Îndurerată adunare,

Hristos a Înviat!

Am oficiat slujba de înmormântare a celui ce a fost ,,vas de cinste, sfințit, de bună trebuință Stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun,, (II Timotei 2, 21), parte din acea ,,rămășiță aleasă prin har” (Romani 11,5).

Părintele Arhimandrit Epifanie Bulancea, ctitorul înnoitor al acestei mănăstiri, iscusitul duhovnic al măicuțelor acestui așezământ, restauratorul de temple ale Duhului Sfânt ale miilor de credincioși laici, sau ale sutelor de preoți de mir, mai din toată țara, în dimineața zilei de 25 ale lui Prier, s-a născut în cer.

Vestea aceasta a cernit, mai întâi, sufletele celor care dau viabilitate acestei mănăstiri, dar și ale tuturor acelora care au avut imensa șansă de a cunoaște sau de a se bucura de paternitatea spirituală a acestui duhovnic paradigmatic, insubstituibil.

 

Iubiți credincioși,

Astăzi s-au împlinit trei zile de când Părintele arhimandrit Epifanie, după o lungă suferință, la aproape 90 de ani, a fost chemat de Preamilostivul Dumnezeu, la veșnicile lăcașuri. În tot acest timp, șiraguri neîntrerupte de credincioși pelerini, preoți, maici și călugări, au urcat pe colina aceasta, pentru a aduce un ultim omagiu, celui care a fost ales de Dumnezeu să transfigureze acest loc într-o oază de spiritualitate și o poartă a cerului.

Astăzi, la slujba de prohodire a marelui duhovnic, văzându-vă aici, câteva mii de persoane, cler și credincioși, reuniți în rugăciune în jurul catafalcului cu trupul neînsuflețit al părintelui, gândul ne sugerează fiecăruia ideea de a spune că: Biserica noastră Ortodoxă Română, în dinamica ei de a conduce turma cea cuvântătoare către Eshaton, a pierdut pe unul dintre cei mai fervenți și vrednici călugări misionari-mărturisitori din ultimii 50-60 de ani.

Părintele Epifanie, acum aproape 28 de ani, din ascultare față de chiriarhul locului, a fost chemat să reconstituie din propria-i pulbere, adică din nimic, această poartă a cerului,  al cărui prag îl trece acum, pentru a intra în prezentul  continuu al lui Hristos, pe care L-a iubit.

 

Iubiții mei,

Ați venit astăzi nu pentru a asculta sfaturile părintelui, ci pentru a cinsti cum se cuvine pe un Atlet al lui Hristos, și ca să vă rugați pentru el și împreună cu el în această mănăstire care, simt că va rămâne, datorită lui, unul dintre punctele importante de pelerinaj ale Văii Trotușului.

Se spune în tradiția noastră că Omul sfințește locul.

Da, așa este!

O dovedește Părintele arhimandrit Epifanie, adormit întru Domnul. El a fost un om deosebit, care a știut să transfigureze timpul și locul unde Dumnezeu l-a trimis la misiune.

Ca monah de vocație, Părintele Epifanie a impresionat prin simplitatea, sfințenia vieții și cumințenia sa. Smerit și ascultător, oriunde a fost trimis, a muncit cu asiduitate și a trăit fiecare clipă a timpului efemer ca fiind o clipă a mântuirii.  S-a uitat pe sine și a făcut totul pentru ceilalți, pentru Biserica și neamul din care își trage obârșia.  Viețuirea acestuia o putem asemăna cu un arbore a cărui rădăcină este înstrăinarea de grijile lumești, ramurile îi sunt nepătimirea, iar rodul, dobândirea virtuților în perspectiva asemănării cu Dumnezeu. Părintele, din momentul intrării în mănăstire, dar mai ales din momentul călugăririi, 14 sept. 1951, s-a considerat mort pentru această lume. De altfel, ceremonialul tunderii în monahism anticipează slujba înmormântării. Este un fel de înmormântare de viu, care, pe cât este de emoționantă, pe atât este de dramatică, față de ispitele acestui veac.

Sigur, prima moarte culminează prin bucuria renașterii la o nouă viață, pe când cea de-a doua, culminează în împărtășirea bucuriei Învierii. ,,Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioșilor lui”, spune psalmistul (Ps. 115,6). Monahii, prin viața lor curată și plină de virtuți, anunță deja, ca niște vestale, Împărăția lui Dumnezeu, ,,unde nimeni nu se însoară, nici nu se mărită, ci toți  sunt ca  îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30).

