Vestea naşterii în ceruri a Părintelui Iustin Pârvu, survenită în ziua de 16 iunie din anul mântuirii 2013, s-a răspândit ca un fulger de la o margine la alta a Ortodoxiei româneşti şi nu numai. Evenimentul a produs, cum era şi firesc, pentru unii sentimente de angoasă, multă întristare, durere, compasiune, doliu, mai ales în rândul mulţimilor de fii şi fiice duhovniceşti cărora părintele Iustin le-a fost ghid spiritual. Pentru alţii, a fost un fel de eliberare şi bucurie duhovnicească pascală, pentru că au fost martorii sărbătorii de trecere a unui mare avvă în transcendentul divin.

Mai pentru toate mijloacele de informare modernă, din ţară şi din străinătate, şi nu sunt puţine, plecarea Părintelui Iustin din lumea aceasta a constituit capul de afiş al informaţiilor, deşi cele mai multe dintre acestea au prezentat evenimentul ca fiind ceva senzațional, în duhul publicitar al epocii.

Evident că pe cei care l-au cunoscut pe marele duhovnic, o astfel de veste i-a marcat profund, ea fiind asociată contextului în care este apreciată în prezent viața monahală românească vizibil văduvită, în ultima perioadă de timp, de duhovnicii ei emblematici. Totuși, spiritele cele mai puternice care trăiesc prezența Duhului Sfânt în mod plenar au darul de a naște și crește la rândul lor pe acei fii ai lui Dumnezeu prin care Acesta să poată hrăni și conduce în continuare biserica Sa. Pentru că am avut şansa de a cunoaște destul de bine pe acest om minunat şi pururea inspirat de Dumnezeu am simţit şi eu, cum era firesc, fiorul rece al sentimentului despărţirii de cineva care a fost iubit şi preţuit pentru calităţile sale excepţionale.

În aura unui părinte minunat

În ziua de joi, 20 iunie 2013, am fost prezent la funeraliile părintelui din Mănăstirea ”Sfinţilor Arhangheli Mihail și Gavriil” de la Petru Vodă, ctitoria sa, la care au participat sute de preoţi, călugări și călugăriţe și zeci de mii de credincioşi. Văzând atâţia credincioşi din toate categoriile sociale şi clericale, am văzut cu ochii sufletului imaginea Bisericii nedivizate şi, în același timp, comuniunea de persoane care participă la taina trecerii în altă lume a unui plăcut al lui Dumnezeu, care-şi sărbătoreşte paştile personal, ale cărui atribute le percepem doar în ghicitură. Într-adevăr, asistam la despărţirea de unul dintre cei părinţii emblematici ai monahismului românesc din ultimii 80 de ani.

Majoritatea celor ce au avut binecuvântata ocazie de a-i fi stat la un moment dat în preajmă s-au raportat la persoana lui. Fiecare, în sinea sa, cred că şi-a adus aminte de una sau mai multe clipe de har petrecute în aura acestui om minunat. Timpul petrecut alături de el parcă nu mai făcea parte din timpul convenţional, pe care noi îl măsurăm în mod obișnuit cu ceasul. Aveam impresia că trăim încă din lumea aceasta prezentul continuu al lui Dumnezeu transparent în chipul transfigurat, în atitudinea și manifestările duhovnicești ale avvei Iustin.

