Postul este o experienţă de viaţă întâlnită în diverse forme la toate religiile lumii. Iniţial, acesta era legat de diferite ritualuri, în special de cele funerare, având un caracter curăţitor. Ulterior, a căpătat un caracter religios, fiind practicat ca mijloc de penitenţă şi purificare, sau în vederea obţinerii unei stări metafizice sau supranaturale. Conotaţia cea mai înaltă a acestei experienţe ascetice s-a regăsit în Creştinism, postul cel adevărat fiind considerat un act de cult sau act liturgic.

În Vechiul Testament, la poporul ales se considera că postul era rânduit de Dumnezeu, toate prescripţiile referitoare la timpul şi modalitatea ţinerii lui fiind reglementate prin dispoziţii ce se regăseau în Lege. Pe lângă postul săptămânal (Luca 18, 12) mai erau şi posturi de circumstanţă, ţinute pentru evitarea mâniei divine. Se întâlnesc însă şi posturi individuale de mai multe zile, cum ar fi cel ţinut de Moise în Sinai (Ieşirea 34, 28) sau de către Daniel în Babilon (Daniel 10, 2-3). Cert este că postul alimentar era însoţit de rugăciune şi părerea de rău pentru păcatele săvârşite, plângerea, presărarea cenuşii pe cap etc. Profeţii au fost cei care au încercat să accentueze latura spirituală a postului, ferindu-l de formalismul în care căzuse, asemenea tuturor actelor de cult ebraice, şi conjugându-l cu actele de milostenie şi pocăinţă sinceră.

Postul, ascensiune ascetică spre Înviere

În practica creştină s-a accentuat în special sensul spiritual al postului, ca efort duhovnicesc susţinut, de dominare a pornirilor pătimaşe ale trupului, care ar putea să subjuge fiinţa umană în integralitatea ei şi convertirea lor sub domnia spiritului luminat de harul divin. Postul nu poate fi privit unilateral, doar ca renunţare temporară la satisfacerea unei nevoi alimentare, ci este înainte de toate un exerciţiu ascetic de înnoire a vieţii şi redare a sănătăţii spirituale printr-un echilibru lăuntric în care spiritul luminat de Dumnezeu orientează soteriologic fiinţa umană în integralitatea ei. Despre un post desăvârşit se poate vorbi doar atunci când abţinerea alimentară este conjugată cu ascensiunea duhovnicească a voinţei şi raţiunii într-o încercare de înfrânare şi curăţire. Postul nu poate fi înţeles doar ca efort spiritual de învingere a răului din noi, ci şi ca dorinţa sublimă de înălţare a fiinţei până la asemănarea cu Dumnezeu, până la gradul în care hrana fizică nu mai reprezintă o necesitate, ea schimbându-şi radical substanţa şi devenind hrana spirituală a prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Este motivul pentru care spunem că Euharistia reprezintă corolarul postului, motivaţia fundamentală a nevoinţelor ascetice.

Nu putem concepe o motivaţie pur medicală a postului decât în sensul unei vindecări ce se realizează prin intermediul Tainei şi al mijloacelor eclesiale, ca „medicamente” ce pot conduce la sănătatea naturală a omului înduhovnicit. Însă postul circumscris valorilor şi preceptelor medicinei moderne nu are valoare mântuitoare, deoarece îi lipsesc tocmai „ingredientele” care din interior, într-un efort deliberat transfigurator, orientează pe om către sursele existenţei sale autentice: căinţa, jertfa, evlavia.

Între cele patru posturi de peste an, cel mai complex ca trăire duhovnicească, dar şi ca semnificaţii religioase este Postul Mare. În primele secole creştine, rânduiala Bisericii prevedea norme foarte precise de natură ascetică referitoare la pregătirea necesară catehumenilor care în această perioadă trebuiau să primească Botezul, dar în acelaşi timp erau prevăzute şi norme referitoare la cei care primiseră deja Botezul şi care se nevoiau pentru întâmpinarea celei mai mari sărbători creştine. Practica Postului Păresimilor este o instituţie de origine apostolică, ce de la sfârşitul secolului al III-lea a fost împărţită în două perioade distincte: postul prepascal şi postul Paştelui. Abia după Sinodul I ecumenic, în Răsăritul creştin se va generaliza practica antiohiană a postului de 7 săptămâni. Deşi caracterul catehumenal al postului va fi înlocuit treptat de cel penitenţial, sensul iniţial al său rămâne neschimbat: ascensiune ascetică spre Înviere.

