*Cuvântul IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, rostit la întronizarea IPS Ioachim ca Arhiepiscop al Romanului și Bacăului*

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,

Distinse autorităţi,

Iubiţi fraţi preoţi, Cuvios cin monahal,

Iubiţi credincioşi,

Suntem în duminica dinaintea Botezului Domnului. Ne aflăm în străvechea Catedrală a Romanului, săvârşind Dumnezeiasca Liturghie ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru momentul cel sfânt al intronizării Preasfinţitului Ioachim ca Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului.

Un întreg câmp misionar este aşezat în faţa noului Arrhiepiscop, lucrare sfântă începută în această zonă a Moldovei de Preasfinţia Sa acum 15 ani ca arhiereu-vicar al Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Eftimie şi care se cere a fi continuată, adâncită şi dezvoltată în noua Sa slujire ca întâistătător al Eparhiei.

La acest eveniment participă, cu mila Domnului, arhierei şi preoţi dimpreună cu mulţi credincioşi ai Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. Se cuvine, aşadar, în slujirea noastră de arhierei şi preoţi să medităm pentru câteva clipe împreună cu credincioşii noştri la marea taină a preoţiei, la marea taină a arhieriei.

Acum, la începutul Sfintei Liturghii, după rostirea cuvintelor din Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel şi din Sfânta Evanghelie după Marcu, lăsându-ne ajutaţi de înţelepciunea cea de taină a acestor texte scripturistice, să împrospătăm în cugetul nostru cele legate de frumuseţea şi greutatea slujirii arhiereşti. Facem aceasta cu gândul la răspunsul pe care-l avem de dat la aşteptările oamenilor şi, mai ales, la judecata lui Dumnezeu.

„Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”(Marcu I, 3). Aceasta a fost misiunea Sfântului Ioan Botezătorul, profeţită cu multe veacuri înainte, şi anume: pregătirea venirii Fiului lui Dumnezeu în lume. Slujirea preotului şi, cu atât mai mult, a arhiereului aceasta este: să pregătească venirea Domnului Hristos în viaţa proprie şi a credincioşilor păstoriţi, să fie gata pentru prezenţa şi lucrarea lui Hristos în lume, în inima proprie şi în cea a enoriaşilor care fac parte din obştea pătorită.

„Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Marcu 1,8), mărturisea Sfântul Ioan Botezătorul despre Hristos. Botezul cu Duhul Sfânt în Biserică este săvârşit de Hristos Domnul prin mâna arhiereilor şi a preoţilor hirotoniţi de acesta. Părintele Dumitru Stăniloae spune că mâna arhiereului aşezată pe creştetul celui hirotonit întru preot este „organul prin care Hristos însuşi transmite lucrarea Sa în Tainele pe care le săvârşeşte”[1], arhiereul „reprezentându-L în mod văzut pe Hristos.”[2] Lucrarea arhiereului este manifestarea văzută a mâinii lui Hristos, a cuvântului lui Hristos, a sfinţirii, a iertării, a păstoririi Domnului Hristos.  „Hristos nu a luat mâna omenească degeaba, continuă Părintele Dumitru Stăniloae, dar nemailucrând cu mâna Sa în mod vizibil, mâna Sa este activă prin mâna celor prin care se prelungeşte în plan văzut preoţia Sa nevăzută”[3].

Fiind mâna văzută a mâinii nevăzute, dar prezente a lui Hristos, fiind gura văzută a gurii nevăzute, dar prezente a lui Hristos, arhiereul, după mărturia Sfinţilor Părinţi este „chipul lui Hristos”[4]. El se află „în chipul lui Dumnezeu”[5]. „Episcopul… săvârşeşte lucrarea lui Hristos şi arată tuturor, prin săvârşirea acestei lucrări, că este ucenic al Bunului şi Marelui Păstor, că este aşezat acolo ca să ridice păcatele turmei sale”[6], mărturiseşte Sfântul Isidor Pelusiotul în legătură cu misiunea episcopului.

