Când vorbim despre Myriam Fecioara, vorbim despre cea mai autentică manifestare a iubirii, pe care Dumnezeu o revarsă asupra omenirii.

Ce poate fi mai sublim în această lume efemeră decât clipa în care Dumnezeu intervine concret în istorie? Ce taină poate fi mai profundă și nepătrunsă decât marea chenoză de la plinirea vremii, când Dumnezeu S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea nouă, afară de păcat (cf. Filipeni, 2, 7-8)? Ce revoluție transfiguratoare poate fi mai mare decât cea de la Nașterea Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară, care a adus restaurarea ființială a omului? Care palingeneză, adică înnoire sau re-creare a universului văzut și nevăzut, poate fi mai strălucitoare decât cea pe care o realizează Logosul întrupat în istorie, prin Maica lui Dumnezeu?

 

Iubiții mei,

După cum știm din Scripturi, neascultarea omului, înzestrat de Dumnezeu cu misterul libertății, a avut consecințe dezastruoase, atât în microcosmosul pe care îl reprezintă ființa omului, cât și în macrocosmos - Univers. Omului i s-au închis porțile veșniciei, iar Universul creat risca să sfârșească în neant. Timpul efemer, pe care Dumnezeu l-a făcut să curgă prin istorie spre veșnicie, a devenit un timp neprielnic și auster.

În acest timp al al căutărilor împovărătoare în spațiul imanentului limitat, Maica Domnului devine scară pe care coboară Însuși Dumnezeu la noi, iar nouă ni se dă posibilitatea să urcăm pe aceeași scară, pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu după har, în veșnicia Lui. Veșnicia nu are istorie. Ea este meta-istorie, meta-logică, meta-fizică, este acel prezent continuu sau timpul lui Dumnezeu, care nu se poate calcula cu mijloacele de măsurare convenționale născocite de om. Astfel, acest plan al lui Dumnezeu a început să se realizeze când o preacurată și smerită Fecioară a fost desemnată de Providență să fie reprezentanta Umanității, căreia, „Atunci când s-a plinit timpul,/ Dumnezeu i-a dat Cuvântul...”, iar ea, „Myriam, primind misterul,/ A dialogat cu Cerul...”, dialog în urma cărui s-a pecetluit actul întrupării Fiului lui Dumnezeu în istorie.

 

Dragii mei,

Locul unde s-a produs acest dialog după care, imediat, au avut loc Rusaliile Maicii Domnului, adică Buna Vestire sau zămislirea, prin Duhul Sfânt, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a fost Nazaretul Galileei.

De ce Galileea?

Pentru că, Dumnezeu a voit să ne arate universalitatea mântuirii!

 

Iată, în scurt despre ce este vorba:

Poporul ales, când a revenit din robia egipteană, nu a reușit să cucerească integral ținutul din jurul lacului Galileei, iar fiii lui Israel au fost nevoiți să conviețuiască cu membrii unor triburi băștinașe politeiste, cu limbaj și civilizații complet diferite.

Acest fapt istoric nu a rămas fără conotații teologice. Mântuitorul, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, și-a petrecut copilăria în Nazaret, viețuind ca om în acest conglomerat de popoare și civilizații, pentru a arăta că El, istoric, aparține unui neam, dar mântuirea adusă de El este universală, iar Maica Domnului a devenit icoana Bisericii.

 

Cine este, așadar, această Fecioară care a renunțat la toate, până și la propria biografie?

 

Așa cum se știe, nu găsim viața Maicii Domului descrisă în Sfintele Scripturi, așa cum o găsim pe cea a altor personaje biblice. În afară de biografia doxologică de la Buna Vestire, când Maica Domnului se prezintă pe sine zicând: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1,38), Biblia, apoi Biserica au zugrăvit chipul Maicii Domnului mai mult prin minunate imagini, sublime metafore, sugestive epitete și comparații.

Nici moartea și nici învierea ei, pe care le sărbătorim azi, nu sunt evocate de Sfânta Scriptură, ci doar de Sfânta Tradiție. Se știe că Scriptura și Tradiția sunt cele două căi ale revelației divine, pe fundamentul cărora s-au stabilit dogmele și Adevărul de credință al Bisericii.