Imnologia Postului Mare sau cântecul lacrimilor

Paştile, ca destinaţie a călătoriei duhovniceşti a Postului Mare, este înţeles nu doar ca o comemorare anuală a unui eveniment biblic şi istoric, ci mai ales ca o biruinţă a morţii şi început al unei vieţi noi izvorâte din mormântul gol al lui Hristos şi dăruită nouă în ziua Botezului, când ne-am îmbrăcat în Hristos, trecând prin moartea şi Învierea Sa. Această viaţă nouă în Hristos are capacitatea de a ne schimba perspectiva înţelegerii morţii a cărei natură a fost schimbată prin însăşi moartea lui Hristos, Care a făcut din ea o o poartă spre Dumnezeu, o trecere de la viaţă spre adevărata Viaţă. Tot complexul actelor liturgice din Păresimi au darul de a ne revela adevărata calitate a vieţii spirituale în Hristos, deschizându-ne perspectivei pascale, care este adevăratul centru al vieţii liturgice a Bisericii. În felul acesta, anul liturgic este orientat spre Paşti, iar Postul Mare este mijlocul prin care trăim Paştile nu ca pe o ocazie de a experia varietăţi culinare, ci mai ales ca pe un prilej de a ne elibera de omul cel vechi şi de a intra în atmosfera sfântă degajată de omul cel nou. Chiar dacă instituţia catehumenatului nu mai există astăzi, postul, ca pregătire a întâlnirii cu darurile baptismale este încă valabil deoarece noi, de multe ori, chiar botezaţi, pierdem în uitare semnificaţia lor (a darurilor) şi de aceea Paştile este un timp al întoarcerii şi reactualizării acestora, iar postul, mijlocul ascetic de pregătirea pentru această întoarcere.

Postul Mare e în acelaşi timp o stare ce cuprinde întreaga noastră fiinţă, o deschidere a inimii către realităţile Duhului pentru ca prin foamea şi setea fizice, ea să simtă foamea şi setea după comuniunea tainică cu Dumnezeu. Această stare şi atmosferă ce ne transfigurează reiese din tonalitatea liturgică a slujbelor, din frumuseţea lăuntrică a tânguirii imnologiei Triodului.

Rugăciunea emblematică a Postului Mare este „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”. Această rugăciune ocupă un loc important în cadrul slujbelor specifice perioadei Triodului, ea conţinând toate elementele pozitive şi negative ale vieţii spirituale, fiind o cale de curăţire a fiinţei celui ce se nevoieşte, de toate neajunsurile provocate de patimile ce ne întunecă întâlnirea filială cu Dumnezeu. Metaniile ce însoţesc rostirea acestei rugăciuni sunt acte psihosomatice ce semnifică moartea faţă de păcat şi învierea împreună cu Hristos.

Conţinutul liturgic al Triodului accentuează latura penitenţială a vieţii duhovniceşti şi atrage atenţia asupra înţelegerii superficiale a postului, indicându-ne în acelaşi timp elementele ce ne pot conduce la înţelegerea adevăratului sens al său, ca întoarcere la viaţa „normală”, firească a comuniunii cu Dumnezeu: curăţirea, dragostea jertfelnică, cumpătarea, dreptatea, smerenia. Constanta tematică pe care o întâlnim în imnologia Păresimilor este relaţia dintre răstignire şi Înviere, o adevărată pedagogie duhovnicească ce traduce liturgic planul divin de mântuire a omului şi care indică faptul că orice suferinţă umană în umbra Crucii are ca finalitate bucuria întâlnirii cu Hristos. Fiecare dintre imnele cântate în cele 40 de zile ale postului este o fărâmă de har a mesei pascale ce anticipează Învierea, într-o atmosferă de bucurie reţinută, sobră, constituindu-se totodată ca adevăratul imbold al efortului ascetic.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul explorează adâncurile întunecate ale sufletului, revelându-ne o cunoaştere reală a lui, o necesitate a conştientizării prezenţei păcatului până în cele mai intime cute ale fiinţei, precum şi dorinţa de reabilitare prin pocăinţă. Sufletul omului este prezentat ca fiind parte integrantă a luptei dintre Dumnezeu şi duhurile întunecate ale văzduhului şi martor al evenimentelor istoriei sfinte. Rolul Canonului este de a ne conduce prin pocăinţă spre împăcarea cu Dumnezeu, ca deschidere a noastră spre iubirea Sa. În această atmosferă penitenţială, în care suntem introduşi prin repetarea stihului-refren „miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă”, păcatul e văzut ca o deviere a iubirii noastre ce nu mai e orientată spre Dumnezeu, ci spre creaţie, într-o atitudine idolatră.

