Argumentul care m-a determinat să abordez această temă se rezumă la o poveste pe care am trăit-o în toamna anului 1990. Biserica se eliberase de sub opresiunea brațului secular și începea, timid, să se adapteze și să-și structureze viața și misiunea ei eternă după noile condiții impuse de exigențele vremii. Duhul schimbărilor domina întreaga viață social-culturală, politică, economică etc. Biserica noastră ortodoxă, care face parte din ființa poporului român, nu putea rămâne insensibilă stând departe de duhul și schimbările vremii. Am trăit autentic acele timpuri care au devenit amintiri neșterse din mintea și inima mea. Acum, când scriu aceste rânduri se împlinesc de atunci 32 de ani. Părintele Patriarh Daniel urcase în jilțul de Mitropolit al Mitropoliei Moldovei și Sucevei de la Iași.

Către finele anului 1990, părintele mitropolit de atunci m-a îndemnat să-mi fac dosarul pentru a pleca la Paris, ca să-mi aprofundez studiile de doctorat în Teologie. Nu voiam să plec, mai ales că trecuseră zece ani de la terminarea studiilor universitare și mi se părea foarte greu să reîncep munca de cercetare teologică. Trec peste detalii. Însă un amănunt însemnat totuși mai adaug. În ziua plecării, înainte de a cere binecuvântare pentru drum, un fapt esențial mai era necesar de împlinit și anume: L’Institut de Théologie Saint Serge, unde aveam să ajung, cerea să prezint un plan sumar cu tema lucrării de doctrat, în jurul căreia trebuia să graviteze cercetarea mea teologică. În momentul în care Înaltpreasfințitul Mitropolit m-a primit pentru binecvântarea de plecare, i-am reamintit acest detaliu. Eruditul ierarh, îmi zice într-o franceză elegantă, de mare profesor: „L’Église face à la modernité, point de vu orthodoxe”. L-am rugat să-mi scrie pe o hârtie fraza aceasta, pentru că, pe vremea aceea, nu știam nici să zic „bună ziua” în limba franceză. N-a fost să fie așa. Tema nu mi-a fost acceptată, dar ideea m-a preocupat și încă mă preocupă. Acesta este argumentul care m-a determinat să abordez această temă în lucrarea cerută de Sfântul Sinod ca meditație duhovnicească înaintea începerii lucrărilor.

Așadar, sfârșitul mileniului al II-lea m-a găsit în Capitala Luminilor și a drepturilor omului: Paris.

Provocările mileniului al III-lea, atât cât pot ele fi intuite sau anticipate la început de sec. XXI, sunt prefigurate de numeroasele provocări ale prezentului. Unele dintre provocările de astăzi sunt anticipări palide ale provocărilor ce se vor desfăşura pe parcursul întregului mileniu. Sunt ca nişte faze incipiente. Nu se poate vorbi despre strategia pastorală a episcopului în faţa provocărilor mileniului al III-lea fără o analiză consistentă a prezentului şi a ceea ce el pare a promite.

În viitorul pe care-l putem întrevedea, creştinismul nu mai e combătut doar într-unul din fundamentele sale, el este ţintit drept în inimă. Concepţia creştină despre viaţă, spiritualitatea creştină, atitudinea interioară care îl defineşte pe creştin; acestea sunt puse în discuție. Se întrevede o negare totală a creştinismului şi o tendinţă perfidă de înlocuire a lui. Împotriva Dumnezeului pe care Îl adoră creştinii, omul mileniului al III-lea înalţă semeţ noile sale valori, mărturisind într-un gând cu Schopenhauer că, „spiritul şi tendinţa morală constituie esenţa unei religii, iar nu miturile în care ea le îmbracă”.[1]

Epoca mileniului al III-lea pare a fi una a sclaviei mentalităţii confortului. Lumea e tot mai încântată de sine însăşi şi de mediul aseptic în care doreşte cu disperare să trăiască. Căutarea cu orice preţ a vieţii confortabile se transformă tot mai mult într-un ideal personal şi colectiv de necontestat. Confortul pare să fie una dintre noile religii pe care omul şi-o plăsmuieşte uneori inconştient. Este promovată de globalism, de tehnologism, de consumismul exacerbat. Astfel, omul lipsit de confort poate fi cuprins de o teribilă panică; faţă în faţă cu realitatea şi cu propria conştiinţă, s-ar simţi gol şi neputincios. Satisfacţia imediată, confortul par că îi risipesc temerile şi îl transformă într-un sclav fericit.