Nu ştiu dacă cineva, în perioada celor aproape patru zile de priveghi de până la punerea în mormânt a trupului neînsufleţit al marelui duhovnic, a făcut o sinteză asupra a tot ce s-a spus despre părintele Iustin. S-au spus multe şi, probabil, se vor mai spune! Din multitudinea expresiilor, sintagmelor, metaforelor sau cuvintelor de duh care s-au rostit despre el, ca să mă refer doar la cele pozitive, cred că s-ar putea crea deja imaginea unui martir al neamului. Unii subliniază faptul că s-a spus totul despre iscusitul mărturisitor al credinţei şi că nimic nu mai este de adăugat, astfel încât Biserica ar putea trage concluzia că părintele Iustin ar trebui să fie declarat sfânt! Alţii, mai scrupuloşi, nu aveau certitudinea că tot ce s-a spus despre părintele lor duhovnicesc îl caracterizează întocmai şi că au fost şi multe exagerări, iar ceea ce s-a spus nu se ştie dacă este tocmai ceea ce trebuia să se spună despre el! Urmărind puţin dezbaterile, la un moment dat, aveam impresia că mulţimea aceasta entuziastă parcă Îl exclude pe Dumnezeu, Care ar fi voit să spună şi El ceva despre slujitorul său, dar nu a fost lăsat, omițând în același timp faptul că sfințenia este darul lui Dumnezeu făcut omului și nu un atribut uman intrinsec. Trecerea timpului încărcat de mulțimea faptelor minunate ale Cuviosului și voia lui Dumnezeu probează și justifică sfințenia, iar nu glasul entuziast al omului sensibilizat de emoția unui eveniment copleșitor. Iată cum lumea este versatilă şi are tendinţa păcătoasă de a se substitui lui Dumnezeu într-o împrejurare ce Îl are suveran doar pe Dumnezeu, având în vedere faptul că stabilirea gradului de sfințenie nu este rezultatul unei analize și consfătuiri divine și umane, ci este decizia lui Dumnezeu!

Un portret altcum

În acest context mi-am reaşezat gândurile şi m-am hotărât să schiţez un portret din cuvinte acestui mare avvă, cu prilejul eliberării sale din «temniţa acestei lumi efemere». Nu mă voi referi decât la activitatea misionară a părintelui, până la revolta populară din decembrie 1989. Pentru că puţini mai suntem dintre cei ce au trăit în mănăstiri pe acele timpuri, şi am fost martori la cum era înțeleasă și cum se făcea misiune atunci.

Încerc să readuc în fața tuturor acel chip blând, paşnic, plin de bunătate, pe care puteai distinge acea teofanie permanentă asemănătoare aceleia ce se întrezărea pe chipul Sfântului Serafim din pădurile Sarovului. Sper că cei ce l-au cunoscut pe Părintele Iustin atunci, doresc să-l regăsească și în evocările celor ce mărturisesc faptul că l-au întâlnit. De altfel, contemplându-l câteva momente pe părintele aşezat în sicriul său, în timpul prohodirii, am regăsit acel chip autentic în care se oglindea faţa lui Iisus transfigurat de pe Tabor.