Postul sau pedagogia penitenţei şi a ascezei

Călătoria Postului Mare are ca destinaţie întâlnirea cu Hristos înviat, iar în această perioadă, fiecare sfârşit al săptămânii este un timp anticipativ al bucuriei împărtăşirii din Lumina nemuririi. De aceea, sâmbetele Postului Mare sunt considerate zile de sărbătoare. De altfel, toate sâmbetele anului liturgic îşi găsesc înţelesurile în sâmbăta învierii lui Lazăr, ca împlinire a promisiunii lui Hristos şi preambul al învierii tuturor oamenilor întru El şi în sâmbăta Paştilor, când moartea este înţeleasă ca trecere spre viaţa nouă în Hristos. Sâmbetele Postului Mare sunt zile euharistice şi conţin în acelaşi timp dimensiunea învierii ca speranţă pentru cei repausaţi care au adormit întru această nădejde. Cele două sâmbete subliniază adevăratul înţeles al morţii în Creştinism şi al rugăciunii de pomenire a morţilor.

Fiecare dintre duminicile Postului Mare are două semnificaţii ce reies pe de o parte din denumirea lor, iar pe de alta din conţinutul pericopei evanghelice specifice. În prima duminică, Biserica serbează biruinţa Ortodoxiei asupra iconoclasmului, iar aşezarea ei la începutul postului e semn că perioada ce tocmai a început este una a luptei duhovniceşti ce trebuie să scape tendinţelor idolatrizante faţă de creaţie şi în acelaşi timp să fie următoare Chipului ce a adus pe om din nefiinţă la fiinţă. A doua duminică, închinată Sfântului Grigorie, apărător al harului şi luminii necreate, e aşezată în această perioadă pentru a se arăta că orice efort uman independent de comuniunea harică cu Dumnezeu e sortit eşecului şi nu are valoare soteriologică. A treia duminică închinată Sfintei Cruci e aşezată la jumătatea postului, deoarece noi înşine trebuie să ne răstignim acestei lumi pentru a putea împlini porunca lui Hristos (Marcu 8, 34). Crucea Sa e cea care dă sens celorlalte cruci şi are putere mântuitoare, aşa cum cununa Sa de spini dă sens tuturor cununilor sfinţilor mucenici. În următoarele două duminici, Biserica cinsteşte pe mărturisitorii ascetismului creştin. Pe de o parte Sfântul Ioan Scărarul exprimă principiile ascetismului în scrierile sale, iar pe de alta, Sfânta Maria Egipteanca le transpune în viaţa sa. Scrierea Sfântului Ioan arată în acelaşi timp sensul ascendent al vieţii duhovniceşti, de tip epectatic, pe care îl găsim analizat şi la Sfântul Grigorie de Nyssa, o cale a virtuţilor ce au ca punct terminus întâlnirea cu Hristos, o scară a lui Iacov ce îl angajează pe om într-un efort teandric despătimitor. Pe de altă parte, cei 47 de ani petrecuţi în pustiu de către Sfânta Maria sunt calea transfiguratoare a nevoinţei pustiului care într-o anumită epocă creştină a fost patria pustnicilor. Pomenirea lor în post are rolul de a încuraja pe cei care sunt angajaţi în efortul duhovnicesc al despătimirii. În săptămâna Floriilor, accentele ascetico-liturgice sunt orientate spre semnificaţiile soteriologice ale învierii lui Lazăr şi înfăţişează pe Hristos Care Se îndreaptă spre acceptarea de bunăvoie a Crucii.