 

În creştinismul autentic ortodox nu este nimic de corectat sau de adăugat

 

Pentru episcop, ca păstor de suflete şi propovăduitor al adevărului, mileniul al III-lea va fi o perioadă în care se va pretinde tot mai mult că adevărul este relativ, nu absolut, şi că nimeni nu deţine standardele estetice şi morale general valabile. Ori acest lucru nu poate fi acceptat. Episcopul este mesagerul Adevărului absolut, care este Iisus Hristos. Prin natura misiunii sale şi a plinătăţii harului pe care o deţine, episcopul nu poate relativiza adevărul.

Episcopul mileniului al III-lea, din punct de vedere al plinătăţii harului pe care îl deţine, este acelaşi cu episcopul din primele veacuri creştine. Metodele pastorale însă trebuie să fie adaptate vremurilor ţinând permanent cont de structura lor patristică şi biblică. Ierarhul mileniului al III-lea va păstori sufletele creştinilor, sufletele credincioşilor, care sunt întotdeauna suflete deschise şi care nu vor trebui niciodată să refuze să vadă binele care există la cei diferiţi de ei. Dacă vrem să regăsim un creştinism puternic, prima grijă a episcopului în misiunea sa pastorală a mileniului al III-lea, este aceea de a nu-l lăsa să se îndrepte către un creştinism al forţei. Căutarea unui creştinism al forţei ar fi cel puţin o reacţie de slăbiciune. Un creştin adevărat care vrea să rămână creştin, nu va putea niciodată să propună decât o palidă imitaţie a idealului de forţă. Altfel, în loc să revalorizăm creştinismul, îl vom vlăgui denaturându-l.

Arhiereul mileniului al III-lea ştie foarte clar că în creştinismul autentic ortodox nu este nimic de corectat sau de adăugat. El nu trebuie adaptat insistent şi disperat la lumea din jurul lui. Cei pe care-i păstoreşte trebuie să-şi dăruiască sufletele lor creştinismului. Problema este întotdeauna de natură spirituală, iar o problemă spirituală se rezolvă de fiecare dată prin apel şi cufundare în Sfânta Evanghelie. Aşa cum o oferă Biserica de două mii de ani, Evanghelia este suficientă pentru mântuirea omului. Nu doar că este suficientă, ea este chiar totul. Numai că, fiind mereu nouă și înnoitoare, ea trebuie permanent redescoperită. Dacă nu, din cauza neglijenţei noastre, ne vom pierde calitatea de „sare” şi „lumină” care izvorăşte din ea. „Creștinul-sare” sau „lumină” nu înseamnă supremație, ci echilibru. Precum sarea dă savoare alimentelor insipide, tot așa „creștinul-sare” nu schimbă lumea prin ceea ce face, ci prin ceea ce este.

Evanghelia nu e un tratat de politică, şi nu trebuie căutat în ea, la drept vorbind, un cod moral. Dar numai de la ea vom primi în toate inspiraţia noastră ultimă, şi numai Celui de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșirii”, Hristos Domnul, Cuvântul Evangheliei ne vom da sufletele.

„Care ideologie politică, socială, filosofică a fost în stare să meargă atât de departe în descoperirea valorii omului, cum a mers creştinismul, după care Însuşi Dumnezeu s-a făcut om şi rămâne aşa în vecii vecilor, încât pe Dumnezeu îl vedem şi-L vom vedea prin faţă de om? Care sistem a preconizat atâta iubire de om şi a cerut atâta apropiere de el precum creştinismul, după care Dumnezeu a părăsit cea mai mare distanţă şi înălţime reală, nu artificială şi uzurpată, apropiindu-se smerit de el, suferind ca el şi pentru el, înfrânt în comuniune intimă cu el?”[2]

 

Episcopul mileniului al III-lea – model de comunicare și comuniune

 

Episcopul care va păstori în mileniul al III-lea trebuie să fie prin pildă şi prin cuvânt, propagatorul celei mai mari comuniuni între oameni, dând răspunsul unei fundamentale pricini de nelinişte şi tulburare a creştinilor de azi. El trebuie să fie convins că există o misterioasă putere în însăşi rostirea serioasă şi convingătoare a numelui lui Iisus Hristos. Apostolul Pavel spune acest lucru „Mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos”; „Când sunt slab atunci sunt tare” (2 Coloseni 12,9-10)

„Arma” episcopului este cuvântul despre Hristos, iar forţa cuvântului este Hristos Însuşi, care este permanent în acelaşi loc, nevăzut, dar eficient. Este vorba de umplerea gândului continuu cu înţelesul jertfei, al învierii, al voii lui Hristos cu privire la lume, având convingerea că numai prin Hristos se mântuiesc sufletele. Părintele Stăniloae spune clar că „episcopul care nu va trăi alipit de Hristos în majoritatea clipelor sale, nu va mai avea nici o autoritate şi nici o eficienţă asupra sufletelor.”[3]

Probleme legate de etică fac parte din categoria celor de care ar trebuie să se ocupe arhiereul mileniului al III-lea.