Providenţa a făcut ca după anii 1970 să fiu în preajma multor părinţi asemenea Părintelui Iustin, care trăiau în mănăstirile Moldovei: Părintele Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Petroniu Tănase, Ioanichie Bălan, la Sihăstria; Ioachim Spătaru, Nifon Corduneanu, la M-rea Neamţ; Nicodim Măndiţă, Elefterie Scutaru, la Agapia; Calinic Humulescu de la Varatic, Iachint Unciuleac de la M-rea Putna şi mulţi alţii. Decretul 410/1959, aplicat cu acribie în Moldava, golise mănăstirile de călugări. Părinţii aceştia, deşi unii urmăriţi de securitate, alţii bătrâni şi neputincioşi, aveau conştiinţa că sunt mandataţi de Dumnezeu să formeze o altă generaţie de călugări care să ducă stindardul monahismului românesc mai departe. Mă număr printre aceştia. Fac parte din generaţia de tineri care la vremea respectivă încerca să scape de sub observaţia ochiului vigilent al autorităţilor vremii şi să se alăture bătrânilor îmbunătățiți în lupta de supraviețuire a vieții monahale moldave. În felul acesta, cei ce am plecat în viaţa monahală căutam să ne hrănim din experienţa celor care se adăpaseră la izvoare şi deveniseră ei înșişi izvoare de apă sfințitoare menită să potolească setea căutărilor noastre de creştere spirituală. Pentru mine, unul dintre aceste izvoare din care m-am adăpat a fost Părintele Iustin Pârvu. L-am cunoscut în anii de după eliberarea lui din temniţele comuniste, pe când era la Mănăstirea Secu. După cum se ştie, la eliberarea lui, după cei 16 ani de detenţie, părintele Iustin se afla în afara închisorii, dar nu era liber şi de griji. Unde să se ducă!? Pe vremea aceea, astfel de oameni erau consideraţi paria societăţii. Nimeni nu-i primea, nici chiar membrii familiilor din care făceau parte. Mănăstirea Durău, unde-şi începuse viaţa monahală, era desfiinţată. Într-un final, s-au milostivit de el nişte vechi prieteni de pe valea Bistriţei şi l-au primit în casa lor, ajutându-l să-şi găsească un rost pentru a câştiga o bucată de pâine, muncind cinstit în pădurile Carpaţilor. Am avut prilejul să cunosc pe aceşti oameni, dar din raţiuni binecuvântate nu le voi spune aici numele. De la o vreme, în anul 1964, a fost primit în obștea mănăstirii Secu de stareţul de atunci, Părintele Gherontie Nicolau şi de pr. Ciprian Zaharia, secretarul şi casierul acelei mănăstiri. Fac o paranteză: avem tendinţa să vorbim frumos de cei ce au avut o viaţă sfântă şi au suferit pentru credinţă, dar îi uităm pe cei care nu s-au remarcat în mod deosebit prin virtuţi creştineşti, dar, în vremea comunismului, au devenit adevărate paravane, la adăpostul cărora făceau misiune, întru libertate, părinţi deosebiţi, cum a fost şi părintele Iustin. De aceea, metaforic spuneam, s-a făcut misiune pentru Hristos într-o libertate totală, în închisoare fiind, sub protecţia unor oameni așa-zis colaboraționişti. Era şi aceasta un fel de misiune pentru Hristos, care strălucea mai puțin, dar strălucea: să fii paravan pentru un sfânt care îşi practică virtuţile înseamnă să-ţi asumi un risc, înseamnă să fii un adevărat mărturisitor.

În anul 1969, am fost primit şi eu ca frate la Mănăstirea Sihăstria. Între ascultările pe care le-am avut era şi păstoritul mieilor mănăstirii. Adeseori coboram cu turma de la Sihăstria pe firul apei până în preajma mănăstirii Secu. Intram uneori pentru a mă închina sau a primi o coajă de pâine ca să-mi potolesc foamea. Părintele Iustin făcea parte din obştea acelor timpuri a mănăstirii Secu. De pe atunci am simţit spiritul jertfelnic şi milostiv al părintelui. Avea misiunea să stea de vorbă cu pelerinii şi să răspundă la nevoile lor spirituale, dar uneori ajuta un alt părinte la stupina mănăstirii. Nu voi uita niciodată borcanul de miere pe care mi l-a oferit şi un colțug de pâine mănăstirească, precum şi cuvintele lui: Măi frate, ia de-aici mierea asta şi te mai întremează că lungă şi anevoioasă e calea călugăriei către limanul mântuirii. Da, mierea aceea mi s-a părut mai dulce decât orice altceva, pentru că era dată cu atâta dragoste.

Misiune în vremea comunismului

Într-un fel sau altul, din 1974 până în anul 1985, am făcut parte din obştea aceleiaşi mănăstiri. Părintele Iustin a fost transferat la Mănăstirea Bistriţa, iar eu, cu vreo 2-3 ani mai înainte, atunci când părintele Ioanichie a fost obligat să meargă la aceeași mănăstire. I-am urmat acestuia, dar m-am instalat la Schitul Tarcău, pe atunci pendinte de Bistriţa, pentru a nu fi în vizorul autorităţilor, deoarece eram prea tânăr. Puţini mai sunt în viaţă dintre cei care în anii 1975 mai făceau parte din aceeaşi obşte. La Bistriţa, părintele Iustin îşi desfăşura, în condiţiile de atunci, misiunea sa în Biserica lui Hristos.