O Biserică fără monahism este o Biserică fără ideal!

Părintele Epifanie a simțit aceasta permanent.

De aceea, toată viața lui a dedicat-o slujirii aproapelui, căci slujind oamenilor, slujești lui Dumnezeu. El este un exemplu viu, care a mărturisit că viața monahală este jertfă, dar și bucurie, și răscumpărare.

Cunoscând rigorile și asprimea vieții monahale, atunci când cineva îi cerea sfatul ca să meargă la mănăstire și să îmbrățișeze viața călugărească, el îi spunea că aceasta este plină de ispite și asperități. Însă, ca să nu deznădăjduiască pe cel ce-i ceruse sfatul, adăuga retoric, ca un Avvă din pateric, zicând: Eu nu sfătuiesc pe nimeni să meargă la mănăstire, dar dacă mă mai nasc odată, tot călugăr mă fac!

Da, părintele Epifanie, a fost un exemplu de călugăr autentic, care a îndrăgit din tinerețe îngerescul chip, iubind viața monahală, pentru că a trăit-o și experiat-o pe deplin în toată dimensiunea ei fizică și metafizică.

Viața lui a fost animată de setea de veșnicie. A fost un om al dragostei, al păcii, al rugăciunii, al smereniei, al trezviei, al postului, al privegherii, al păstrării sfintelor rânduieli. Nu era numai un slujitor al Liturghiei, ci şi un adânc trăitor al ei. Dacă viața lui a fost o permanentă stare de jertfă în perspectiva mânturii, in extenso, putem spune că viața terestră a părintelui a fost o liturghie neîntreruptă.

 

Iubiti frați și surori întru Domnul,

În astfel de momente, de obicei se face o retrospectivă  a vieții celui care s-a mutat la veșnicile lăcașuri. Se pune în lumină viața și activitatea defunctului. Dintre toți care sunteți aici, ați cunoscut, într-o manieră sau alta, viața și virtuțile Părintelui Epifanie, puse în paralel cu viața dumneavoastră. Cred că fiecare ar putea adăuga ceva la CV-ul părintelui.

În aceste zile, am făcut o incursiune  pe Internet să văd cum este creionat în cuvinte portretul acestui mare avvă al monahismului românesc contemporan, care ne părăsește. Nu voi face o sinteză sau o compilație din cele ce am găsit, deși ar fi interesant de văzut cum călugări și călugărițe, creștini din toate categoriile sociale, preoți, notabili în diferite funcții administrative etc., zugrăvesc chipul duhovnicului lor și îi aureolează personalitatea.

În ceea ce urmează aș vrea să vă prezint niște lucruri mai tainice ale Părintelui Epifanie, împlinite într-un timp pe care puțini dintre dumneavoastră l-ați trăit. Aş vrea să vă prezint pe părintele Epifanie misionarul și mărturisitorul dreptei credințe în vremurile de prigoană și opresiune a Bisericii lui Hristos din timpul comunismului ateu.

 

Iubiții mei,

În Fișa personală a defunctului am văzut scris că Părintele Epifanie și-a început viața monahală în Mănăstirea Bogdana, din Jud. Bacău, în luna lui martie 1950, și a fost tuns în monahism la data de 14. 09. 1951, de către starețul mănăstirii de atunci, Protosinghelul Isaia Cotărleț. Erau anii grei de după război. Poporul român încă își plângea eroii și încerca să-și oblojească rănile pricinuite de nefireasca conflagrație mondială.  România creștină și ortodoxă era din ce în ce mai acoperită de pesta roșie inoculată de  bolșevismul ateu și degradant. După cum se știe, Biserica neamului a fost supusă unui regim opresor care a făcut tot atâtea victime ca și războiul. Cu toate acestea, în anii de după război, viața monahală părea din ce în ce mai înfloritoare. Mănăstirile deveniseră un fel de cetăți de scăpare a multor tineri și tinere care se dedicau slujirii lui Dumnezeu. Însă autoritățile comuniste au găsit o formulă de distrugere a acestor adevărate școli de duhovnicie a poporului și în anul 1959 au emis faimosul Decret 410, prin care tot personalul monahal de până la 50 de ani era scos din mănăstiri și silit să intre în programul de industrializare și colectivizare a societății românești. Sute de mănăstiri au fost închise, iar călugării au fost puși pe drumuri.