În ceea ce priveşte înşiruirea duminicilor după conţinutul textelor scripturistice, ea trebuie înţeleasă ca făcând parte din programul catehetic al perioadei de început a Bisericii, ca pregătire liturgico-biblică în vederea primirii luminării de către catehumeni. Ele nu sunt prin aceasta mai puţin importante, având în vedere dispariţia acestei instituţii, ci se completează armonios ca semnificaţii cu cele amintite anterior. De aceea se poate observa în înşiruirea lor o ascendenţă a tensiunii duhovniceşti a sufletului care se apropie de Hristos înviat, un continuu urcuş spre Ierusalim, de aici şi înţelesul de scară al postului. Dacă înainte de Duminica Sfintei Cruci Biserica ne îndeamnă la introspecţie, la concentrarea minţii asupra universului personal şi a luptei duhovniceşti, începând cu această duminică atenţia e acordată tainei suferinţei lui Hristos, patimilor şi morţii Sale. Fiecare citire scripturistică în cadrul cultului ne transpune în evenimentul istorisit, astfel încât în noaptea Paştilor, Hristos înviat îi face pe cei prezenţi martori oculari ai unui eveniment ce s-a petrecut într-un timp care nu mai este evaluat din perspectiva succesiunilor evenimentelor istorice, ci unul care este încărcat de prezenţa lui Dumnezeu. Hristos e prezent în fiecare clipă, aşa cum e prezent întreg în fiecare părticică euharistică.

Păresimile şi semnificaţiile sale

Astfel, Postul Mare e consacrat unei anumite perioade de timp nu întâmplător, cele patruzeci de zile fiind puse în legătură cu evenimente biblice ce întregesc simbolic semnificaţiile sale, atunci când e propus spre analiză sufletul omului. Potopul din vremea lui Noe (Facerea 7, 11-17) se întinde pe o durată de 40 de zile şi 40 de nopţi din porunca lui Dumnezeu, având un dublu rol: pe de o parte el trebuie să distrugă creaţia, care, pierzând comuniunea cu Dumnezeu, stătea sub semnul morţii spirituale, al confundării creaţiei cu Creatorul, iar pe de alta, el avea un rol curăţitor, trebuind să spele pământul de păcate, pregătind în felul acesta cadrul pentru actul recreator al lui Dumnezeu. Pentru Noe, este un angajament ce-l consacră unei misiuni a cărei iniţiere se petrece în cele 40 de zile de privaţiuni. Astfel, caracterul pascal al Potopului reiese din faptul că el face trecerea de la o lume a păcatului spre o lume a prezenţei lui Dumnezeu, Noe însuşi este cel ce se pregăteşte prin asceză pentru această trecere, acest Paşti, aşteptând întâlnirea cu Dumnezeu. Pe de altă parte, Păresimile împrumută din semnificaţiile Potopului, pentru că această perioadă de post e una a curăţirii prin potopul lacrimilor şi privaţiunilor. Asemenea lui Noe, creştinul trebuie să evite tentaţiile urmându-şi calea. La fel ca şi potopul, asceza are un dublu aspect: pe de o parte ucide patimile şi îndepărtează răul, iar pe de alta înalţă sufletul în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Trupul înduhovnicit, ca templu-corabie în care e prezent Dumnezeu Ce stă la cârma fiinţei noastre, devine mediu propice şi unealtă docilă a sufletului ce caută limanul îndumnezeirii sale. La capătul potopului s-a aflat legământul dintre Dumnezeu şi om, ce garanta susţinerea vieţii aşa cum Hristos înviat e garanţia şi începătura celor ce se pregătesc şi adorm întru această nădejde.

