Evanghelia din Duminica a V-a după Rusalii prezintă una dintre aceste minuni săvârșite de către Mântuitorul și relatate în Evanghelia după Matei (8, 28; 9,1), anume vindecarea a doi demonizați din ținutul Gherghesenilor sau al Gadarenilor. După ceilalți evangheliști sinoptici, Luca (8, 26-39) și Marcu (5, 1-20), era doar un demonizat în ținutul acela, iar acest amănunt este relatat probabil pentru a sublinia faptul că pentru unul dintre demonizați suferința posesiunii era mai cruntă, mai morbidă.

Îl aflăm astăzi pe Iisus, însoțit de ucenici, sosind din cetatea Capernaum unde săvârșise multe minuni, traversând marea și potolind vântul, spre uimirea ucenicilor care, înfricoșați, se întrebau: „Cine este Acesta că și vânturile și marea ascultă de El?” (Matei 8, 27). Ajuns pe malul din ținutul Gherghesenilor, El este întâmpinat de doi oameni demonizați, înfricoșători la vedere și cu neputință de stăpânit. Din pericopa care relatează acest pasaj înfricoșător deducem că Iisus merge în ținutul Gherghesenilor – caracterizat printr-un amestec de populații – străin de regulile impuse prin tradiție (locuitorii acestui ținut mâncau carne de porc, deși aceasta era considerată necurată) pentru a curma suferința posedaților și a răspunde ucenicilor la întrebarea pe care aceștia și-o adresaseră în corabie. Văzând pe cei doi demonizați vindecați, ucenicii au înțeles că Cel de care ascultă vântul și marea este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, prin Care toate s-au făcut, Iisus Hristos, Fiul Omului. Un alt motiv al debarcării pe malul Gherghesenilor ar putea fi și cel de a arăta locuitorilor acelui ținut că valoarea sufletului uman este inestimabilă și incomparabilă cu bunurile materiale. Tocmai pentru aceasta, după ce-i vindecă pe cei doi, Hristos permite demonilor să intre într-o turmă de porci, iar ca urmare, 2000 de porci se aruncă în mare. Nu există hazard în „curtea” lui Hristos și nici într-a noastră.

Existența Răului, dovadă a libertății făpturilor create

O altă idee pe care o descoperim în acest paragraf al Sfintei Evanghelii se referă la realitatea existenței forțelor Răului. Aflăm că starea celor doi posedați era cumplită. Ei nu erau nebuni, ci posedați, ceea ce ne face să înțelegem că diavolul este o realitate, fie că noi suntem sau nu dispuși să credem asta.

Când vine vorba despre această realitate, oamenii de astăzi se împart în două categorii extreme: o primă categorie este constituită din cei care nu cred câtuși de puțin în existența unor puteri mai presus de fire, rele și dăunătoare, nevăzute, spunând că sunt doar închipuiri copilărești, legende sau povești fără corespondent în realitate; și cea de a doua categorie de oameni este alcătuită din cei care nu doar că recunosc existența forțelor Răului, ci au ajuns la a crea un cult, închinându-se Răului ca unui dumnezeu, constituind sectele satanice. Aceste secte, în lumea contemporană, nu mai sunt doar o problemă a Bisericii, ci și o chestiune sociologică, încât în ceea ce le privește devine necesară chiar intervenția autorităților civile din țările unde acestea apar.

Oricum ar fi și oricum s-ar numi - demon (Matei 8, 31), duh necurat (Matei 10, 1), duh rău (Apocalipsă 16, 14) sau ispititorul (Matei 4, 3) - această ființă este reală, personală și în continuu război împotriva omului și a lui Dumnezeu, necontenit înveșmântat în întuneric și semănând răul în lume, ca înstrăinare de Dumnezeu. Explicația creștină a Răului născut din folosirea greșită a libertății este singura care nu leagă Răul de esența realității eterne sau create de Dumnezeu. Dacă Răul ar fi fost creat de Dumnezeu, ar fi fost legat de esența lui Dumnezeu. Răul este lipsa Binelui, nu are vreo esență proprie ipostaziată. Răul este non-existență. Răul nu este numai un act al libertății, lipsit de conținut, ci un act al cărui conținut constă într-o folosire a puterilor naturii umane, dar contrar acestei naturi, iar Răul se instalează sau iese din om, din creație, cu ajutorul voinței. În acest sens Sf. Maxim Mărturisitorul spune că Răul este abaterea de la scopul lor a lucrării puterilor sădite în firea umană.

Învățătura ortodoxă despre lucrarea Răului în lume

Dar unde ne situăm noi, ortodocșii, care este învățătura noastră despre demon și despre lucrarea lui în om, în lume, în Creație, în Univers.