Cine este episcopul şi care este lucrarea lui? Conştiinţa Bisericii îl arată pe episcop ca fiind, în numele Domnului Hristos, „întâistătătorul comunităţii bisericeşti locale, conducătorul adunării euharistice şi cel în jurul căruia se zideşte şi se adună Biserica. El păstoreşte, conduce, zideşte spiritual şi sfinţeşte credincioşii dintr-o anumită zonă geografică”[7]. Continuând lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi a arhiereilor dinaintea lui, episcopul „învaţă şi povăţuieşte poporul lui Dumnezeu, slujeşte cuvântul Adevărului, se războieşte cu rătăcirile şi ereziile, se îngrijeşte de unitatea Trupului lui Hristos, sfinţeşte poporul lui Dumnezeu, …. cu harul Sfintelor Taine, îi instruieşte pe păstori şi se preocupă de asigurarea corpului misionar al Bisericii”[8].

Episcopul este „străjer” sau „păzitor al acelora care se găsesc la dumnezeiasca adunare, adică în Biserică”[9]. După cuvântul Sfântului Vasile cel Mare episcopul este „sprijin al patriei, podoabă a Bisericilor, stâlp şi temelie a adevărului, întărirea credinţei în Hristos, siguranţa casnicilor săi, neînfrânt de vrăjmaşi, păzitor al datinilor străbune, duşman al inovaţiilor”[10]. „Nu vezi cu câte trebuie să fie înzestrat episcopul?” se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să fie povăţuitor, răbdător, să păstreze cu statornicie cuvintele credinţei, după cum a fost învăţat” [11]. Autoritatea episcopului rezidă în faptul că el trece „cu vederea pe ale sale şi se îngrijeşte de problemele celor pe care îi conduce”[12].

Durerile, suferinţa, încercările preoţilor şi credincioşilor din Eparhia încredinţată sunt pâinea cea de toate zilele a episcopului: „Episcopul, spune Sfântul Isidor Pelusiotul, trebuie să se împodobească cu toate virtuţile şi să trăiască necazurile celorlalţi ca ale sale. Deoarece el nu trăieşte pentru el însuşi, ci pentru cei asupra cărora are autoritate, iar viaţa lui este controlată de mii de ochi şi de limbi”[13]. Autoritatea episcopului, ca păstor de suflete, după mărturia Sfinţilor Părinţi constă în „nerăutatea lui, în zelul lui, în rugăciunea lui”[14], în „dragostea”[15] lui, în „smerenia”[16] lui, „în teama de a da socoteală exactă pentru sufletele turmei sale”[17] în faţa lui Dumnezeu.

În lucrarea sa liturgică, învăţătorească şi conducătoare, episcopul este ajutat în primul rând de preoţii din parohiile şi mănăstirile eparhiei. Încă din veacul doi după Hristos, Sfântul Ignatie Teoforul vorbea despre unitatea indestructibilă dintre episcop şi „sfânta preoţie a Bisericii” dimpreună cu credincioşii după chipul „corzilor de chitară”. „Aşadar, spune el adresându-se creştinilor din Smirna Asiei Mici, trebuie să umblaţi în conformitate cu părerea episcopului, lucru pe care cu adevărat îl şi faceţi. Preoţimea voastră demnă de pomenit, care este vrednică de Dumnezeu, este legată armonios de episcop precum corzile de chitară. De aceea, în unitatea voastră şi în dragostea voastră cea într-un singur glas, Iisus Hristos devine cântare de laudă” [18]. Legătura preoţilor cu episcopul lor canonic este semnul împreună şederii în Biserica lui Hristos, arătată în mod special în Dumnezeiasca Euharistie. Sfântul Ignatie Teoforul spune că „acea Euharistie să fie considerată sigură, dacă are loc împreună cu episcopul sau cu cel pe care acesta îl rânduieşte. Unde va fi prezent episcopul, acolo să fie şi mulţimea, după cum chiar acolo unde e Hristos e şi Biserica Universală. Nu e îngăduit fără episcop nici botez, nici agapă să se săvârşească. Tot ceea ce el validează, aceasta îi e şi lui Dumnezeu bineplăcut şi aşa va fi sigur şi cert orice veţi face”[19].

