Vindecarea slăbănogului din Capernaum este istorisită de către toţi evangheliştii sinoptici (Matei 9, 1-8; Marcu 2, 1-12; Luca 5, 17-25), fiecare adăugând detaliile sale cu privire la această uimitoare minune. Cum în faptele şi vorbele Mântuitorul nostru Iisus Hristos nimic nu este întâmplător, ci totul are un sens, şi istorisirea aceasta are semantica ei. Încercăm în cele ce urmează să găsim o nuanţă a textului ales din Evanghelia Sfântului Matei pentru a fi citit în duminica ce urmează, duminica a şasea după Rusalii.
Când Hristos a zis slăbănogului „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale” (Matei 9, 2), aceste cuvinte au născut rumoare în rândul „teologilor” Legii Vechiului Testament, în înţelegerea cărora aceasta echivala cu o ofensă adusă lui Dumnezeu (Matei 9, 3). De fapt, refuzul cărturarilor de a recunoaşte în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu (Ioan 19, 7) a determinat omorârea Lui prin răstignire (Ioan 19, 16).
Dacă episodul acesta îl vom privi dintr-un alt punct de vedere, vom distinge că şi pentru cei din Vechiul Testament, omul este o entitate unică în univers, iar acest caracter unic se vede în relația care există între trupul, psihicul şi sufletul său.
Omul este un tot. Iar atunci când o parte din părţile sale componente suferă vreo deficiență, aceasta produce dizarmonie şi tulburare în toată fiinţa sa. Nu se poate trăi în dezordine spirituală fără ca trupul să sufere, sau invers. În Vechiul Testament suferinţele trupeşti şi sufleteşti erau considerate o consecinţă a păcatului (Ioan 9, 2). Chiar dacă acest lucru ni se pare depăşit în zilele noastre, totuşi, văzând suma suferinţelor şi comportamentul aberant al omului modern, deducem că Scriptura este mereu actuală.
Prin urmare, Mântuitorul, iertându-i mai întâi păcatele, apoi redându-i sănătatea slăbănogului, l-a eliberat duhovniceşte pe acesta şi l-a vindecat din punct de vedere somatic. Tot astfel, de fiecare dată când împlinea o vindecare, zicea aproape acelaşi lucru: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace şi fii sănătoasă de boala ta!” (Marcu 5, 34) sau „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 5, 14).
Din acestea deducem că, în plenitudinea naturii lui, omul nu este divizibil. Potrivit lucrării sale în libertate, el este chemat să se îndumnezeiască sau să se piardă. Toate elementele constitutive ale ființei sale vor avea aceeaşi soartă, potrivit efortului său dirijat spre bine sau spre rău.
În tradiţia isihastă se vede foarte lămurit lucrarea comună a părţilor constitutive ale subiectului uman. Considerând că atât sufletul cât și trupul omului sunt chemate la îndumnezeire, experienţa isihastă depășește gândirea opoziţionistă între elementele constitutive ale insului uman pe care o regăsim în filosofia antică și teologia scolastică. În aceste sens putem înțelege răspunsul dat de Sfântul Grigorie Palama lui Valaam, când spune că „Orice cuvânt poate fi contestat de alt cuvânt, dar ce cuvânt poate fi contestat de viaţă?”. Căci şi Hristos a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Din experiența sfinţilor şi cea a Bisericii în general reiese că întreaga fiinţă a omului trebuie să participe la lucrarea de sfinţenie, căci numai o astfel de lucrare sinergică duce la iluminare şi îndumnezeire. Isihaştii au experiat în trupul lor lumina taborică, cea pe care au trăit-o cei trei apostoli Petru, Iacob şi Ioan. Sfinți precum: Grigore Palama, Simeon Noul Teolog, Serafim de Sarov au trăit, dar au şi lăsat scris despre această experienţă mistică. Şi, câţi alţii n-au intrat în lumina cunoştinţei lui Hristos, încă fiind în trup?!
Însă, relatarea unei astfel de experienţe nu se face pentru a satisface o simplă curiozitate, ci pentru afirmarea posibilității de a pregusta încă din această viață lumina taborică şi îndumnezeirea întregii fiinţe umane, ca entitate constituită din cele două naturi, materială şi spirituală. Adică toţi aceia care primesc pe Hristos ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa pot gusta din Împărăţia lui Dumnezeu ce va să vină, încă din această viață. Căci posibilitatea de a se împărtăşi din lumina necreată a lui Hristos nu are ca scop numai stimularea credinţei noastre, ci ea deschide ochii inimii noastre pentru dragostea de Dumnezeu. Iar dacă simţim în suflete dragostea lui Dumnezeu, atunci nici moartea, nici frica, nici nimic altceva din lume nu ne va despărți de El, „pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).
Aşadar, atunci când Iisus a vindecat slăbănogul din Capernaum, cărturarii nu au putut sesiza în El pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, după cum nu au realizat că puterea Lui vindecătoare ieşea din iubirea pe care a avut-o dintru început față de om, în fiinţa căruia străluceşte chipul nemuritor al lui Dumnezeu, indiferent de starea morală sau socială în care se află. Hristos ştie că o inimă de piatră şi o minte întunecată nu pot simți dragostea şi iertarea lui Dumnezeu.
Rugăm pe Hristos să ne lumineze întreaga fiinţă ca să distingem prezența lui Dumnezeu în natura şi în firea lucrurilor, iar faptele noastre toate să le raportăm la El.