 

Hristos-Dumnezeu a voit ca Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu să rămână pentru toate veacurile un profund și nepătruns mister. De aceea, astăzi, când sărbătorim Adormirea Maicii Sfinte, vă îndemn să lăsăm misterul să vorbească de el însuși în noi, căci Maica Domnului ne va descoperi alte sensuri și valori duhovnicești și vom pleca din Biserică mai buni, mai sănătoși, mai îndreptați la casele și rosturile noastre, poate unii fredonând în inimă stihuri ca acestea:

 

O, Preasfântă Născătoare, Fecioară, profund mister,

Care la plinirea vremii ai fost scară pân’ la cer.

Coborâtu-S-a din Ceruri, la noi, cei de pe pământ,

Fiul Cel născut din tine, prin harul Duhului Sfânt.

S-a uimit toată făptura, iar ritorii, bunăoară,

S-au mirat cum devii Mamă și rămâi totuși Fecioară.

Tu, născând pe Fiul veșnic dintru ale tale sângiuri,

Ai ajuns mult mai cinstită decât cetele de îngeri.

De când ai devenit Mamă Logosului întrupat,

Prin El, ești și nouă mamă, că din moarte ne-a salvat.

 

Fecioară, Împărăteasă de Dumnezeu Născătoare,

Tu ești minte îngerească și rază ruptă din soare.

Ai fost, la plinirea vremii, palat al Duhului Sfânt,

Unde Tatăl Cel din ceruri și-a spus ultimul Cuvânt.

De la momentul rusalic tu ai devenit grădină,

Unde îngerii din ceruri culeg crinii de lumină.

Ești și cuibul dintru care vulturul dumnezeiesc

A zburat spre înălțime cu tot neamul omenesc.

Maică Sfântă, Preacurată, cu putere negrăită,

Adâncime nepătrunsă și taină nedeslușită;

Porumbița cea preabună, fără pată sau cusur,

Ciocârlia ce se-nalță spre a cerului azur,

Biserică nefăcută de o mână omenească,

Îmbrăcată în lumină și porfiră îngerească;

 

Tu ne-ai astâmpărat setea din potirul plin cu har

Și ne-ai hrănit din pâinea vieții frământată pe altar.

O, Marie, Maică Sfântă, Fecioară prealăudată,

Ai adus lumină-n lume, prin viața ta curată.

Privește creștinătatea cu ochi milostiv de mamă.

Și ajută fiecărui, care numele îți cheamă.

Ocrotește ca o mamă neamul, credința și glia,

Că grădina ta, Măicuță, este toată ROMÂNIA.

Lacrima-ți din rugăciune o preschimbă întru ploaie,

Să curgă din munți în vale doar agheasmă pe pâraie.

Tot pământul României nu îl pierde din priviri,

Tu doar știi că glia țării-i înțesată de martiri.

 

Așadar, Sfântă Fecioară, te rugăm ca să primești

Acest imn de preamărire după forme omenești.

Astăzi preacinstim Fecioară slăvita ta adormire,

Care ne încredințează că Dumnezeu este iubire ta nemurire.

Slavă ție, Maică sfântă, ‘ncepătoarea mântuirii,

Că ai deschis omenirii ușa îndumnezeirii!

Primește cu bucurie smerita noastră cântare

Și trimite-ne din ceruri câte-un dar la fiecare.

 

Iubiti credincioși și pelerini,

Printre cei care, de-a lungul timpului, fii ai acestui neam de sfinți, martiri, poeți, eroi care au avut o legătură tainică, ontologică cu Maica Domnului, se numără, desigur, și poetul nostru național Mihai Eminescu.

După cum se știe, opera marelui nostru poet a reprezentat și reprezintă încă un prilej de revenire la valorile autentice, la spiritualitate, cultură și tradiții. Acestea dau naștere unei gândiri religioase profunde, cu subtilități dogmatice și estetice, care pun la încercare mintea căutătorului de adevăr.    