            Fuga de prezent pare a fi o faţetă a provocărilor mileniului al III-lea. O fugă de prezentul nemulţumitor şi insuficient, în schimbul unei refugieri într-un viitor care instaurează o ordine a valorilor conformă speranţelor şi aşteptărilor celui care scrie sau care vorbeşte.

Astfel, provocările mileniului al III-lea sunt conturate într-o oarecare măsură şi de proiectarea frustrărilor prezentului. Capacitatea de rezistenţă în faţa acestor provocări, cât şi posibilitatea asumării şi a valorificării lor spirituale stă şi în asumarea unei triple convingeri asupra viitorului: istoria are un sens, o direcţie de mers, şi nu este o acumulare de fapte absurde şi inutile; acest sens nu este pur imanent, ci se proiectează dincolo de ea, constituind, aşadar, obiectul speranţei şi nu al calculului; acest punct de vedere nu atenuează, ci întăreşte sensul evenimentelor contingente: ele reprezintă locul etic în care se decide viitorul metaistoric al „aventurii umane”.

            Este foarte important ca episcopul mileniului al III-lea să-i determine pe preoții săi și credincioşi să-şi exercite inteligenţa şi curajul în analizarea lucrurilor simple. Mântuitorul Hristos spune atât de des în Evanghelii: „Cine are urechi de auzit să audă !... Nu înţelegeţi încă, nici nu pricepeţi ?” (Marcu 4,9 ; 8-17) El nu face apel la teorii filosofice sau la dispute scolastice, ci la acea inteligenţă care ne este dată fiecăruia pentru a înţelege sensul evenimentelor şi a ne orienta. Orice progres, cât de mic, în direcţia acordului asupra marilor lucruri simple ar însemna un pas înainte în motivarea speranţei.            

            Mileniul III va fi unul în care, ca şi în primele două milenii, vor fi ani de încercare pentru Biserică. Dar rolul încercărilor nu este altul decât acela de a arăta fragilitatea şi neputinţa lucrurilor pământeşti. Prin încercări Dumnezeu ne deschide ochii pentru a putea vedea până nu e prea târziu. Ar fi chiar trist să ne arate Dumnezeu neputinţa lucrurilor pământeşti de-abia la Judecata Sa. Din iubire pentru noi, El ne arată de pe acum aceste lucruri pământeşti. Părintele Stăniloae spune că „în timpurile bune putem da munca şi omenia pentru cele cereşti, în timpurile grele mai putem da şi răbdare şi suferinţă şi mai multă ajutorare a aproapelui”.[4]

            Prin natura misiunii şi demnităţii sale, ierarhul mileniului al III-lea nu poate să deznădăjduiască în faţa vremurilor grele şi nici nu poate aştepta încordat, nefăcând nimic, timpuri mai bune pentru activitatea sa. Timpul acesta, şi numai acesta, este al lui, al misiunii lui şi al păstoriţilor săi. De va trece timpul, dintr-al său va trece, din capitalul pământesc ce îi este pus la dispoziţie pentru a-l preschimba în capital ceresc. Astfel, trebuie să consume, cu dăruire şi profunzime, fiecare clipă. Episcopul se va ruga permanent să vină timpuri mai bune pentru credincioşii săi, dar pentru el, acesta este timpul cel mai bun, adică cel mai bogat în posibilităţi.

            Rugăciunea arhierească a Domnului Hristos este singura rugăciune explicită pentru unitatea creştinilor. Această rugăciune trebuie să fie stâlpul de foc prin noaptea mileniului al III-lea, cu ajutorul căruia episcopul poate duce misiunea sa la bun sfârşit. În Rugăciunea arhierească, spune Pr. Boris Bobrinskoy, „preocuparea lui Iisus pentru unitatea ucenicilor Săi se manifestă cu o intensitate neegalată, nu în învăţături sau pilde, ca până atunci, ci în punctul culminant al revelaţiei evanghelice, în rugăciunea solemnă pentru Biserică.”[5] Acelaşi părinte Boris Bobrinskoy spune, cu o intuiţie genială, într-o conferinţă susţinută la Geneva în 16-20 oct.1966, că „unitatea nu mai este de acum înainte doar o necesitate vitală, inerentă turmei lui Hristos, o condiţie a supravieţuirii ei, ci mai mult decât atât: însăşi convertirea lumii depinde de această unitate. Această lume pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult (Ioan 3,16), nu poate recunoaşte în Iisus pe Fiul Tatălui, ... (ea) nu va putea fi atrasă către Iisus Hristos decât atunci când iubirea lui Dumnezeu se va fi întrupat în unitatea creştinilor”.[6]

