Semănătorul a ieșit să semene. Cine este semănătorul?

Fără nici o îndoială, semănătorul este Iisus Hristos, Cel care vine din Cer, care și-a lăsat Tronul Slavei, cel care a împlinit în mod absolut și etern actul kenotic. El este cel care a părăsit casa Tatălui Său pentru a străbate ogorul lumii acesteia și a face cunoscut tuturor Cuvântul.

Dar dacă astăzi ne este ușor să recunoaștem pe Iisus ca semănător, tot pe El îl putem identifica și cu sămânța, căci El însuși S-a comparat cu un bob de grâu, spunând: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12, 24), făcând trimitere directă la pătimirile și moartea Sa. Sămânță dumnezeiască venită să moară în lume pentru a da naștere unei abundențe de roade, gata ele însele să se înmulțească și să crească în Biserica creștină.

Să revenim însă la Semănătorul Cuvântului. Când pomenim despre Cuvânt, vorbim întotdeauna despre cel care vorbește și cel despre care se vorbește.

Cuvântul va fi în van dacă nu se va face auzit și nu se va face auzit, dacă nu va fi ascultat. Și, putem adăuga, Cuvântul va rămâne steril, dacă nu este înțeles. Cuvântul nu poate fi înțeles, dacă cel care îl aude și îl ascultă nu o face bine, printr-un efort de atenție și simpatie. Cum am spune, în limbaj colocvial, trebuie „să fie pe aceeași lungime de undă”. Acesta este pământul cel bun în care Cuvântul poate încolți. Drumul din care păsările vin să ciugulească boabele de grâu încă înainte ca acestea să atingă țarina, pământul pietros și plin de ciulini reprezintă pe cei pentru care Cuvântul rămâne steril.

Pare uimitor cum Semănătorul ceresc este risipitor, nealegând cu atenție unde aruncă sămânța, nealegând doar pământul cel bun, din care știe că va obține rod. Dar risipa pe care o manifestă Semănătorul nu e în fapt o dovadă a lispei de grijă, ci este expresia generozității lui Dumnezeu. El a coborât pe pământ pentru toți oamenii, indiferent unde și în ce situație se află aceștia. Pentru că El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (Tim. 2, 4). Deși știe că nu tot pământul va da roade, Dumnezeu împărtășește tuturor din Cuvântul Său cu nădejdea că va aduce cât de multe roade este posibil. Datoria noastră este să lucrăm ca în viața noastră Cuvântul lui Dumnezeu să dea roade, când și cum, asta doar El decide. Noi suntem datori să îl imităm pe Hristos, să urmăm calea arătată nouă de Părinții Bisericii, dar împlinirea mântuirii noastre stă în mâinile lui Dumnezeu.

Dar nu intenționez să mă opresc mai mult asupra acestui pasaj, atât de clar pentru noi cei care-l ascultăm de două ori pe an în biserică, ci sunt surprins de continuarea pericopei, pe care o putem citi în Evanghelia după Sfântul Apostol Luca: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.” (Luca 8, 10) Surprinzător, nu-i așa? Să audă, dar să nu înțeleagă... Cel mai adesea interpretăm greșit acest răspuns al Mântuitorului. Ar fi mai corect să îl înțelegem în sensul în care, știind că cei care îl urmau nu erau pregătiți, nefiind capabili să înțeleagă tainele Împărăției lui Dumnezeu, Iisus alege să le vorbească în pilde, cunoscând preferința orientalilor de a căuta un adevăr ascuns într-o imagine, decât de a-l primi în mod nemijlocit. Uneori, e drept că adevărul, spus direct, poate șoca mai mult decât poate ilumina. În același timp, vorbirea în pilde dă ocazia fiecăruia de a înțelege atât cât este capabil să o facă, așa cum este cazul în această situație. Cei cărora Iisus le vorbește așteaptă un Mesia istoric și sunt convinși că doar prin apartenența lor la iudaism vor beneficia de venirea Mântuitorului. Or Hristos vine acum să îi învețe altceva. Misiunea lui Mesia este spirituală, iar cel care crede în El, evreu sau nu, se poate bucura de venirea Sa. Însă cel care nu crede în El, va pierde și ceea ce are, căci binecuvântările din Vechiul Testament devin caduce, perimate. Acesta este adevărul pe care Iisus nu vrea să îl devoaleze prea brutal.