În credința noastră străbună, un loc aparte îl ocupă cultul Maicii Domnului, văzută drept mângâietoare, ocrotitoare, călăuzitoare și mijlocitoare către Dumnezeu. Eminescu nu a trecut cu vederea acest atașament al credincioșilor și mai ales al maicilor și călugărilor din așezămintele noastre monahale față de Sfânta Fecioară și i-a închinat două poeme sublime, scrise într-o profundă dimensiune ortodoxă: ,,Rugăciune” și ,,Răsai asupra mea...”. Credem că preocupările sale poetice mariale sunt inspirate de chipul imaculat al Maicii Domnului, care a generat în cultura teologică română imaginea maternității și purității feciorelnice, dar și de viața austeră a monahiilor care o au călăuzitoare pe cea care este exemplul suprem de ascultare întru smerenie față de Dumnezeu (Iată roaba Domnului). Totodată, desele peregrinări ale copilului Mihai la Mănăstirea Agafton, transformată de mitropolitul Veniamin Costachi în mănăstire de maici (1814), acolo unde trei dintre mătușile sale după mamă – Fevronia, Sofia și Olimpiada Iurașcu (ultima fiind chiar stareță a mănăstirii) – s-au nevoit la picioarele Maicii Domnului, au zugrăvit în sufletul său convingerea că miresele lui Hristos adună în anii de viețuire monahală virtuțile mariale ale maternității spirituale și fecioriei consacrate. Eminescu a fost fascinat și și-a exprimat prin vers venerația față de chipul Fecioarei Maria, pe care a contemplat-o în icoană și căreia i s-a rugat în serile de priveghere ascultând glasul cântărilor sfinte ale obștii de la Agafton. Acest mediu cultural creștin i-a inspirat versul teologic și i-a definit identitatea religioasă, Fecioara Maria rămânând în concepția sa poetică imaginea purității, a iubirii materne și dumnezeiești. Ea este cea care luminează viața și călăuzește mintea nevoitoarelor și a celor însetați de absolut, oferind lumina adevăratei cunoștințe într-un veac întunecat de mințile rătăcite ale celor care au statornicit în lume o cunoaștere ruptă de izvorul nesecat al luminii celei veșnice. În veacul luminilor întunecate, Fecioara este pentru poetul nostru național o permanentă sursă de speranță și consolare și reflectă profunzimea sa spirituală care a continuat să genereze în nopțile de neodihnă creatoare concepția sa mariologică.

         Pentru Eminescu, Fecioara Maria este ,,crăiasa” lumii, misterul vieţii şi al morţii, îndurarea, mila care are puterea de a alunga deznădejdea. Ființa poetică se transpune într-o stare de rugăciune și ia asupra sa durerile suferinzilor în care se află ascunsă și durerea sa: ,,Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!” (Rugăciune).

 

După cum știm una dintre mănăstirile mai mari, legate de viața și opera marelui nostru poet este Mănăstirea Varatec.

Mi se pare că niciunde la vreo altă mănăstire din țară, scriitori, poeți, oameni de cultură sau notabili, angajați în guvernarea poporului, nu au trecut sau poposit cum au făcut-o la Varatec. Eminescu nu a făcut excepție. Nu de mult s-a inaugurat aici un Centru cultural dedicat poetului. Cu acest prilej, mănăstirea a editat un preafrumos album intitulat: Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Varatec, în care am scris poemul Mănăstirea Varatec, Poiana Maicii Domnului, din care citez câteva stihuri:

 

La timp de Vecernii și După cinare, ajung în ținutul plin de mister,

Un sat de măicuțe, în case rupestre, se roagă, cătând către Cer.

Mireasma de smirnă pătrunde în suflet, iar trupul o simte extatic,

E semnul că intru-n spațiu mirific al sfintei chinovii din Văratic.

 

Disting Demiurgul ce-și caută chipul în tainicul codru de aramă,

Prin aștri coboară icoana Iubirii și vine la el când îl cheamă.

Urc trepte de har, prin freamăt de codru, în umbletul meu epectatic,

Ascult imn de slavă, cântat de măicuțe suav, în duh filocalic.