            Dar în speranţa acestei unităţi, Occidentul născut pe fundamente creştine propune, în mod absurd, aplicarea principiului neutralităţii religioase numai asupra simbolurilor creştine. În numele libertăţii religioase sunt introduse simboluri religioase noi şi eliminate altele. Aceeaşi lectură inedită a libertăţii şi toleranţei religioase a condus la situaţia ca, în Marea Britanie, Crucea Roşie a renunţat în pliantele şi afişele sale la cruce. Asistăm la o luptă a simbolurilor în spaţiul public. În Bavaria, justiţia germană a dat curs pozitiv plângerii părinţilor unui elev (susţinători ai pedagogiei waldorfiene bazată pe antropozofia lui Rudolf Steiner) de a elimina crucifixul din sala de clasă. Motivul: crucifixul este un simbol religios agresiv din punct de vedere misionar, iar pedagogic influenţează negativ evoluţia unui tânăr, prin ideea morţii violente.

            Oscilând între laicism şi relativism, statul modern nu încetează să considere spaţiul comun drept teritoriu al legilor sale. În contextul ideologic actual, se înţelege că proiectul european este, la capitolul religios, lipsit de claritate. Ori, dacă nu este sau nu doreşte să fie numai o administraţie uriaşă a uneia dintre cele mai mari pieţe de desfacere din economia mondială, Uniunea Europeană are într-adevăr nevoie de toţi vectorii sociali din interiorul ei, inclusiv de Biserici.

            S-a pus întrebarea dacă este corect politic sau nu, să fie menţionate rădăcinile culturale sau religioase ale Europei. Argumentul celor care sunt împotrivă este fundamentat pe neutralitatea şi laicitatea construcţiei politice europene şi războaiele religioase din istoria aceluiaşi continent care au demonstrat incapacitatea creştinismului de a fi factor coagulant. Alţii susţin că în Constituţie trebuie să se precizeze sursele inspiratoare, iar nu să se creeze impresia unui produs politic vechi doar de o jumătate de secol. Cu alte cuvinte Europa este mai mult decât Uniunea Europeană. Europa este datoare faţă de creştinism pentru că, fie că vrea, fie că nu, acesta a dat continentului formă, semnificaţie şi valoare. Refuzarea tuturor acestora ar înseamna pentru Europa să se nege pe sine. Ţinând cont de aceste idei privitoare la chestiunea rădăcinilor creştine ale Europei, apare întrebarea: cum putem să îl primim pe celălalt dacă ne negăm pe noi înşine?

            De aceea una dintre provocările mileniului al III-lea pare să fie superstiţia ideologică potrivit căreia tot ceea ce este laic trebuie să fie dacă nu anti-creştin, cel puţin relativist, adică „dincolo de bine şi de rău”. Şi astfel statul, în neutralitatea sa, în loc să fie garantul păcii sociale, gardian al normelor comune, se autoproclamă ca sursă a conştiinţei publice.

 

Episcopul mileniului al III-lea – un ierarh în dialog cu lumea

 

            Episcopul mileniului al III-lea trebuie să susţină necesitatea unei repoziţionări faţă de chestiunea lumescului şi a lumii ca spaţiu de pregustare a Împărăţiei. Pe terenul stabil şi normativ al Noului Testament şi al Patristicii, teologia de astăzi poate să dovedească deosebit de fertil dialogul ei cu lumea. Ierarhul mileniului al III-lea nu trebuie să cadă în paseism, să idolatrizeze trecutul şi să-l absolutizeze. Aceasta e o formă neconstructivă de cultivare a tradiţiei.

Cele două virtuţi ortodoxe, aparent paradoxale, ale episcopului în faţa provocărilor mileniului al III-lea trebuie să fie: admiraţia lucidă şi fidelitatea creatoare, arătând prin aceasta ancorarea statornică în Tradiția și Patristica Bisericii, precum și dinamismul lucrării potrivit nevoilor și provocărilor prezente. Fidelitatea creatoare uneşte sensibilitatea pentru Tradiţie cu cea pentru actualitate. Admiraţia lucidă ne ajută să ne dăm seama că Ortodoxia nu este un dat fatal şi definitiv, ci o stare spre care se urcă şi la care trebuie să ne convertim zilnic. Sfinţii Părinţi au înţeles să încreştineze ştiinţele vremii astfel încât creştinul antichităţii târzii să poată fi în egală măsură ucenic al lui Hristos şi contemporan treaz al epocii sale, adică un mărturisitor convingător al credinţei prin sfinţenia vieţii personale şi prin capacitatea de a dialoga apologetic.

