„Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne...”

14 Septembrie 2021

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Înălțarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare creștină închinată relicvei care ne amintește de jertfa mântuitoare a lui Hristos Domnul. Dacă în primele trei secole cultul dedicat ei avea un caracter particular, după cum afirmă actele martirice, scrierile lui Origen și Tertulian sau inscripțiile de pe monumentele funerare unde apare în formă deghizată, ori ca simbol, începând cu secolul al IV-lea cultul ei se va generaliza, la acest lucru contribuind în mod providențial două evenimente consemnate de istorie: apariția pe cer a Sfintei Cruci în anul 313, în urma căreia împăratul Constantin cel Mare biruiește pe Maxențiu în lupta de la Podul Vulturului și înlocuiește vechile embleme păgâne de pe steaguri, scuturi, monede, diptice etc. cu semnul crucii, iar al doilea este descoperirea Crucii originare de către împărăteasa Elena, în ruinele unui templu păgân, în anul 326, după cum mărturisește istoricul Eusebiu. La acestea se adaugă comemorarea anuală a sfințirii bisericii-Martyrion zidite de împăratul Constantin cel Mare pe locul Răstignirii, la 13 septembrie 335.

Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic sunt cei care au formulat învățătura de credință referitoare la cinstirea Sfintei Cruci arătând că ea trebuie să fie egală cu cea datorată Sfintei Evanghelii și sfintelor icoane. Din acest moment se poate observa în cultul bizantin o dezvoltare fără precedent a cultului închinat Sfintei Cruci fiindu-i închinate slujbe speciale, rugăciuni, imnuri, sărbători, semnul ei fiind așezat pe biserici, la răscruci de drumuri, la căpătâiul celor adormiți ș.a.m.d.

Axa lumii

Două dintre sărbătorile închinate Sfintei Cruci recapitulează liturgic momentul Răstignirii Domnului Iisus Hristos pe Golgota: Duminica a treia din Postul Mare și Înălțarea Sfintei Cruci. În cadrul Utreniei din timpul celor două sărbători, Sfânta Cruce împodobită cu flori este scoasă în procesiune de către preoți însoțiți de purtători de făclii, în sunetul clopotelor și al cântărilor sfinte și apoi este așezată în mijlocul bisericii. Astfel, Sfânta Cruce ne amintește liturgic de pomul cunoștinței binelui și răului aflat în mijlocul Raiului, din care gustând protopărinții și-au răstignit existența purtând stigmatul neascultării până la întruparea lui Mesia, dar și de Lemnul Răstignirii înfipt în locul căpățânii, în centrul lumii și al universului, iar de aici mai adânc în inima Iadului. Astfel, Sfânta Cruce reprezintă în acest moment scara pe care a coborât Dumnezeu la om și pe care omul este chemat să urce pentru a se îndumnezei, este Axa lumii care unește pe Dumnezeu cu omul și îi aduce pe oameni în comuniune de iubire interpersonală, iubire izvorâtă din iubirea răstignită a lui Dumnezeu.

Crucea slavei

Sărbătoarea din 14 septembrie ne invită să trăim din nou în umbra Crucii și ne amintește mereu de starea de grație pe care a trăit-o Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, când a descoperit Lemnul Răstignirii, dar și de lumina care a izvorât din Sfânta Cruce când Patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălţat-o deasupra amvonului în Biserica Învierii din Ierusalim, în anul 335 d.Hr. De atunci, noi creștinii, încercăm să recunoaștem această slavă a Sfintei Cruci, pe care Stăpânul vieții, Domnul nostru Iisus Hristos, a fost răstignit.

„Crucea slavei” este expresia liturgică pe care imnografii au inserat-o în cântările acestei zile de praznic. Această formă geometrică, acest semn a devenit sceptrul și mândria tuturor creștinilor, determinând pe Sfântul Apostol Pavel, cel care s-a întâlnit cu Dumnezeu în lumină orbitoare pe drumul Damascului, să spună în epistolele sale că ea este obiectul mândriei sale apostolice: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea lui Hristos”(Gal. 6,14), dar și sursa puterii care îl animă în călătoriile misionare și înaintea prigonitorilor: „Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

În Evanghelii stă scris că „Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Vedem aici afirmată dragostea infinită a lui Dumnezeu față de lume, o dragoste liberă, o dragoste dezinteresată, prin care se dăruiește pe Sine lumii întregi în încercarea de a recupera pe om și a-l reașeza în ipostaza de partener de dialog, depozitar al darurilor Sale dumnezeiești. Dumnezeu vrea să vedem plenar manifestată în acest semn taina Sfintei Treimi, această plenitudine a relației dintre Tată și Fiu: „Părinte... preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.” (Ioan 17, 1).