 

Cu ochiul de gând văd chipul rusalic al Sfintei Fecioare, pline de har,

Cum vine prin stele să scoată poetul claustrat de-un braț secular,

Ca liber să plece printre luceferi s-ajungă pe Calea Lactee,

Eclectic s-adune, buchete să facă, din tandre flori d-orhidee.

 

Eminescu a stat uneori într-o bojdeucă la marginea satului de măicuțe care trăiau smerit în niște căsuțe rupestre dispuse în jurul bisericii Adormirea Maicii Domnului. O mare parte dintre oamenii de litere – critici literari, scriitori, poeți, intelectuali – vorbește despre femeia înger în creația eminesciană, chipul acesteia fiind întotdeauna idealizat, așezat într-un orizont simbolic. Spațiul monahal de la Varatec, prin trăirile profunde și rugăciunile maicilor, a reprezentat locul în care aspirațiile poetului către idealul de frumusețe și puritate puteau prinde contur. Sentimentul de dragoste este evocat întotdeauna prin intermediul visului, fiind astfel plasat într-o dimensiune ideală, absolută. Iubirea este o reflectare a purității și a inocenței divine nematerialnice experimentate de Sfânta Fecioară, care a fost copleșită în întreaga ei ființă de Iubirea absolută a lui Dumnezeu - AGAPE, și niciodată de EROSUL epicurian, care constă în câteva momente de plăcere. Facem precizarea că între Eros și Agape este un paradox copleșitor. Pe Eminescu nu-l interesa empiricul efemer, pentru că el căuta căi care duc la curăție, esență, sublim, la teosis (îndumnezeire). De aceea, în poezia sa religioasă, Maica Domnului este icoana sublimului absolut ajuns la apoteoza spiritului. Metafore ca: luceafărul mărilor, crăiasă între îngeri sau virtuțile ei: puritatea absolută, apatia (nepătimirea) și aei partenia (pururea-fecioria) au devenit cele mai evidente atribute ale sufletului îndumnezeit al Fecioarei, care au înduhovnicit afectele trupului.

 

Sonetul Răsai asupra mea..., una dintre poeziile postume, este dedicat Maicii Domnului. În acest poem, rigoarea formală (sonetul este o poezie cu formă fixă) se îmbină cu profunzimea sentimentelor declanșate de tânjirea ființei poetice după energiile divine. Maica Domnului este dăruită aici de Dumnezeu cu puterea de a revigora în sufletul poetului și a umanității cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea (redă-mi credința, speranța mea tu n-o lăsa să moară, ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!).

Fecioara devine un sprijin pentru tot omul aflat într-un moment de rătăcire existențială, de haos sau de lipsă de inspirație artistică, după cum se poate observa în versurile: în noaptea gândurilor mele vină..., o invocare plină de speranță aducătoare de lumină.

 

Îndrăznim să apelăm la opera poetului național, pentru ca versul său marial să sensibilizeze sufletele noastre însetate de credință, cultură, spiritualitate, afirmarea neamului și a duhului național și astfel să reactualizăm valorile pe care înalte spirite ale culturii le-au așezat la fundamentul identității spirituale ale acestui popor. Opera sa rămâne pentru noi o sinteză a ceea ce a avut mai curat și mai demn neamul românesc și totodată o icoană a spiritualității pe care de două mii de ani românii au purtat-o înlăuntrul ființei lor naționale, rămânând neclintiți în fața nenumăratelor încercări, pe care istoria i le-a scos în cale. Cu Eminescu în inimă vom fi întotdeauna mai bogați, iar recursul la versul său va fi o alinare pentru orice suflet însingurat și însetat de absolut.

Sfântul Sinod al BOR a dedicat anul 2023 pastorației persoanelor vârstnice și omagierii cântăreților bisericești și imnografilor. În acest context am ales să evoc în cuvântul meu personalitatea marelui nostru poet național, care a creionat în imnurile sale, ca nimeni altul, frumusețea chipului nemuritor al Maicii Domnului.

Acestea fiind spuse, să rugăm pe Maica Domnului să ducă rugăciunile noastre înaintea scaunului Preasfintei Treimi, Celei întreit strălucitoare, să ne ierte păcatele ca să ne mântuim. Amin.