Capacitatea de a dialoga apologetic este şi ea una dintre virtuţile necesare episcopului mileniului al III-lea. Această virtute a fost de fapt omniprezentă în primul mileniu când episcopii au exersat-o în sinoadele ecumenice. Ierarhul secolului XXI trebuie să creeze strategii ale răspândirii Evangheliei pentru a nu ajunge în situaţia uluitoare şi incredibilă în care s-a ajuns în unele comunităţi ne-ortodoxe din Germania, unde s-a cerut unei firme de consultanţă managerială sarcina de a întocmi o strategie misionară pentru noul secol. Incredibil! Iar concluzia la care au ajuns managerii este catastrofală: ţinându-se cont doar de logica economică, s-a propus închiderea parohiilor „nerentabile” din punctul de vedere al numărului de membri.

Să nu se trasforme îndemnul Mântuitorului – „Mergând învăţati toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19), în: Mergând constataţi la toate neamurile câţi au mai rămas...

 

Creștinismul mileniului al III-lea și tentația tabloidizării

 

Dacă e să privim în ansamblu peisajul care se conturează la începutul mileniului al III-lea, peisaj presărat cu scandaluri provocate de deciziile justiţiei în războaiele simbolurilor religioase, cu criterii religioase de împărţire a hărţii, cu înmulţirea cazurilor de terorism în numele credinţei, avem toate motivele să credem că suntem, într-adevăr, la o răscruce a lumii şi din punct de vedere religios. Lumea pare o mare cu acelaşi ritm al fluxului şi al refluxului obişnuit, mare care cunoaşte din când în când şi furtuni. Astfel că nu e nimic neobişnuit pentru un creştin înţelept. Nu lumea se află în derivă religioasă, ci modul de raportare al celor care, la conducere fiind, înțeleg să se comporte faţă de realitatea transcendentă.

Perioada în care se află creştinismul european astăzi pare să fie o perioadă post creştină, dar în realitate nu cred că este aşa şi nici nu cred că va fi prea curând. Dezbaterea puternică referitoare la rădăcinile creştine ale Europei este un exemplu destul de clar. Şi chiar dacă voinţa politică va înclina spre o Europă amnezică, bătrânul nostru continent nu va avea linişte în secolul XXI, căci Duhul Sfânt nu-l va lăsa în amorţeală. Dumnezeu lucrează neîncetat prin providenţa Sa, în mod special asupra oamenilor.

Părintele Stăniloae descria, prin anul 1935, o realitate care nu este departe nici de zilele noastre, pentru că e o constantă a vieţii omului. El spunea că „sunt covârşitor de mulţi aceia care concep realitatea, fie din convingere, fie pentru a-şi justifica inactivitatea, ca pe o dura lex, ca pe-o faţă etern neagră a lucrurilor. Omul e, după părerea lor, un păcătos iremediabil. Şi toţi oamenii sunt la fel. Elanul idealistic e o naivitate, sortit unei înfrângeri sigure.”[7] În faţa acestor cuvinte care şi la începutul mileniului al III-lea plutesc uneori în jurul nostru, orice provocare constatată sau intuită, pare să fie descurajantă.

Mesajul Bisericii a fost permanent şi este şi astăzi în răspăr cu secularizarea. Mesajul Bisericii este până la urmă unul care nu vine din lumea aceasta şi nu susţine acomodarea foarte intensă cu această lume.

Ca şi înaintaşii săi, episcopul mileniului al III-lea se va confrunta cu momente în care religiosul apare de multe ori ca o prezenţă de tip magic, de tip miracol. Profeţii acerbe, sfârşitul lumii, chestiuni care ţin mai mult de tabloide şi de creşterea audienţei televiziunilor, apar sufocant şi deranjant de mult pe micile ecrane. Aceste realităţi riscă să mute credinţa într-un spaţiu neagreat de Iisus Hristos. Până la urmă ispitirea din pustie a Mântuitorului nu este altceva decât un refuz constant al oricărui miracol sau dorinţă de miracol şi de extraordinar. Toate acestea ţin de sfera magicului. Deci, prezenţa religiosului în societatea contemporană capătă uneori un chip neavenit. De aceea problema comunicatorilor este extrem de importantă pentru ierarhul mileniul III şi trebuie s-o trateze cu seriozitate şi punctualitate: cine este persoana care transmite mesajul şi cum poate mânui discursul astfel încât să capteze atenţia. De aceea se spune uneori, că sfinţenia ar fi bine să aibă şi geniu. Adică o prezenţă printre clerici a unor oameni dăruiți pentru dialog şi pentru ieşirea în public. Darul limbilor şi la acest lucru se referă. Să vorbim în limba celui căruia ne adresăm, să vorbim pe limba lui. Mai ales că ne situăm în epoca hipercomunicării, Biserica poate și trebuie să caute și să afle calea optimă de comunicare cu orice tip de auditoriu.