Crucea deschide dialogul iubirii infinite

Așadar, dragii mei, crucea nu este o portiță de scăpare, nu este un refugiu. Dacă ascultăm cu atenție acest dialog al iubirii depline și infinite dintre Tatăl și Fiul care există din veac, ne dăm seama că în mijlocul acestei iubiri vrea Dumnezeu să ne introducă. Dacă observăm ceea ce se întâmplă, dacă ne deschidem către Dumnezeu, și ascultăm acest Cuvânt ultim care izvorăște din profunzimile Sale, pentru fiecare dintre noi, deci dacă acceptăm crucea, acest dialog este posibil. Este un dialog al iubirii infinite a lui Dumnezeu pentru noi, însă, din cauza păcatelor noastre, este un dialog dramatic. Cu toate acestea dragostea Domnului triumfă peste toate „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Cel care tinde spre viață veșnică îl are pe Tatăl, iar cel care Îl are pe Tatăl, Îl are pe Fiul. Dar Fiul se dăruiește pe Sine lumii pentru a o salva: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16).

Așadar răul, suferința și moartea sunt absorbite în iubirea lui Dumnezeu. Nu există afirmație mai relevantă decât aceea făcută de Sf. Ap. Pavel în Epistola Către Filipeni: „Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 9-10). Așadar Tatăl a dat Fiului propria Sa natură, dându-I nume. Să ne amintim de Evanghelia după Ioan, capitolul 17, versetul 6, unde Hristos spune: „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume”, asta înseamnă că Tu ești taina profundă a iubirii infinite. Dumnezeu și-a dăruit ființa Sa, până la capăt. Întreaga Sa atitudine se justifică numai prin Cruce. De aceea crucea este slăvită. Este pentru noi, căci ne oferă mântuirea și ne dăruiește viața binecuvântată în germenele vieții noastre și va înflori întru slavă.

Oare credem noi că viața veșnică este în însăși inima noastră, mai puternică decât orice, depășind orice obstacol, animând totul și străbătându-ne viața și libertatea? Acestea toate nu le vom putea descoperi decât doar asumându-ne crucea personală! De aceea astăzi, în ziua Înălțării Sfintei Cruci, suntem chemați să ne descoperim crucile noastre, adaptate vieții noastre, în perspectiva învierii. Suntem chemați să ne purtăm și să ne suportăm crucile, până în ziua în care se vor topi în iubirea infinită a lui Dumnezeu Care S-a dăruit pe Sine pentru mântuirea lumii.

Rememorarea patimilor lui Hristos

Sărbătoarea de astăzi ne trimite cu mintea și la evenimentul din Vinerea Mare. Evanghelia zilei (In, XIX, 6-11; 13-20; 25-28; 31-35) ne reamintește pe scurt despre patimile Domnului Hristos, care a murit răstignit pe Cruce, care de atunci a devenit drapelul și simbolul creștinilor.

Astăzi, așadar, este o zi de doliu, de meditație, de ajunare, de rugăciune. Textul evangheliei după Ioan ne amintește despre suferințele lui Hristos pe Cruce. Am ascultat din nou procesul lui Iisus, crucificarea Sa, ultimele Sale cuvinte rostite pe Cruce, scurte, dar pline de semnificații. Cele șapte cuvinte rostite de pe cruce sunt de o tulburătoare durere și poartă în ele un sfâșietor strigăt, nu de neputință și frică în fața morții, ci al unei iubiri totale, dincolo de limitele înțelegerii umane, al unei iubiri nebune a lui Dumnezeu pentru om, după cum o numește teologul P. Evdokimov. Aceste cuvinte concentrează ca într-o sămânță semnificația prezenței istorice a lui Dumnezeu-Omul și determină la rândul lor cutremurul naturii care pare să pecetluiască adevărul spuselor: „Săvârşitu-s-a”.

Cuvântul „Mi-e sete” (In. 19, 28), rostit înainte de a-și încredința Duhul în mâinile Părintelui ceresc, este unul dintre cele șapte cuvinte rostite de Hristos pe cruce. Așadar, Evanghelistul Ioan relatează în evanghelia sa că lui Iisus, suspendat pe Cruce, Îi este sete. O exegeză riguroasă ne conduce la interpretarea cererii lui Iisus ca fiind geamătul suprem al unui crucificat lăsat pradă chinului de a fi însetat din cauza epuizării fizice, a durerii, a căldurii și a calvarului la care fusese supus. În același timp, cunoscând că Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a fost martor ocular al ultimelor ceasuri din viața istorică a Învățătorului, și că, prin urmare, în momentul relatării a retrăit momentul, putem medita, așezându-ne împreună cu el la picioarele Crucii ridicată astăzi în mijlocul Bisericii și al inimilor noastre, la incomensurabila densitate a acestui strigăt al lui Iisus, căci el pare să reveleze partea cea mai ascunsă a persoanei Sale și a vieții Sale printre oameni.