Tot în legătură cu cifra 40 este analizat şi timpul peregrinării prin pustiu a poporului ales, un timp pascal al trecerii de la robie şi exil la binecuvântarea pământului făgăduinţei (Deuteronom 7, 7). Această perioadă este un timp al încercărilor ce lasă în urmă o generaţie nepregătită şi incompatibilă cu planul lui Dumnezeu şi pregăteşte o alta care va purta în intimitatea minţii făgăduinţa întrupării mântuitoare a lui Mesia. Moise însuşi era de 40 de ani când a fost ales profetul eliberării. Postul său desăvârşit de 40 de zile anticipează pe cel din Muntele Carantaniei şi-l învredniceşte să primească Legea din mâinile lui Dumnezeu. Ascensiunea sa ascetică îl face capabil de a vedea „spatele” lui Dumnezeu în întunericul apofatic al Sinaiului şi-l recomandă ca fiind misticul Vechiului Testament. Ascensiunea sinaitică a lui Moise este una pascală, ce trece de la o lume idolatră la una a prezenţei inefabile a lui Dumnezeu Savaot (Ieşirea 34, 28). Dacă Moise a văzut „spatele” lui Dumnezeu pe Sinai şi s-a mulţumit cu aceasta, când a venit plinirea vremii, pe Tabor, a fost învrednicit să-L vadă „faţa către faţă”, însemnând prin aceasta că „cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”(Luca 18, 14). De aceea, perioada Păresimilor este una a ascensiunii ce lasă în urmă grijile lumii şi ale trupului şi se înalţă pentru a rămâne în prezenţa lui Hristos înviat Ce-şi descoperă chipul îndumnezeit şi coasta străpunsă. Cei care urcă Golgota despătimirii şi Sinaiul iluminării sunt pregătiţi pentru a accede spre Ierusalimul unirii cu Dumnezeu într-un triptic al transfigurării fiinţei umane după chipul şi asemănarea Creatorului. Aşa cum chipul lui Moise era luminat de prezenţa lui Dumnezeu din Sinai, fiinţa creştinului devine lumină pentru că Cel răstignit şi înviat Şi-a făcut sălaş în inima lui, luând chip euharistic în el. Timp de 40 de ani evreii au fost însoţiţi de prezenţa lui Dumnezeu în stâlpul de foc şi nor la fel cum efortul ascetului creştin e încurajat pe cale de prezenţa lui Hristos. Fiecare post e un munte spiritual pe care trebuie să-l escaladăm interiorizându-ne într-un mod tainic, ştiind că în străfundurile piscurilor sale omul cel adânc al inimii se împărtăşeşte din prezenţa mântuitoare a lui Hristos: „dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne”.

Simbolistica creştină a numărului 40

Post de 40 de zile au ţinut şi locuitorii cetăţii Ninive (Iona 3, 4) de la rege şi până la cei mai tineri locuitori şi chiar animalele. Pocăinţa lor a fost îndreptată spre câştigarea milei şi iertării lui Dumnezeu, Care hotărâse distrugerea cetăţii păcătoase şi anunţase aceasta prin profetul Său, Iona. Întoarcerea lor exemplară de la păcat a schimbat planul lui Dumnezeu devenind paradigma extraordinară a comunităţilor care aflate în grele încercări şi calamităţi găsesc refugiul şi salvarea în implorarea ajutorului lui Dumnezeu prin renunţare şi pocăinţă. Asemenea ninivitenilor, fiecare creştin ce experiază perioada postului trăieşte cu speranţa iertării prin pocăinţă, el trece ca şi ei de la păcat la întâlnirea cu Dumnezeul iertării ca o cetate pocăită, ca un trup în care Dumnezeu e prezent, ca o biserică.

După ce a pogorât foc din cer mistuind jertfa de pe Carmel şi a arătat pe adevăratul Dumnezeu, Ilie a stârnit mânia Isabelei care i-a promis moartea. De aceea a plecat în pustiu pentru a-şi „ruga moartea”, însă un înger îl hrăneşte cu pâine şi apă şi-i spune să plece în muntele sfânt al lui Dumnezeu, Horeb. În spiritualitatea monastică răsăriteană, mâncarea dată de îngeri lui Ilie devine hrana patruzecimii pentru cei ce şi-au consacrat vieţuirea chipului îngeresc şi aleargă prin pustiul lumii acesteia pentru a se întâlni cu Hristos în Horebul meditaţiei penitenţiale. Hrănit cu această mâncare, Ilie posteşte 40 de zile (3 Regi, 19,8) trecând prin pustiu şi apoi va întâlni în Horeb pe Dumnezeu a Cărui prezenţă va fi simţită ca o „adiere de vânt lin” (3 Regi 19, 12) şi Care îl anunţă că va fi ridicat la cer. Aceasta este o întâlnire pascală cu Dumnezeu pentru Care râvna îl purtase prin cele mai grele încercări, pentru Acelaşi Dumnezeu, Care, în „răcoarea serii”, dialoga în Rai cu Adam şi Care în Păresimi însoţeşte efortul ascetic al celui ce cu râvnă sfântă se mistuie de dorul după Dumnezeu.