Societatea pare că îşi pierde reperele și de aceea e bine ca oamenii să înţeleagă încă din şcoală care sunt și ce înseamnă valorile religioase şi cultura poporului din care fac parte. E vorba de firescul instruirii în tradiţia în care ai avut şansa să descinzi.

Calitatea şi vocaţia celor care predau religie sau care predică Evanghelia este așadar, și în mileniul al III-lea, o condiţie esenţială, de ea depinzând, prin lucrarea lui Dumnezeu, reuşita propovăduirii.

 

Valorizarea laicatului ortodox

 

În aceeași linie se înscrie și diortosirea în limbajul actual al cărţilor de cult, a Noului Testament, care se dovedește a fi foarte importantă. Prin aceasta nu trebuie înțeleasă schimbarea lexicului bisericesc tradițional într-un limbaj standardizat şi plin de clişee amorfe. Când spun diortosirea cărților noastre de cult mă refer la adaptarea prudentă a limbajului bisericesc cu unul mai trezitor, cu un mai mare impact, cu efect de recuperare a tinerilor care folosesc actualmente un limbaj simplificat, standardizat și foarte codificat. Sigur că în privinţa limbajului liturgic nu se poate veni cu inovaţii radicale; neologizarea ar fi ea însăşi o mare eroare. Dar a vorbi limba veacului nu e un efort prea mare şi nu înseamnă ideologizare.

Dialogul dintre Biserică şi laicat poate fi unul salvator. Dar în acest caz Biserica trebuie să aibă, episcopi competenți din toate punctele de vedere, pentru a face față provocărilor vemii. Să nu uităm că Marii Părinţi ai Bisericii au fost intelectuali pregătiți pluridisciplinar la școlile acelor timpuri (Sfântul Vasile, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful ș.a.)

Sigur că la judecata particulară nu ne va întreaba nimeni câte cărţi am citit; drumul spre sfinţenie nu trece neapărat prin bibliotecă. Dar asta nu înseamnă că este un obstacol cultura. Dacă ai înzestrările necesare, cultura îţi livrează cel mai bun instrument de a le valorifica. Dacă eşti preot de vocaţie şi ai în plus şi dimensiunea culturii, vei fi un mult mai bun şi convingător comunicator. Cultura e cel mai bun auxiliar pentru orice tip de înzestrare.

O altă provocare pentru ierarhul mileniului al III-lea este aceea că omul pe care-l păstoreşte pierde tot mai mult simţul transcendenţei. Cultura pare să fie ultimul cer pe care îl mai vede omul contemporan (spunea Mircea Eliade). Măcar la cerul ăsta să ne mai uităm, deşi e un cer parţial salvator.

Creștinului de astăzi trebuie să îi arătăm și plus-valoarea adusă de credinţă.

Credinţa înseamnă căutarea lui Dumnezeu, adică căutarea sensului. Dacă Dumnezeu nu există, lucid vorbind, lucrurile nu prea au sens. Apărem, ne mişcam puţin şi dispărem în neant. Asta-i tot?! Lipsa oricărui tip de interogaţie cu privire la Dumnezeu este o formă de lașitate metafizică. Rostul existenţei umane trebuie identificat şi situat, trebuie pus într-un context de valori şi de speranţe. Eliminarea credinţei şi a culturii, a valorilor pe care ele se edifică a atras după sine prăbuşirea viziunii omului recent asupra fericirii. De ce se zbate omul după fericire şi nu o poate ajunge? Fericirea apare ca un efect colateral atunci când ai alte focalizări. „Nici Dumnezeu nu este fericit când vede câte drame se petrec în imperiul creţiei Lui”, spunea Leszek Kołakowski, în cartea sa „Este Dumnezeu fericit?”.[8] Dacă Dumnezeu nu e fericit când vede câţi oameni ratează întâlnirea cu El, cum poate omul să se lamenteze că nu e fericit? Dacă am depune în efortul de a-L căuta pe Dumnezeu, efortul nostru din afacerile curente, cotidiene, am fi cu toţii salvaţi. Când pierdem din ochi Stăpânul suntem şi noi pierduţi. Aşa cum spunea Părintele Galeriu – să luam aminte de la câini, care atunci când mor, mor cu ochii la stăpân.

Episcopul trebuie să fie cel care sădeşte în inimile omului modern adevărul că Iisus Hristos, pe lângă iubire, aduce în plus iertarea.