În acest context, părintele Epifanie și-a început viața monahală la mănăstirea Bogdana. Dacă în anul 1951 a fost tuns în monahism, la câțiva ani după aceea, mănăstirea sa de metanie a fost  închisă,  iar tânărul  monah a fost alungat pe drumuri.  Reușise însă să urmeze doi ani cursurile seminarului monahal, dar nu au fost suficienți pentru a nu fi fost înscris și el pe faimoasele liste ale celor care erau siliți să-și părăsească mănăstirea. Dumnezeu a avut însă grijă de el, căci a fost chemat  de către  Episcopului Teofil Herineanu, la Centrul eparhial de la Roman, unde a prestat diverse ascultări. Probabil chiriarhul îl știa de la hirotonia sa în treapta sacerdotală de ierodiacon, din anul 1952, și în cea de ieromonah, din anul 1958.

De aici, din Roman, părintele Epifanie, cu ințelepciune și răbdare, și-a început misiunea de mărturitor al dreptei credințe și trăitor al vieții în Hristos.

În acest context l-am cunoscut și  eu.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în anul 1969 am intrat în viața consacrată slujirii lui Dumnezeu la Mănăstirea Sihăstria. Am  avut prilejul,  de-a lungul anilor, să cunosc pe mulți părinți mărturisitori, care au salvat spiritualitatea și credința poporului român. În raport cu viața monahală de acum, cred că nu greșesc spunând că pe atunci lucrarea duhovnicească a călugărilor și a preoților parcă era mai jertfelnică și mai aproape de cea a sfinților părinți.  Atunci am simțit că biserica are două mâini, dar o singură lucrare, aceea de a îndruma poporul pe calea mântuirii. Călugării și preoții de mir, fără a avea un suport canonic și sinodal adecvat, pentru că Biserica era prigonită, lucrau împreună. Am multe mărturii pentru aceasta, însă nu e timpul să le prezentăm aici. Dumnezeu a trimis misionari și mărturisitori care au salvat spiritualitatea credincioșilor în timp.  În panteonul acestora trebuie înscris și Părintele Epifanie.

L-am cunoscut îndeaproape începând cu anul 1972, când a revenit la Seminarul Teologic de la Mrea Neamț, pentru a-și continua studiile întrerupte din cauza Decretului 410. Am devenit colegi de clasă. Preacuvioșia sa urma cursurile la fără frecvență. Cum nu existau pe atunci manuale și cursuri de teologie, fiind frate de mănăstire, încercam să-i ajut pe bieții călugări care încercau să-și definitiveze studiile. Am avut în anul al treilea de seminar vreo șapte călugări și vreo trei călugărițe. Chiar unii profesori mai înțelegători ne spuneau, celor care urmam cursurile la zi, să sprijinim pe călugării care doresc să învețe și ei teologia în mod structurat, căci ei deja o trăiau în obștea mănăstirilor din care făceau parte. Eu m-am atașat mult de Părintele Epifanie Bulancea, ca și de alți mari duhovnici, între care amintesc pe părinții Emilian Panait, Xenofont Grapă de la Tarcău, Benedict, sau pe părintele arhidiacon la catedrala din Roman, Panaite, astăzi Partenie, fratele părintelui. Cu Părintele Epifanie m-am împrietenit mai mult. El fiind și economul Centrului eparhial de la Roman, în calitatea mea de romașcan, m-am bucurat adesea de ospitalitatea părintelui când treceam, din când în când, pe la Centrul episcopal de la Roman. Părintele Epifanie era și milostiv. De fiecare dată când mă întâlnea îmi dădea câte ceva. Într-un an mi-a oferit 500 de lei, gest pentru care l-am înscris în dipticele celor care au contribuit al formarea mea intelectuală și duhovnicească.