Postul împodobeşte chipul lăuntric al fiinţei

Însăşi viaţa istorică a Fiului lui Dumnezeu stă sub semnul aceluiaşi număr. Astfel, la 40 de zile de la naşterea Sa este închinat la templu, casa Tatălui de a Cărui râvnă va fi mistuit şi pe care-l va folosi ca paradigmă a trupului Său mort şi înviat după trei zile. Prezenţa Sa la templu eliberează pe Simeon de suferinţa aşteptării şi-i vindecă neîncrederea, lăsându-se purtat pe braţele sale.

Tot 40 este numărul zilelor petrecute în post de Hristos pe Carantania, descoperindu-Se ca Noul Adam care corectează neascultarea lui Adam cel vechi prin stabilirea ordinii corecte a valorilor în cadrul vieţii umane, dând întâietate celor de natură spirituală. Cunoscutul dicton: „nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim” subliniază tocmai faptul că hrana este creată de Dumnezeu ca mijloc de comuniune cu El, ea neputând avea şi dărui viaţă în sine. Adam ispitit a gustat din hrana pe care a considerat-o purtătoare de viaţă şi a dorit să fie asemenea cu Dumnezeu, în afara sau independent de El. Considerând că hrana are viaţă în ea însăşi şi că el îşi poate însuşi această viaţă, Adam a devenit robul creaţiei prin mâncarea din ea şi s-a îndepărtat de Dumnezeu, Adevăratul izvor al vieţii. A murit spiritual rupând legătura comuniunii cu Dumnezeu prin robia mâncării. Noul Adam, în Carantania, îşi începe activitatea prin postire, restabilind legătura între Dumnezeu, viaţă şi hrană, arătând că adevărata hrană care vindecă şi susţine existenţa duhovnicească a omului este energia cuvântului divin: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4). Întreita ispitire din finalul perioadei de post a Domnului arată o dată în plus faptul că înfruntarea şi biruinţa în lupta cu răul nu sunt posibile fără rugăciune şi post. Aceste două arme duhovniceşti au darul de a tempera dependenţa noastră faţă de hrană şi de a aşeza în făgaşul natural acest afect zidit de Dumnezeu înăuntrul fiinţei noastre. Citatul biblic „lăsându-L diavolul, îngerii îi slujeau” (Matei 4, 11) întrupează scopul oricărei asceze şi anume dobândirea vieţii îngereşti. Orice efort uman ne poate situa în prezenţa transfiguratoare a luminii sau în cea desfiguratoare a întunericului - când cedăm ispitelor, lăsându-ne prinşi în cursele diavolului. Acest post al Domnului a devenit paradigma celor care se pregătesc pentru primirea tainei preoţiei, dar şi pentru cei care ducând viaţă îngerească, în perioada Păresimilor se folosesc de această experienţă ascetică a lui Hristos ca de un imbold care să accentueze şi mai mult vieţuirea lor aspră.

În legea harului, viaţa publică de predicare a Cuvântului mântuitor este de 40 de luni, iar aceasta se interpune între cele 40 de zile de post total pe înălţimile Carantaniei şi cele 40 de ore petrecute cu trupul în tenebrele mormântului. Aşadar, 40 de luni este timpul activităţii mesianice a lui Hristos care L-a revelat ca Împărat, Învăţător şi Arhiereu. Este timpul în care Hristos a vorbit şi învăţat ca nimeni altul, a vindecat dinăuntru firea umană lovită de păcat şi a săvârşit minuni ce L-au arătat ca pe singurul şi adevăratul Dumnezeu. Este perioada smeririi Sale chenotice, ca împlinire a ascultării faţă de Tatăl în iconomia relaţiei treimice cu lumea, o perioadă a suferinţei şi dezamăgirilor ce în final, prin moarte şi înviere, au primit şi dat sens operei Sale de mântuire a lumii.

Patruzecimea ascetică anticipează Învierea

De asemenea, 40 este numărul orelor petrecute de Hristos înăuntrul pământului, în moartea pe care a învins-o prin propria moarte, e un timp al tăcerii când întregul Univers a amuţit, a încremenit, văzând pe Dătătorul vieţii aşezat în mormânt ca un muritor. E timpul ce ne descoperă taina atotprezenţei lui Hristos Care era în acelaşi timp „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, toate umplându-le Cel ce este necuprins. Este timpul izbăvirii din moarte a sufletelor drepţilor Vechiului Testament, al biruinţei întunericului morţii în aşteptarea învierii, aşa cum în Vinerea Mare cântăm în slujba Prohodului.

