Cu fiecare despărțire de cineva drag retrăim neputința, suferința durerea ce ne copleșește, pentru că nimic nu poate pune stavilă acestei realități cu care ne confruntăm: moartea. E o realitate pe care dacă am încerca să o înțelegem la nivel pur rațional, n-am vedea decât un final, de cele mai multe ori tragic.

Un om în floarea vârstei, la cei 60 de ani împliniți, când s-ar fi putut bucura de viață și de tot ceea ce ne oferă ea, un om care ajuns în pragul pensionării își face poate planuri pentru următorii 10-20 de ani, se stinge totuși într-o clipă, aproape pe negândite.

Există însă un sens dincolo de cel al rațiunii, un sens pe care ni-l descoperă Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos și anume acela că moartea nu e decât o trecere de la existența aceasta pământească la viața veșnică: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11, 25). Așa încât, parafrazând aceste cuvinte afirmăm cu tărie că: există viață după moarte; că odată cu trecerea lui Hristos prin moarte la viață, ne-a făcut și pe noi părtași vieții: „Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Romani 6, 5).

Așadar, fiecare moment al vieţii noastre de creştini, de la botez şi până la mormânt se desfăşoară sub semnul Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar moartea nu devine o fatalitate, ci e o altă etapă a vieții. Trecem de la existența pământească la viața cu Hristos.

De aceea, rugăciunile și cântările de la Slujba înmormântării vorbesc despre Împărăția lui Dumnezeu, despre ceata drepților, despre locul unde „nu este nici întristare, nici durere, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”, arătându-ne sensul luptei și al râvnei noastre, care trebuie să fie pentru câștigarea vieții celei de veci.

La această râvnă s-a angajat și d-l General Mihai Simionescu.

Îndurerată adunare,

L-am cunoscut pe acest prieten (așa cum îmi permit să-l numesc) în mai multe circumstanțe și, am descoperit în el un om plin de vigoare, un om care impunea respect prin ținută, prin modul cum știa să se poarte cu cei din jurul său, prin noblețea sufletului său curat. Deși natura serviciului și a funcției pe care a avut-o în cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgențe „Mr. Constantin Ene”, Bacău ar fi impus multă severitate și încrâncenare, pe chipul generalului n-am văzut decât seriozitate, încredere și siguranță. Aceste calități l-au făcut să fie un model de devotament, disciplină și jertfelnicie, pentru camarazii săi, colegi și subalterni.

A arătat întotdeauna dragoste față de Biserică, față de valorile spirituale și tradiționale ale neamului, a sprijinit eforturile noastre de a ridica un lăcaș de cult în apropierea Inspectoratului pentru Situații de Urgență Bacău, purtând în mai multe rânduri discuții cu privire la proiectul construirii bisericii de lemn „Intrarea Domnului în Ierusalim” din Bacău.

După pensionare, întâlnindu-l în diverse circumstanțe am descoperit un om jovial, atent, mereu dispus să ajute cu o vorbă, cu un sfat, cu tot ce putea să ofere din prisosul inimii sale.

În aceste momente de tristețe pentru cei doi copii ai săi Mihăiță și Aniela, pentru camarazii și prietenii pe care i-a avut, suntem, cu gândul și inima, alături de toți, încredințându-vă de întreaga noastră compasiune și de dragostea noastră părintească exprimată prin rugăciunile pe care le înălțăm către Hristos Domnul ca să așeze sufletul celui ce a plecat dintre noi  în Împărăția Sa cea veșnică.

Veșnică să-i fie pomenirea!