Nu este dat tuturor să cunoască tainele Împărăției Cerurilor. Mulți nu sunt suficient de atenți, de reflexivi, de voluntari. Se spune: privesc, fără să vadă, aud, fără să asculte și să înțeleagă. Inima lor este închisă, au devenit surzi și orbi, ca nu cumva să se convertească. Acesta era și cazul multora dintre farisei și saduchei, dintre preoții Legii vechi și, din nefericire, încă este cazul multora dintre noi, creștinii contemporani.

Această parabolă descrie exact ceea ce se petrece chiar în timpul în care Iisus vorbește. Iisus seamănă cuvântul cel bun în inimile tuturor celor care-l ascultă. Oamenii sunt diverși, pregătiți în mod diferit să primească învățătura Mântuitorului. Unii o refuză, or nu o înțeleg. Unii o primesc, dar nu o păstrează: inima lor este inundată de patimi și prejudecăți pământești. Altora le lipsesc voința și curajul de a persevera pe calea arătată de Hristos. Ei cedează la cel mai mic obstacol, la cea mai mică umilință, de teamă să nu piardă respectul oamenilor. Există însă și inimi atente și generoase: apostolii, martirii, duhovnicii, creștinii care, de-a lungul timpului, au primit cu bucurie cuvântul Domnului, l-au crescut cu grijă în inima lor și l-au pus în practică.

Așadar, Dumnezeul nostru seamănă mereu în lume Cuvântul Împărăției Cerurilor, vorbind tuturor celor care vin să îl asculte, duminică de duminică. El se adresează, de asemenea, și fiecăruia în parte, prin intermediul evenimentelor din viața personală și a inspirației care se naște din acestea. Nimeni nu este exclus. Suntem cu toții auditoriul Său și fiecare face parte din una dintre cele patru categorii care pot fi identificate prin interpretarea acestei parabole. Uneori facem parte dintr-o categorie, alteori dintr-alta, însă ceea ce este esențial este să încercăm, pe cât posibil, să ne încadrăm în categoria celor ce oferă pământ bun, să fim între cei care aud și ascultă Cuvântul, îl păstrează și îl înțeleg, dând roadă bună.

Trebuie să îi cerem Domnului să ne ajute să curățim inimile noastre, să dorim Cuvântul Său, să îl înțelegem și să îl trăim.

Această parabolă ne învață că nereușitele Bisericii și ale noastre în căutarea Împărăției Cerurilor nu trebuie să ne uimească sau să fie prilej de descurajare. Aceste eșecuri sunt prevăzute. Și doar la „plinirea vremii” va veni Împărăția Cerurilor: „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi-l face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, așa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui.” (Isaia 55, 10-11) spune Domnul în Evanghelia în care vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu.

Starea actuală a omului, ne spune Sfântul Apostol Pavel, nu are nicio legătură cu slava strălucitoare în care se vor afla aleșii lui Dumnezeu la sfârșitul veacurilor, când slăvita Înviere va inaugura o nouă ordine valabilă pentru întreaga creație.

Totul a fost creat pentru a fi pus în serviciul omului, pentru a i-L revela acestuia pe Dumnezeu, pentru a-L slăvi pe Creator prin intermediul omului. Păcatul a distrus scopul creației, dar, la plinirea vremii, acesta va fi restabilit. Să ne gândim ce schimbări radicale s-ar produce în lume, în întreaga ordine socială, dacă toți creștinii ar aplica și ar trăi conform cu învățătura evanghelică.

Așadar, nu este nevoie decât să primim Cuvântul Semănătorului ca un pământ bun, iar roadele Sale nu vor întârzia să apară. Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

*Cuvânt de învățătură la Duminica a 21-a după Rusalii. Pilda semănătorului