Născut în 1671, la Gledin, în ținutul Bistriței, Petru, pe numele său de mirean va intra în monahism, în marea Lavră a Neamțului unde va primi numele de Pahomie, începându-și urcușul duhovnicesc. Va deveni treptat diacon, preot și apoi din 1702, stareț al mănăstirii, de care se va îngriji timp de doi ani. 

În ceea ce privește activitatea sa ca Ierarh al Romanului, Sfântul Pahomie a fost ales de un sobor compus din boieri, stareți ai mănăstirilor, episcopi în frunte cu mitropolitul Misail și cu domnitorul țării de atunci, Antioh Cantemir, pe 18 decembrie 1706, pentru viața sa aleasă și virtuțile atent cultivate de-a lungul anilor. Între liniștea pustiei și slujirea în lume, noul ierarh de la Roman alegea calea ascultării fiind hirotonit arhiereu la 18 ianuarie 1707. 

În cei 7 ani în care a condus eparhia Romanului s-a îngrijit în primul rând de săraci și aflați în nevoie. La trei zile de la hirotonie, Sfântul Pahomie își începe activitatea prin confirmarea breslei sărăcilor din Roman, aflați sub protecția Episcopiei. De asemenea, primește dreptul de judecător asupra clericilor, slugilor și breslelor de prin târguri, se îngrijește de domeniile Episcopiei, iar în același timp nu uită de mănăstirea sa de metanie, Neamț, pe care o înfrumusețează din propria-i cheltuială. În 1714, părăsește scaunul episcopal pentru a se dedica pustiei. Referitor la această retragere, Melchisedec Ștefănescu, episcop al Romanului în perioada 1879-1892 menționa următoarele: „demisia sa cu înțelepciune a făcut, căci în vremile cele cumplite el nu și-a lăsat eparhia ca un fricos, ci în vreme de pace...văzând și țara ușurată de greutățile ce o cuprinsese”[1]. Referindu-se aici atât la schimbările politice interne și anume alternarea pe scaunul Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, Mihai Racoviță și Nicolae Mavrocordat, cât și la situația tulbure pe plan extern ca urmare a consecințelor războiului ruso-turc. 

Instituirea domniei fanariote în Moldova prin a doua alegere a lui Nicolae Mavrocordat, pe care Sfântul Pahomie îl unge domn, în biserica Sf. Nicolae din Iași, va aduce o perioadă de liniște în viața Sfântului Ierarh, care se va retrage în poiana de sub Muntele Chiriacu, unde pe 14 aprilie 1714 va începe construcția unei biserici pe care o va închina Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului sau Pocrov în slavonă. Întoarcerea pe scaunul Moldovei a lui Mihail Racoviță și urmările războiului Austro-turc au reprezentat începutul perioadei de pribegie a Sfântului Pahomie. Bănuit în mod nedrept de o înțelegere cu austriecii, Sfântul ierarh trece munții în Transilvania, oprindu-se în satul natal și mai apoi la Lvov, unde rămâne timp de câteva luni. Întors din nou în țară, în încercarea de a se stabili din nou la Pocrov este nevoit să plece spre Kiev, fiind urmărit de tătari până la graniță. Pe 26 aprilie 1724, departe de țară și înconjurat de câțiva ucenici, Sfântul Pahomie trece la Domnul. 

Canonizat încă din 2007, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Ierarh Pahomie reprezintă un model de curaj, de demnitate și asumare în vremuri tulburi, care de 300 de ani ocrotește Eparhia Romanului și Bacăului și credincioșii, care cu bucurie și recunoștință îi cinstesc viața. 

Popovici Răzvan