Autoturismul Volga condus de Părintele Epifanie, cu care venea uneori Episcopul Eftimie pe la Seminarul de la Neamț, a devenit celebru. Camionul Episcopiei Romanului, condus uneori de el sau de fratele lui, actualul părinte  Partenie, duhovnicul soborului de maici de la Mrea Bogdana, a fost numit de părintele Ioanichie Bălan camionul misiunii ortodoxe. Preasfințitul Eftimie, de pioasă amintire, a avut curajul să-i dea binecuvântare pe vremea aceea să se tipărească cărțile părintelui Ioanichie: Patericul Românesc, Vetre de sihăstrie românească și Convorbiri duhovnicești, care au apărut la Editura Episcopiei Romanului. Imaginați-vă, cei care ați trăit acele timpuri, ce risc își asuma ierarhul, autorul și transportatorul, pentru ca niște cărți de spiritualite, unice, în plin comunism ateu, să  fie răspândite la preoți și credincioși. Îmi amintesc de Părintele Epifanie, cum umplea la refuz camionul cu hârtie tipografică de la fabrica Mucavaua din Piatra Neamț sau de la fabrica Letea din Bacău, pentru a fi transportată la tipografia Institutului biblic de la București, singura tipografie din țară care avea aprobare să tipărească cărți bisericești. Hârtia era pentru cărțile tipărite ale Părintelui Ioanichie, ce apăreau cu binecuvântarea  Preasfințitului Eftimie la Editura Episcopiei Romanului. Părintele Epifanie revenea de la București cu  diferite cărți și alte obiecte bisericești pentru credincioși  și călugări. Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege dimensiunea spirituală a acestor oameni care au trăit pe atunci, riscându-și uneori libertatea sau chiar viața în misinea lor.

Părintele Epifanie, după anii de misiune la Roman, a fost trimis cu ascultare să reorganizeze viața mănăstirească și administrativă a Schitului Durău. L-am cunoscut și în această calitate de stareț, demnitate care i-a lărgit orizontul duhovnicesc și i-a definit maturitatea misionară.  De aceea, atunci când a venit în acest loc, avea deja aura unui adevărat părinte spiritual și înțelept diriguitor al treburilor administrative. Se vede dealtfel, din tot ceea ce a făcut aici. Această mănăstire a fost refăcută din propria-i pulbere.

Părintele a fost totuși un călugăr atipic. Știa foarte bine să împletească utilul cu frumosul, asceza cu  libertatea, și umorul duhovnicesc cu sobrietatea liturgică. Ieșea din fiecare situație folosind tot felul de trucuri sau apoftegme filocalice inspirate. Mi-a povestit odată cum s-a dus la un om înstărit să ceară ceva materiale sau bani pentru continuarea lucrărilor de la această mănăstire. Cum înaintea lui mai trecuseră niște preoți pentru aceleași cerințe, atunci  când Părintele Epifanie a intrat în biroul acestuia, după ce l-a rugat  frumos să ofere ceva bănuți  pentru biserică, respectivul i-a răspuns cu oarecare răutate în suflet: „Părinte, dar ce-i cu atâtea biserici!... Iar părintele, inspirat, i-a răspuns instantaneu….Păi, domn' director, dar ce-i cu  atâtea crâșme!!... Sunt sate care au 10 crâșme și nu au biserică. Iar cei care o au, nu o frecventează … ! No comment. 

Respectivul notabil, până la urmă, mai ascultând câteva vorbe pline de mireasmă duhovnicească ale părintelui, nu l-a lăsat să plece de la el cu traista goală.

Din cârtitor, l-a făcut ctitor!

 

Iubiţii mei,

Chiar dacă numele Păritelui Epifanie nu este consemnat până în prezent în paginile Patericului românesc sau ale Convorbirilor duhovniceşti ale păritelui Ioanichie Bălan, el va trebui inserat de cei ce vor mai scrie următoarele pagini de pateric. E adevărat că Părintele Epifanie nu a lăsat cărți de referință în spiritualitatea românească, dar a lăsat un exemplu de viață patericală și filocalică deosebită, care, în fața lui Dumenzeu, are aceeași valoare. O spun aceasta din  experiența personală, ca cel ce am avut prilejul să cunosc și să fiu în prejma multor părinți, asemenea Părintelui Epifanie.

  Peregrinând prin țară cu părintele Ioanichie Bălan pentru a aduna documente și pentru a consemna dialogurile duhovnicești cu diferiți părinți îmbunătățiți, mi-a dat Dumnezeu posibilitatea să descopăr mulți misionari ai Ortodoxiei românești, trăind întru smerenie, viața curată și virtuoasă. Părintele Epifanie este unul dintre ei.

