Acum, singur între ape în acest imens ocean,
Iar eşti singura mea şansă să mă scoţi la vreun liman. 
Tu eşti unica mea cale în acest infern acvatic,
Dacă m-ai lăsat în viaţă, nu mă lăsa singuratic.

Este de prisos ca barca spre uscat s-o dirijez,
Că nu ştiu de mă apropii sau de mal mă depărtez.
Barca o las în derivă, că eu n-o pot guverna,
Dacă ai un plan cu mine, Doamne, fie voia Ta!”

Şi spunând aceste vorbe, marinarul credincios,
Plutea-n derivă pe ape, dar cu gândul la Hristos.
Vântul se mai potolise, noaptea înghiţi oceanul,
Când marinarul cu barca, uşor, atinse limanul.

Coborî sfios din luntre, simţi nisipul sub tălpi, 
Pe cer stele infinite luminau ca nişte lămpi.
Bietul om, nu-şi dete seama în lumina lor zglobie
Dacă este continentul sau vreo insulă pustie.

Aşteptă întru răbdare, necruţând picioarele,
Ca să vină dimineaţa să răsară soarele.
Când lumina de crepuscul pătrunde în întuneric,
Orizontul creionează un imens spaţiu himeric.

Iar când razele de soare cuprind spaţiul diafan
Vede-o insulă pustie pierdută într-un ocean.
Nu părea fi locuită de oameni sau animale 
Şi în noua ipostază-şi face planuri minimale.

Cade în genunchi creştinul şi smerit îşi face cruce,
Printre lacrimi şi suspine lui Hristos acestea zice:
„Slavă Ţie, Doamne Sfinte, că mi-ai arătat lumină,
M-ai salvat din gura morţii prin pronia Ta divină.

Înţeles-am înc-o dată că lumea o re-creezi
Când intri la noi în templu şi voieşti să-l luminezi.
Dacă m-ai adus aicea în acest străin pustiu,
Dă-mi în minte-nţelepciune şi mă-nvaţă să mai fiu.

Dacă-s departe de lume, Tu fii de mine aproape
Şi dă-mi tot ce-mi trebuieşte, sănătate, de se poate.
Ajută-mă să-mi duc viaţa în acest nou labirint
Trimiţându-mi energie şi har de la Duhul Sfânt”.

După scurta rugăciune a-nceput ca să scruteze
Habitatul, să-l cunoască şi-n el să se orienteze.
Mai apoi, plecă îndată, nişte lemne-şi adună, 
Să aprindă un foc mare şi apoi să-l întreţină.

Ca şi Robinson Crusoe, el voi să se-ngrijească,
Să-şi caute de mâncare ca foamea să-şi potolească. 
Deşi insula-i pustie, flora e luxuriantă,
Clima fiind tropicală, avea faună bogată.

Fără multă şovăire, a-nceput ca să lucreze,
Să-şi asume existenţa şi-ncet să se adapteze. 
Însă grija cea mai mare pentru bietul om, săracul,
Era să adune lemne ca să-şi întreţină focul.

Focul îi dădea căldura, la el făcea de mâncare.
Putea fi chiar şi semnalul pentru vreun vapor pe mare.
Însă n-a fost ca să fie pentru bietul marinar;
Navele treceau departe de-acel ţinut solitar.

Şi-astfel naufragiatul a stat mulţi ani singurel
N-a deznădăjduit, sărmanul, că Iisus era cu el.
Între timp îşi construise o colibă drept palat,
Unde se credea adesea că este un împărat.

Într-o noapte, vânt năprasnic, suflând tare peste tot,
Spulberă scântei din vatră şi coliba îi luă foc.
Încercă fără izbândă să mai salveze ceva,
Dar vâlvătaia în grabă mistui tot ce avea.

Tristeţea şi deznădejdea îi inundă sufletul
Când începe ca să plouă şi aude trăsnetul. 
Ploaia, căzând în torente, şterge tot ce mai avea
Îi stinge focul din vatră ce de ani întreţinea.

Întristat şi fără vlagă cade într-un somn profund
Se trezeşte dimineaţa, auzind oameni strigând:
„De-i cineva pe-aicea, să iasă fără zăbavă,
Nu venim cu răutate, că suntem oameni de treabă”.

Auzind aceste vorbe, deşi nu le-nţelegea,
Bietul om bătut de soartă, încă nu se dumirea.
Este vis sau e aievea glasu-acesta minunat!
Fără să se mai gândească, înspre ţărm el a plecat.

A întâlnit acei oameni ce-au văzut din depărtare 
Focul ce se aprinsese nicidecum la întâmplare.
Era semnul izbăvirii ce Dumnezeu l-a trimis
Să-şi salveze marinarul şi să-l ducă-n Paradis.

* Meditaţie lirică la Duminica a 18-a după Rusalii