Setea de comuniune

„Mi-e sete.” Iisus crucificat este imaginea perfectă a ascultării față de Tatăl, căci setea aceasta nu L-a părăsit niciodată. „Mâncarea Mea”, nu încetează El să repete, „este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Paharul suferinței din Ghetsimani i-a adăpat și împlinit lucrarea mesianică și vocația de Miel al lui Dumnezeu sacrificat pentru ridicarea păcatului lumii (In. 1,29). Așezat în mijlocul apostolilor El le spune că trupul și sângele Său sunt adevărată mâncare și băutură (In. 6, 55) nu pentru întreținerea vieții biologice aici pe pământ, ci pentru viața cea veșnică în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde doar cei care sunt mistuiți de râvna pentru dreptatea lui Dumnezeu pot intra (Mt. 5, 2-12).

„Mi-e sete.” Brațele Sale țintuite pe cruce de durerea cuielor sunt brațele iertătoare deschise spre a întâmpina și înălța pe oameni, pentru a îmbrățișa pe păcătosul pocăit și întors la Părintele ceresc, pentru a cuprinde umanitatea întreagă într-o îmbrățișare a iubirii nemărginite, unul și același gest care a fost prevăzut și prorocit: „Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32). Hristos pe cruce este de fapt hrana și băutura celor care în primele secole erau numiți în derâdere adoratori ai crucii (crucicolae), căci pentru ei Capul Său era aplecat pentru a asculta șoapta umanității îngenunchiate la picioarele crucii, iar sângele Său a curs pentru a înnoi sângele prietenilor răniți ai Mielului hristic.

Setea de oameni se referă la dragostea de oameni pe care o are în comun cu Tatăl, iar aceasta ne duce cu mintea la scena de la fântâna lui Iacov, atunci când El cere samarinencei apă zicând: „Dă-mi să beau”. Așa își începe Iisus dialogul cu femeia samarineancă (Ioan 4, 7). În acel moment lui Iisus îi era sete pentru că mersese prin soare în miezul zilei. El voia să Își stingă setea. Dar continuarea dialogului ne arată că El era însetat după un suflet, cel al femeii samarinence, și, prin acela, de cele ale tuturor ființelor umane. Doar acestea Îi puteau potoli setea iubirii Sale și, totodată, Duhul lui Dumnezeu, Cel ce se putea face în om izvor de apă vie, putea potoli setea de veșnicie a omului. Surprinderii femeii samarinence referitoare la posibilitatea ca un iudeu să îi vorbească, Iisus îi răspunde astfel: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4, 10) Și, dacă ne aducem aminte, dialogul continuă, până când femeia samarineancă recunoaște în sine însăși setea de această apă vie, care izvorăște din inima Omului pe care Îl are în fața ei. Iată deci Hristosul, care devine izvor de viață vie pentru toate conștiințele ridicate din păcat, trezite de iubirea Celui care a murit pentru noi păcătoșii. Dialogul de la Fântâna lui Iacov devine astfel tabloul în care este zugrăvită setea căutării reciproce a omului și a lui Dumnezeu mistuiți de dorul regăsirii în comuniune divino-umană.

Iubirea infinită salvează lumea

Cu adevărat setea lui Iisus este iubirea, este dorința imensă pe care o poartă în inima Sa și în misiunea Sa de mântuire a oamenilor, a tuturor oamenilor. Îi este sete de mulțimile de șchiopi, infirmi, orbi, surzi și muți, de toți păcătoșii pământului... Și continuă să Îi fie sete de noi toți. Cel care știe să iubească știe și că iubirea te face să rămâi prizonierul celui iubit. Hristos a fost atât de însetat de oameni, încât a impregnat umanitatea Sa cu toate slăbiciunile noastre, cu toată suferința noastră, cu toate păcatele noastre și le-a răstignit pe cruce.

Iubirea, când izvorăște din Dumnezeu, depășește limitele umanului. Ea ajunge cât infinitul lui Dumnezeu, cât să ridice oamenii din păcat și să îi salveze de fatalitatea umbrei morții.

De aceea astăzi suntem chemați să vedem în Sfânta Cruce așezată în mijlocul bisericii și al comunității noastre un izvor țâșnitor de har, un izvor care a făcut să curgă cu putere apa vie, care a făcut să izvorască deplina credință că sângele lui Hristos, vărsat pe Golgota, a devenit hrană pentru viața veșnică, medicament al nemuririi.

Trebuie să spunem aceasta pentru toți cei care au ales să stea alături de Hristos cel răstignit pe cruce. Nu trebuie să însetăm după confort, plăceri efemere, bani, succes. Rezultatul unor astfel de dorințe îl cunoaștem, din nefericire, și nici una dintre ele nu se arată a fi benefică. Dar și-au dovedit eficacitatea setea de realități superioare, de valori spirituale, care prin ele însele stau la baza vieții umane și a societății în ansamblu, cum ar fi setea de adevăr, de dreptate, de iubire, de speranță, de autodepășire, setea de Dumnezeu. Doar această sete ne va ajuta să ne înălțăm simțirea, răstignindu-ne voința și gândirea în încercarea de a urma lui Hristos cel răstignit și înviat.

Inaltarea Sfintei Cruci