Cum am mai spus, de mai multă vreme l-am așezat pe Părintele Epifanie alături de părinți îmbunătățiți precum: Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Nicodim Măndița, Dometie Manolache, Iachint Unciuleac, Dosoftei Moraru, Nil Dorobanțu, Isaia Țugurlan,  Ioachim Spataru, Hrisostom Postolache,  Petroniu Tănase, Nifon Corduneanu, Mitrofan Băltuță, Iustin Pârvu, Calinic Prisecariu,  Zenovie Ghidescu, Damaschin Schipor, Gamaliil Păvăloiu,  Clement Cucu, Grigore Halciuc, Paisie Nichitencu, în Moldova și Bucovina ; apoi  părinții: Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Damian Guțea, Galaction Stângă, Arsenie Papacioc, Iustinian Crețu, Gamaliel Vaidas, Daniil Baicuș, Arcadie Stratulat, Gherontie Ghenoiu, Elefterie Mihail, Calinic Cărăvan, Ilie Cioruță, în Muntenia și Oltenia; apoi Arsenie Boca, Ioachim Popa, Timotei Eftimie, Teofil Părăian, Cleopa Nanu,  Filaret Puț,  Nicolae de la Rohia,  Serafim Popescu, din părțile Transilvaniei.

 Așadar, astăzi când facem prohodirea acestui Avvă mărturisitor și trăitor al Ortodoxiei, vă îndemn părintește ca fiecare dintre voi să așeze chipul lui, blând și liniștit ca zorii unei dimineți de primăvară, ca pe o icoană în sufletul său, pentru că el a strălucit ca o lumină pusă în sfeșnic, pe care vânturile și necazurile n-au putut să o stingă.

Părintelui Epifanie, Preaînduratul Dumnezeu i-a dat să trăiască timpul eliberării Bisericii de sub brațul secular și ateu, ceea ce nu li s-a dat celorlalți.  Dumnezeu are rațiunile Lui impenetrabile. Dar părintele care, iată, a intrat în mileniul al treilea cu noi, nu și-a schimbat nici maniera de misiune și nici graiul duhovnicesc, filocalic, prin care exercita paternitatea duhovnicească asupra fiilor și fiicelor duhovnicești. A știut să fie același pentru toți și diferit pentru fiecare, virtute pecare au dobândit-o marii duhovnici ai neamului și ai Ortodoxiei universale.

Vor vorbi despre el toți cei care i-au stat în preajmă, toți cei care i-au urmat sfaturile, toți cei care au fost îmbrăcați, educați, hrăniți de părintele acesta minunat pe a cărui chip se întrezărea acea epifanie permanentă a Duhului Sfânt.

De asemenea, vor suna peste ani clopotele bisericilor donate de el. Vor împodobi templul sufletului lui toate catapetesmele și icoanele din bisericile pe care el le-a construit sau dotat. Va fi pomenit de „mulțimile călugărilor” și ale călugărițelor cărora le-a diriguit viața spre mântuire.

Dumnezeu a vrut să ne arate, prin Părintele Epifanie, că și în mileniul al treilea poți deveni sfânt…..dar trebuie să trăiești viața asemenea Părintelui!

 

Dragii mei,

După acest scurt florilegiu de gânduri, ce putem spune acum, la despărţire, despre iubitul nostru părinte şi frate în Hristos, Epifanie Arhimandritul?

Părinte Epifanie, astăzi pentru tine este zi de Paşte. Toată această lume adunată în incinta Mănăstirii Măgura, închinată Înălțării Domnului, pe care ai ctitorit-o și unde ai slujit, unde te-ai rugat, unde ai mângâiat atâţia credincioşi și ai consacrat atâtea tinere pentru viața monahală,  a venit pentru tine. Tu i-ai mobilizat  pe toți încă o dată, dar nu pentru o corvoadă anume, ci pentru a cinsti trupul tău ostenit de  atâta efort şi  alergare, căci sufletul tău a plecat către ceruri să vadă faţa Celui în care ai crezut.  De data aceasta sunt adunaţi în jurul tău nu pentru a face planuri de viitor în perspectiva bunului mers al mănăstirii, ci pentru a se ruga pentru tine, așa cum şi tu te-ai rugat de atâtea ori pentru ei. Îţi promit că vor termina tot ceea ce mai era de înfăptuit, aşa cum tu ai plănuit. Tu odihneşte-te în pace şi priveşte-ne de acolo de unde eşti.

Dumnezeu să te odihnească în pace și să te așeze în soborul cuvioșilor părinți.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate şi fie numele Lui binecuvântat deapururea. Amin!

Dumnezeu să îl ierte şi să-l odihnească în pace!

Veşnică lui pomenire!