Numărul zilelor petrecute de Hristos împreună cu apostolii de la Înviere şi până la Înălţarea la cer stă, de asemenea, sub semnul cifrei 40. E o altfel de prezenţă tainică a Domnului Care încredinţează pe apostoli de veridicitatea învierii Sale şi anunţă prezenţa Sa euharistică, interioară, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Această realitate a prezenţei Sale probată de apostolul Toma anticipează Eshatonul, ziua a opta, a împlinirii umanităţii îndumnezeite. Înălţarea Sa la cer confirmă dumnezeirea Sa şi în acelaşi timp semnul recunoaşterii Sale de către cei aleşi în momentul venirii Sale în chip de Judecător (Fapte 1,11). Cele patruzeci de zile de la Înviere până la Înălţare sunt transpuse liturgic în cultul Bisericii, fiind zile ale bucuriei împărtăşite de creştinii care mărturisesc adevărul învierii dintr-o convingere ce izvorăşte din trăirea prezenţei lui Hristos înviat înăuntrul lor. Pentru apostoli, această perioadă a fost una a ascezei spirituale a minţii, o încordare a fiinţei ce contrar experienţei lor anterioare, a cunoştinţelor şi practicii religioase iudaice trebuiau să înţeleagă realitatea duhovnicească a prezenţei lui Hristos înviat, Cel ce a trecut prin uşile încuiate şi în acelaşi timp a mâncat în faţa lor. Este vorba despre o experienţă ce a însemnat corectarea şi desţelenirea modului de a gândi a minţii şi deschiderea ei intuitivă spre primirea lui Hristos-Adevărul.  
  
În viaţa creştină, de asemenea, întâlnim întrebuinţată această perioadă de 40 de zile atunci când ne referim la peregrinarea sufletului până la judecata particulară şi slujba Panaghiei. E o perioadă de aşteptare înfricoşată a verdictului dreptului Judecător care poate elibera sau înrobi sufletul. Zilele de curăţie ale femeii ce a născut, îmbisericirea pruncului, perioada de rugăciune specială în care creştinul se încredinţează ajutorului păstorului duhovnicesc în vederea obţinerii unui răspuns dumnezeiesc, postul închinat Naşterii Domnului, toate sunt puse în legătură cu numărul 40, care în acest context are înţelesul de aşteptare şi pregătire în vederea curăţirii şi întâlnirii cu Dumnezeu.

Aceste mărturii scripturistice fundamentate pe valenţele cifrei 40 îmbogăţesc semantic şi simbolic şi dau sens Postului Mare, traducând în acelaşi timp liturgic ceea ce Biblia menţionează ca adevăr istoric. Asprimea şi specificul acestei perioade vor să ne scoată din rutina cotidiană şi din prizonieratul propriilor convingeri, spunând că suntem pelerini în lumea aceasta, administratori ai ei, că omul e rege al creaţiei şi nu rob al ei, că lumea e fereastră prin care vedem pe Dumnezeu şi nu dumnezeu însuşi, că trupul nu e închisoare a sufletului sau singura realitate sortită dispariţiei în neant, ci templu în care e prezent Duhul Sfânt, că nu trebuie să fim dependenţi până la subjugare de realităţile lumii în care ne mişcăm şi suntem. Roada postului este eliberarea de sub stăpânirea nefirească a fiinţei umane exercitată de lucrurile lumii şi recâştigarea adevăratei naturi duhovniceşti izvorâte din relaţia cu Dumnezeu. În timpul postului foamea şi nu mâncarea devine o necesitate, pentru că foamea de alimente ne descoperă adevărata ei natură care e spirituală şi înseamnă în ultimă instanţă foamea de Dumnezeu. De aceea în timpul postului noi ne hrănim euharistic. În felul acesta, postul fizic unit cu cel spiritual pregătesc trupul pentru a fi templu al prezenţei lui Dumnezeu, iar pelerinajul nostru pascal este o continuă coborâre în străfundurile fiinţei, într-o permanentă nevoie de întâlnire cu Dumnezeu. Postul într-o oarecare măsură trebuie să fie o continuă stare ascetică fără sincope bulversante, o dorinţă nepotolită de a simţi pe Dumnezeu mereu prezent, mereu mai aproape.