sub mantia lui smerită către Sfântul Altar. Eu, emoţionat, înaintând în genunchi pe piatra rece a bătrânei biserici către icoana Sfintei Ana, ascultam glasul Părintelui Iustin, care cânta din toată inima la strană, cu lacrimi în ochi, „Braţele părinteşti”. Mi-a mărturisit mai târziu că avea și el mari emoţii atunci, pentru că nu mai intonase această cântare de foarte mulţi ani.

Îmi amintesc, de asemenea, că la slujbă au participat şi câţiva intelectuali din Piatra Neamţ. După slujbă, un doctor se adresează Părintelui Iustin, zicându-i: „Părinte Iustin, această cântare mi s-a părut mai suavă şi mai frumoasă decât Recviemul lui Mozart.” Același lucru îl pot mărturisi și au acum, și simt la fel după atâția ani, pentru că Părintele Iustin pe toate le făcea din toată inima şi din toată fiinţa sa.

Anii pe care i-am petrecut la Mănăstirea Bistriţa, în compania părintelui Iustin, au fost determinanţi pentru viaţa mea monahală. De la el am învăţat ce însemnă îndelunga răbdare. Aceasta pentru că vedeam cum şiruri nesfârşite de oameni, din toate categoriile sociale, veneau la chilia lui pentru a-şi spune păsurile. Asculta pe fiecare şi pentru fiecare găsea un cuvânt de folos. Pe atunci, Părintele Iustin nu vorbea în biserică. L-am ascultat de multe ori, zi şi noapte, la chilia lui, care era permanent deschisă. Nu ştiu dacă omul acesta a ascuns ceva de cineva. Aveam impresia că viaţa lui se petrecea pe o scenă deschisă și că fiecare faptă a sa era izvorâtă din lăuntrul său și exprimată cu o naturalețe pe care doar oamenii aleși ai lui Dumnezeu o pot avea.

Acestea sunt câteva mărturii despre o viață plină de prezența lui Dumnezeu, despre o viață a unui teofor ce a mărturisit prezența și lucrarea lui Dumnezeu în inima omului într-un context politic ateist, cu prețul pirderii propriei libertăți. Părintele pe care l-am însoțit anul acesta pe ultimul drum a fost un mare misionar, un călugăr autentic, un martor al lui Hristos, care a ținut aprinsă candela spiritualității unui popor asuprit şi oprimat. A fost un restaurator de temple ale Duhului Sfânt, un părinte duhovnicesc prin a cărui paternitate s-au născut în Hristos cei care au dorit să-și asume crucea ascultării, a fecioriei și a sărăciei, înstrăinându-se de lumea aceasta pentru a fi prieteni cu Dumnezeu.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească şi să-l încununeze în ceruri cu cunună de martir, alături de drepții și misionarii neamului românesc!

*Cuvânt publicat în volumul Panteonul sufletului meu: portrete de preoți, monahi și monahii, Editura Filocalia, 2016