Deși Biserica era oprimată de regimul ateist comunist, totuşi misiunea ei nu a fost întreruptă total. După o vreme au fost sloboziţi din închisori cei ce au supravieţuit calvarului, alţii, aşa cum am spus, au avut curajul să se alăture acestor temerari, chiar dacă timpurile nu erau prielnice. Evident că numărul mănăstirilor, precum şi al monahilor, se redusese vertiginos, dar nu au dispărut. Biserica îşi continua existenţa şi misiunea sionând prin labirintul tenebros al societăţii. Pentru că se ştia de unde vine primejdia, mănăstirile îşi dobândiseră o formă de existență adaptată la condiţiile şi vitregiile vremii. Uneori e mai uşor să gestionezi timpul și condiția de prigoană, decât libertatea. Dacă urmăream scopul precis pentru care ne-am afierosit vieţii de mănăstire, adică acel imitatio Christi, nu era greu. De fapt, Hristos ne-a avertizat pe fiecare, indiferent pe ce drum plecăm către împărăţia Lui cea veşnică, că în lume necazuri vom avea, dar dacă îndrăznim, prin El, biruim lumea, şi căutând adevărul, acesta ne va face liberi. În sensul acesta pot spune că deşi eram oprimaţi, eram, în acelaşi timp, atât de liberi. Mănăstirea era o oază de libertate, unde puteai să dai Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Atunci parcă se vorbea despre Hristos şi cu Hristos mai mult ca acum. Fiecare după chemarea şi rolul său! Vreau să întăresc afirmaţia mea prin a face o asociere dintre Părintele Stăniloae şi Părintele Iustin. Ambii au suferit în temniţele comuniste. După eliberare, ei ştiau că vor fi permanent urmăriți, dar nu și opriți să-şi facă misiunea lor, decât în măsura în care ar fi subminat puterea instalată atunci la conducerea acestui neam credincios şi răbdător. Părintelui Stăniloae, de exemplu, i s-a permis să scrie din nou, dar a fost avertizat să nu scrie altceva decât teologie pură, fără să atenteze la regimul comunist cu nicio iotă sau vreo cirtă. Acea teologie pură, pe care autorităţile totalitariste ale vremii i-au impus-o părintelui Stăniloae a însemnat apariţia celei mai bune dogmatici ortodoxe de la sfârşitul mileniului al II-lea, celui mai frumos tratat de mistică creştină, cum nu s-a mai scris de pe vremea Sfinţilor Părinţi. S-a continuat traducerea Filocaliei, s-au tradus o parte dintre cele mai importante scrieri ale Sfinților Părinţi etc.