Cuvântul diavol vine de la grecescul „diabolos”, care înseamnă „cel care divide, cel care împarte”. Sfânta Scriptură menționează că duhurile rele au făcut parte din lumea îngerilor buni, au ierarhie și nume (legheon, Lucifer), au libertate. Libertatea alegerii folosită greșit l-a îndepărtat de Dumnezeu pe primul înger căzut. După cădere, numai diavolii, duhurile rele, nu mai păstrează în ele niciun rest de bine, Răul devenindu-le o a doua natură.

Îngerii căzuți sunt ființe personale, reale, nu iluzii sau personificări ale răutății din oameni. Sfânta Scriptură oferă suficiente mărturii despre prezența și lucrarea diavolului în lume, despre modul în care a încercat să zădărnicească lucrarea de mântuire a omului de către Domnul Hristos și despre minunea izgonirii duhurilor întunericului din oameni de către El. Diavolii au căzut în păcat cu mult înainte de crearea omului, ispitindu-i pe protopărinți în gradina Raiului. Ei sunt împărțiți în cete asemenea îngerilor buni și sunt organizați ierarhic.

Diavolul a voit să devină și el izvor al existenței, nu în Dumnezeu, ci fără El, separat de El. Diavolul înaintează în răutate și de aceea va exista veșnic, pentru că vrea mereu să atingă culmea existenței absolute. Diavolii vor dura etern, dar într-o existență a morții spirituale. Dumnezeu și-a ascuns măreția din fața lor, din cauza depărtării lor spirituale. Diavolul urăște nu numai pe Dumnezeu, ci îl urăște și pe cel ce păstrează în el chipul lui Dumnezeu. El urăște pe om, pentru că acesta are putința de a se îndumnezei.

În toate epocile istorice el s-a aflat în război cu oamenii, urmărind să distrugă chipul lui Dumnezeu din om. Acesta este războiul nevăzut despre care vorbesc mai ales Sfinții Părinți și care, ca orice luptă, are căzuții lui, mutilații lui. Până la sfârșitul veacurilor el va purta acest război ispititor. În lupta duhovnicească, el folosește diferite arme, în toate timpurile. Modernitatea, cu toată evoluția ei, nu poate stăvili legea diavolului, de aceea, pare că acum păcatele grosiere și consecințele acestora sunt mai grave decât oricând. Însă, oricât de mult se străduiește diavolul să ispitească pe om, să-l îndemne la păcat și apoi să-l câștige pentru împărăția întunericului, puterea lui este mărginită, neputând să constrângă pe om la împlinirea răului. Chiar dacă Dumnezeu îngăduie diavolului să ispitească pe om, aceasta se întâmplă doar pentru a întări voința nevoitorului și a-l ajuta să înainteze pe calea virtuților.

În războiul nevăzut, despre care literatura ascetică și Patericul vorbesc în pagini memorabile, diavolul pune stăpânire mai întâi pe afectele omului, pe dispozițiile naturale, apoi îi cuprinde întreaga ființă, întunecându-i existența și îndepărtându-l de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care asceții, practicând Rugăciunea inimii, rămâneau într-o permanentă stare de veghe, analizându-și gândurile și mișcarea inimii, luând aminte la cuvântul Sfântului Apostol Petru: „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I, Petru 5, 8). În această încleștare dintre diavol, care aruncă săgețile ispitelor, și omul care se apără rostind necontenit rugăciunea inimii, arma care poate ocroti pe ascet este Crucea de viață dătătoare, altarul pe care s-a înălțat Hristos și semnul smereniei Fiului lui Dumnezeu întrupat. Crucea Răstignirii este semn al biruinței în această luptă duhovnicească, iar omul, pocăit de păcate și cu voința răstignită, imun la tentațiile lumii, poate urma lui Hristos pe drumul Golgotei, care este drumul vieții noastre, anevoios și îngust, trecând printre iluziile acestei lumi până la realitatea ultimă a existenței, care este întâlnirea cu Hristos înviat.

Pentru societatea și timpurile de astăzi, ținutul Gherghesenilor este o imagine a unei realități care devine din ce în ce mai palpabilă, zugrăvind o lucrare potrivnică vieții spirituale prin promovarea unor deziderate străine naturii umane și vieții morale. Legiunea care posedă duhul lumii contemporane, sub chipul binelui, reușește să clatine convingerile sănătoase moștenite de generațiile actuale, inoculând noi precepte și convingeri care interzic împărțirea faptelor în bune sau rele și aruncând trăirea morală a vieții într-o dimensiune aflată nu între bine și rău, ci dincolo de acestea. Hristos-Domnul este singura instanță care poate recupera căderea omului și reașeza în făgașul firesc conștiința împlinirii poruncilor dumnezeiești așa cum Revelația le-a făcut cunoscute omului dintru început.

Ne rugăm Bunului Dumnezeu ca, asemenea demonizaților din evanghelie, vindecați de Hristos, și creștinii de astăzi, lăsându-se vindecați de Cuvântul lui Dumnezeu, să poată rămâne la picioarele Binefăcătorului, mărturisind lucrarea curățitoare și înnoitoare a Tainelor Bisericii.