Ierarhul mileniului al III-lea va avea în grija sa spirituală trei tipuri de creştini, dacă ne este permisă pentru moment o categorisire şi o „abstracţie” faţă de necreştini. Există „creştinul declarat”. La recensământul pe care autoritățile statului român tocmai l-au demarat în aceste zile, vom vedea ce înseamnă creştinul declarat. „Creştinul declarat” este creştinul de tradiţie, creştinul de Paşti şi de Crăciun. Acest tip de creştin nu poate constitui portretul creştinului de mâine. A doua categorie este „creştinul practicant”: cel care merge la Biserică, care se roagă, dar nu înţelege nici de ce merge la Biserică, nici de ce se roagă. Posteşte toate posturile, dar nu ştie de ce posteşte. Despre acest tip se spune că sunt creştinii care cred că cred. A treia categorie este „creştinul implicat şi mărturisitor”: creştinul care trebuie să dea mărturie acolo unde de multe ori nu ajung nici preotul, nici episcopul.

Ierarhul mileniului al III-lea trebuie să aibă deschidere către laicat, pentru că doar mijloacele tradiţionale nu vor fi suficiente pentru supraviețuire.

Dacă omul era numit la început homo sapiens, acum se poate numi homo tehno-sapiens. Scopul tehnologizării pare acela de a înlocui cât mai multe organe umane cu aparate: tehno-umanismul, tehno-gnosticismul. Intrăm parcă în epoca postumană. Şi asta o înţelegem dacă observăm cât de mult depindem astăzi de internet, de televizor şi de telefon. Toată tehnologizarea aceasta am primit-o fără filtre. Luăm tehnica fără s-o mai filtrăm. Desigur ne referim doar la partea negativă a tehnologiei. Partea pozitivă este incontestabilă şi nu putem ignora, spre exemplu, progresele medicinei, câtă vreme acestea răspund exigențelor bioeticii.

Astăzi lumea virtuală ne marchează tot mai mult viaţa din perspectivă etică şi morală, căci ea hrăneşte cu iluzii, cu tot ce nu poţi avea în lumea reală.

Soluția constă în a reconsidera tehnologia ca slujitor, nu ca stăpân al vieții noastre, regândindu-ne priorităţile.

 

Episcopul – propăvăduitorul harismatic al Evangheliei

 

Episcopul în faţa provocărilor mileniului al III-lea, trebuie să fie o persoană harismatică, prin a cărei autoritate mistică şi copleşitoare să cucerească turma păstorită, astfel încât aceasta să capete încredere deplină în ierarhul său. Şi câtă autoritate de esenţă supra-lumească ar trebui să emane din fiinţa arhiereului? Aşa cum spune Părintele Stăniloae, faptul că un arhiereu sau preot „purtat de duh lumesc, din care nu emană decât slăbiciuni şi ambiţii omeneşti, nu poate pretinde să fie ascultat de personalităţi care, ca oameni, îi sunt superiori. Să ceri în numele omenescului din tine ascultare unor oameni care, în această calitate, îţi sunt superiori, este o pretenţie uşor luată în râs. Cum poate avea arhiereul sau preotul o astfel de autoritate? ... Numai stând într-o legătură frecventă, neîntreruptă cu Iisus Hristos”[9], care Îşi afirmă clar autoritatea: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt. 28,18).

Astfel, mileniul trei, cel puţin la începutul său, pentru că nu poţi prevedea riscurile unui parcurs de o mie de ani, dar le poţi intui prin învățătura lui Hristos, pare a fi unul al tendinţei unei morale fără religie.

Criza lumii actuale şi a celei din viitorul apropiat este una morală, spirituală. Preceptele religioase au fost înlocuite cu mult veneratele drepturi ale omului. Dar cât sunt ele de respectate putem deduce singuri privind simplu la războaiele la care suntem cu toţii martori.

În acest context, mă întreb: cei ucişi nu au şi ei dreptul la viaţă? Să fie mai rău omul decât animalele, care ucid pentru hrană atât cât au nevoie să-şi astâmpere foamea?

Episcopul în faţa provocărilor mileniului al III-lea trebuie să vegheze ca preoţii să nu-şi propovăduiască propriile lor păreri particulare, cel puţin atunci când predică de la amvon. Ei sunt împuterniciţi şi hirotoniţi în Biserică anume pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu. Episcopul este angajat în vestirea unui unic şi veşnic mesaj plecând de la referinţa stabilă şi veşnic nouă - Evanghelia lui Iisus Hristos. Trebuie să aibă certitudinea că este propovăduită aceeaşi evanghelie care ne-a fost predată, iar nu introdusă în schimb vreo oarecare „evanghelie străină”, a cuiva.