„Bine e să avem cunoaştere despre Dumnezeu şi despre episcop. Cel care cinsteşte pe episcop, este cinstit de Dumnezeu. Cel care săvârşeşte ceva în necunoştinţa episcopului slujeşte pe diavol”[20].

Starea de veghe pentru unitatea Bisericii este datoria de căpetenie a episcopului. Rugăciunea sa, sacrificiile sale de orice fel, umilinţele la care poate fi supus, renunţarea şi la ceea ce i se pare a fi bun în faţa pericolului dezbinării – toate au drept scop menţinerea în unitatea Bisericii a preoţilor şi credincioşilor eparhiei. Aceasta se realizează în mod special dacă episcopul menţine o legătură duhovnicească cu preoţii săi pe de o parte şi cu superiorii săi pe scară ierarhică, mitropolit, patriarh şi Sfântul Sinod pe de altă parte. Canonul 34 al Sfinţilor Apostoli şi cele asemănătoare prevăd foarte clar că „episcopii fiecărui neam…. să nu facă nimic peste cunostinţa…. primului dintre ei şi să-l considere  drept căpetenie pe acesta”. În acelaşi timp, nici întâistătătorul episcopilor „să nu facă ceva fără să îi consulte pe toţi ceilalţi episcopi”[21].

 Strădania pentru menţinerea unităţii Bisericii şi sacrificiile personale cerute fiecărui creştin, de la credinciosul mirean, trecând prin preoţii de parohii şi cinul monahal până la primul dintre episcopi echivalează şi chiar depăşeşte jertfa mucenicilor. „ Să păţească omul orice rău, spune Sfântul Dionisie al Alexandriei, numai să nu contribuie la crearea unei schisme în Biserică. Într-adevăr, este superior acel martiriu pe care cineva îl rabdă ca să nu contribuie la ruptura şi scindarea Bisericii, faţă de martiriul pe care altul îl rabdă ca să nu slujească idolilor. Fiindcă martiriul pe care cineva îl suportă ca să nu slujească idolilor aduce mult folos sufletului, în timp ce martiriul pentru a nu se produce schismă în Biserică aduce (mult) folos întregii Biserici”[22].

Toate cele spuse şi cele asemănătoare pot fi împlinite de episcop prin puterea lui Hristos care pe cele cu lipsă le plineşte (rugăciune la Taina Hirotoniei în preot). Luat dintre oameni pentru cele ale lui Dumnezeu (Evrei 5,1),episcopul are drept îmbărbătare şi izvor de înspiraţie chipul arhiereilor de altădată, marii ierarhi care au slujit înainte eparhia respectivă, precum şi pe marii păstori ai Bisericii din toate timpurile. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel, citit astăzi la Dumnezeiasca Liturghie, din Epistola a doua către Timotei poate constitui călăuză pentru toată lucrarea episcopului: „Fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin” (2 Timotei 4, 1-5). Grea sarcină! Dificilă povară! Jug aspru de purtat! Şi cu toate acestea, „cine doreşte episcopie bun lucru doreşte” (1 Timotei, 3,1), căci nu există o slujire mai frumoasă, o responsabilitate mai aleasă, o demnitate mai sfântă, precum cea a arhiereului lui Hristos.

Purtată „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, crucea episcopală este izvor nu numai de îngrijorări şi răstigniri continue, dar şi de adânci bucurii. Cea mai mare bucurie este descrisă de Sfântul Apostol Pavel ca fiind constatarea de la finalul întregii lucrări în slujirea Bisericii: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei IV, 5-8).

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Aşa să fie! Amin! Amin!