Braţele părinteşti…

Îmi amintesc că mănăstirea Bistriţa, formal, era închisă. În 1979 erau vreo 10 călugări bătrâni care, între altele, aveau obligaţia să răspundă la nevoile spirituale ale celor peste 1000 de familii din satele din jur: Bistrița, Viişoara, Plopuşor, Sanatoriul Bisericani. Aproape toţi erau puşi sub vizorul ochiului autorităţilor opresoare. Între ei erau: Părintele Martinean Conuţ, fostul stareţ de la Durău, Hrisostom Asavei, slobozit din puşcărie, Ioanichie Bălan, adus de la Sihăstria, Părintele Iustin, adus de la Secu. Pravila călugărească era redusă ca la o parohie. Însă, a binevoit Dumnezeu să fie aşezat stareţ, pe la sfârşitul acelui an, Părintele Ciprian Zaharia. Pe atunci puterea politica avea un rol determinant în numirile personalului clerical şi monahal de conducere în Biserică. În 1980, ca tânăr licenţiat în teologie, am fost chemat de la Schitul Tarcău de noul stareţ, părintele Ciprian, să întăresc obştea de la acea mănăstire. Părintele Iustin s-a bucurat mult. Îmi amintesc că în ajunul sărbătorii Sfinţilor Apostoli, din 29 iunie 1980, s-a oficiat privegherea pe larg. Am cântat-o la strană cu Părintele Iustin, iar ceilalţi bătrâni, sub protia părintelui stareţ, au slujit la altar. La sfârşitul privegherii, Părintele Iustin a cerut în mod expres noului conducător al mănăstirii să dea binecuvântare să se săvârşească în biserica voievodală a lui Alexandru cel Bun, după tipic, toată rânduiala, pravila călugărească, pentru că, spunea el, are de acum cine să cânte la strană. Așa a fost! – S-a reiterat de atunci pravila monahală, care se continuă până astăzi. Odată cu ea a reînflorit şi viaţa monahală. În acel an, la privegherea Sfântului Ilie Tesviteanul, am fost primul călugăr, după 30 de ani, tuns în monahism de Părintele Stareţ Ciprian. Părintele Ioanichie mă acompania sub mantia lui smerită către sfântul altar. Eu, emoţionat, ascultam de sub aceasta înaintând în genunchi pe piatra rece a bătrânei biserici către icoana Sfintei Ana, ascultând glasul Părintelui Iustin, care cânta din toată inima la strană cu lacrimi în ochi şi glasul tremurând Braţele părinteşti. Mi-a mărturisit mai târziu că avea și el emoţie pentru că nu mai intonase această cântare de foarte mulţi ani.

Îmi amintesc, de asemenea, că la slujbă au participat şi câţiva intelectuali din Piatra Neamţ. După slujbă, un doctor se adresează Părintelui Iustin, zicându-i: Părinte Iustin, această cântare mi s-a părut mai suavă şi mai frumoasă decât Recviemul lui Mozart. Mi s-a părut şi mie la fel, pentru că Părintele Iustin pe toate le făcea din toată inima şi din toată fiinţa sa.

Anii pe care i-am petrecut la Mănăstirea Bistriţa, în compania părintelui Iustin, au fost determinanţi pentru viaţa mea monahală. De la el am învăţat ce însemnă îndelunga răbdare. Aceasta pentru că vedeam cum şiruri nesfârşite de oameni, din toate categoriile sociale, veneau la chilia lui pentru a-şi spune păsurile. Asculta pe fiecare şi pentru fiecare găsea un cuvânt de folos. Pe atunci, Părintele Iustin nu vorbea în biserică. L-am ascultat de multe ori, zi şi noapte la chilia lui care era permanent deschisă. Nu ştiu dacă omul acesta a ascuns ceva de cineva. Aveam impresia că viaţa lui se petrecea pe o scenă deschisă și că fiecare faptă a sa era izvorâtă din lăuntrul său și exprimată cu o naturalețe pe care doar oamenii aleși ai lui Dumnezeu o pot avea.

Acestea sunt câteva mărturii despre o viață plină de prezența lui Dumnezeu, despre o viață a unui teofor ce a mărturisit prezența și lucrarea lui Dumnezeu în inima omului într-un context politic ateist, cu prețul anulării propriei libertăți. Părintele pe care l-am acompaniat anul acesta pe ultimul drum a fost un mare misionar, un călugăr autentic, un martor al lui Hristos, care a ținut candela aprinsă a spiritualității unui popor asuprit şi oprimat. A fost un restaurator de temple ale Duhului Sfânt, un părinte duhovnicesc prin a cărui paternitate s-au născut în Hristos cei care au dorit să-și asume crucea ascultării, a fecioriei și a sărăciei, înstrăinându-se de lumea aceasta pentru a fi prieteni cu Dumnezeu. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească şi să-l încununeze în ceruri cu cunună de martir, alături de drepții și misionarii neamului românesc!