Episcopul este vestitorul cuvântului lui Dumnezeu, care nu poate fi potrivit sau adaptat în chip facil obiceiurilor şi mentalităţilor trecătoare ale fiecărei perioade particulare, incluzând aici şi timpurile noastre moderne sau postmoderne. Dar cel mai mare risc este acela de a evalua Cuvântul lui Dumnezeu cu propria noastră măsură, în loc de a ne conduce mintea după măsura lui Hristos. Să nu uităm că mintea modernă sau postmodernă este supusă şi ea judecăţii lui Hristos. Părintele George Florovski vorbea despre pierderea integrităţii minţii scripturale. El spune că „omul modern se plânge adesea că adevărul lui Dumnezeu îi este oferit într-un idiom arhaic (în limbajul Bibliei) care nu mai poate fi folosit în chip spontan. S-a sugerat că Scriptura ar trebui demitologizată radical. (...) Ori în procesul continuei „interpretări”, suntem în pericol de a pierde unicitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Cum poţi tâlcui o poveste dacă ai uitat limbajul originar?”[10]

Perioada care va urma pare a fi una de haos şi dezintegrare intelectuală. Iar singurul stâlp indicator pe care-l avem spre orientare în ceaţa mentală a începutului de mileniu III este credinţa care a fost predată odinioară sfinţilor. Este foarte important să nu ne izolăm în mentalitatea vremii noastre. Este de preferat să fiu până la urmă etichetat de către pătura intelectuală a vremii drept un colecţionar de antichităţi şi un fundamentalist, dacă prin asta se înţelege păstrarea şi propovăduirea dogmelor credinţei. Doar ele, dogmele credinţei, pot impulsiona o generaţie disperată ca cea din timpurile noastre, spre a recâştiga curajul şi viziunea creştină.

În acest fel îi putem menţine în Biserică, unde vor înţelege până la urmă că această instituţie teandrică nu este nici muzeu şi nici societate de cercetare. Depozitele ei sunt toate vii, sunt chipuri ale Tatălui prin chipul Fiului.

 

Creștinismul abia începe!

 

Singura cale de ieşire din impasul în care lumea a fost aruncată prin eşecul creştinilor care nu au reuşit să fie cu adevărat creştini este o „reconvertire” a lumii la creştinism, prin care să se conştientizeze că lumea poate fi ridicată numai de un om înnoit. Această înnoire trebuie să fie scopul misiunii pastorale a episcopului mileniului al III-lea. Doar prin episcop, care este garantul păstrării dogmelor credinţei nealterate, omul mileniului al III-lea va înţelege sau îşi va reaminti că mila, dreptatea şi recunoaşterea demnităţii umane îşi au rădăcinile în Evanghelie.

Doamne, ajută-ne să „reconstruim credinţa”, dar nu doar prin raţiune, ci şi prin inimă. Ajută-ne să reconstruim harta aceasta a adevăratei lumi, ca prin ea, prin credinţă, să ştim încotro ne îndreptăm. Ajută-ne să devenim fideli în credinţă, dar şi în evlavie. (Vladimir Soloviov puncta tragic realitatea epocii bizantine – Bizanţul era fidel în credinţa sa şi neevlavios în viaţa sa).

Doamne, ajută-ne să păstrăm mănăstirile, aceste aşezări din altă lume, în această lume a deşertăciunii. Monahismul, acest fenomen de cultură din care au izvorât, în urma strădaniilor ascetice, magnifice sinteze teologice.

Doamne, ajută-ne ca prin limba noastră omenească să răsune cuvântul divin fără să-şi piardă strălucirea.

Doamne, ajută-ne să înţelegem că nu putem avea folos de pe urma Evangheliilor până ce nu ne îndrăgostim de Hristos. Pentru că Hristos nu este un text, ci o Persoană vie care locuieşte în Trupul Său, Biserica. „Dumnezeu nu este conţinutul unei propoziţii, ci o Persoană... Care ne-a lăsat un model de iubire”.[11] Iar conţinutul iubirii nu este sentiment sau închipuire, ci puterea şi Adevărul.

Doamne, ajută-ne să vedem că boala, oricât de gravă, nu anulează omul însuşi şi tot astfel bolile credinţei nu anulează însăşi credinţa, care ramâne „sarea pământului” şi „lumina lumii”.

Ajută-ne, Doamne, să luminăm şi să dăm gust acestei lumi fără gust. Să nu mai încercăm disperaţi să luminăm fără să ardem, pentru că luminare fără ardere nu există. Aşa cum lumânarea nu-şi pierde nimic din consistenţă şi din strălucire atunci când aprinde o altă lumânare; la fel şi sfinţii sunt asemenea unei lumânări. Ei se mistuie pe sine pentru a lumina calea altora.

Dă-ne, Doamne, putere să ieşim din solniţa noastră comodă şi să devenim mărturisitori ca să putem spune astfel: Doamne, Creştinismul abia începe!

 

† IOACHIM,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

 

* cuvânt rostit în Ședința de lucru a Sfântului Sinod din 17 februarie 2022