Nu există persoană umană care să nu fi experiat măcar o dată în viață amarul gust al suferinței. Deși această traumă își lasă cel mai adesea amprenta pe înfățișarea și trupul omului, rădăcinile ei coboară mai profund, în adâncul ființei umane, înfingându-se în inima ei. Dintr-o eronată înțelegere, dar și pregătire în vederea acceptării ei în viața noastră, suferința și efectele ei sunt de cele mai multe ori exagerate. Însă trebuie să ne asumăm crucea bolii, a necazurilor, a suferinței, deoarece ea este parte integrantă a vieții noastre și tocmai din acest motiv Hristos spune apostolilor: „În lume necazuri veți avea” (Ioan 16,33). Viețuirea în cel mai autentic duh creștin nu ne garantează siguranța existenței în afara oricărei neplăceri generate de boală în lumea aceasta, ci ea confirmă capacitatea noastră de înțelegere a faptului că bucuria izvorăște din profunzimile crucii: „Prin cruce s-a adus bucurie la toată lumea”. Mai mult chiar, necazurile și durerile trebuie să devină o prezență necesară în existența noastră, atunci când dorim să devenim părtași patimii lui Hristos și ne deschid o altă perspectivă de înțelegere a durerii, ca mijloc al despătimirii și cale a revelării lui Dumnezeu în om: „Ne lăudăm și în suferințe, bineștiind că suferința aduce răbdare.”(Romani 5,3).

Disfuncţiile sufleteşti sunt cauzele bolilor

Conform teologiei patristice, boala nu se rezumă la un conflict interior, generat de experiențe traumatice refulate în subconștient, ci la deteriorarea puterilor sufletului până la întunecarea și chiar moartea minții, care nemaifiind în comuniune de iubire cu Dumnezeu se îmbolnăvește, generând la rândul ei stări bolnăvicioase ce se repercutează asupra trupului. Când mișcarea puterilor sufletești este contra firii și sufletul nu-L mai vede pe Dumnezeu ca lumină, înseamnă că omul este bolnav duhovnicește. Pe de altă parte, ceea ce numim sănătate nu se rezumă la un simplu echilibru psihologic, sau la vindecarea unei boli somatice, ci e o transfigurare a întregii ființe umane psihosomatice în lumina Duhului Sfânt. Este motivul pentru care vindecarea în spiritualitatea creștină nu vizează exclusiv reabilitarea biologicului, a trupului, ci în mod fundamental cea care operează teandric în adâncul inimii omului, fiind direcționată spre omul cel ascuns al inimii, care de cele mai multe ori poate fi și cauza nefastă a multor anomalii trupești. Chiar dacă atât boala, cât și vindecarea au ca punct de plecare sufletul și mai apoi trupul, acțiunea terapeutică a Bisericii este orientată spre omul întreg și subînțelege subordonarea trupului față de suflet, deoarece „sufletul este pentru trup ceea ce este Dumnezeu pentru suflet”.

„Vasul” prin care Dumnezeu trimite puterea Sa tămăduitoare este preotul, cel care continuă lucrarea taumaturgică a Marelui Terapeut, a „Omului durerii”, a „Mielului înjunghiat de la facerea lumii”(Apocalipsă 13,8). Viața liturgică are drept scop restaurarea omului, iar Tainele, în cadrul Bisericii, sunt prin excelență integrate acțiunii taumartugice sau vindecătoare, ele trasând calea prin care Dumnezeu se revelează omului, „continuând vizibilitatea Sa istorică”(Nicolae Cabasilla). Biserica, prin toate mijloacele sale, are misiunea de a oferi omului sănătate duhovnicească, iar cine dispune de această sănătate este capabil să aibă altă percepție și atitudine față de propria suferință, prin raportul pe care reușește să-l stabilească între crucea sa și crucea lui Hristos. Desigur că omul nu poate supraviețui cu stigmatul propriei suferințe ce se amplifică până la paroxism strivindu-i ființa și determinându-l să creadă că aceasta îi este constitutivă, ci el este chemat să înțeleagă faptul că prin orice efort duhovnicesc, penitențial și liturgic întreprins, poate deveni mai sănătos psihosomatic și în același timp mai aproape de idealul de viețuire creștină.

Biserica – farmacie duhovnicească

Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e un organism viu tocmai pentru că Hristos îi generează această viață, har vindecător, fiecare dintre mădularele sale primindu-L în inimă prin lucrarea Duhului, acolo unde omul cel ascuns al inimii ține în brațe pe Hristos Pruncul. Animată de dinamismul lucrării Duhului, viața Bisericii deprinde puterea vindecării prin toate mijloacele sale, în felul acesta textul biblic devine și text vindecător, asemenea textului liturgic. Puterea vindecătoare ce a oprit neputința celeia ce era în curgerea sângelui de doisprezece ani poate vindeca pe tot cel ce cu credință curată se atinge de Euharistie, icoane, moaște, agheasmă, untdelemn sfințit și cruce. Toate își au sursa puterii harice în Hristos Doctorul, trimis să vindece „rana de nevindecat” a umanității lovite de păcat, luând asupra Sa „durerile noastre și împovărându-se cu suferințele noastre” (Isaia 53,3). În persoana Sa, Hristos a tămăduit firea umană redându-i adevărata sănătate, iar persoanele umane pot beneficia de acest dar împărtășindu-se din El în Biserică, prin lucrarea Duhului în Sfintele Taine. Fiecare dintre Tainele Bisericii are putere vindecătoare, ele fiind modalități de tămăduire a ființei umane, iar Biserica, după expresia hrisostomiană, este „o farmacie duhovnicească”. În felul acesta, curățirea și vindecarea pe care le primim prin intermediul tainelor ne deschid perspectiva îndumnezeirii, ele toate fiind aspecte ale unei singure taine: Dumnezeu, Marele Filantrop, trimite omului harul mântuitor și vindecător, iar omul, primindu-l, crește duhovnicește întru asemănarea cu El.

Sfântul Maslul este prin excelență taina vindecării omului, a restaurării in integrum a lui, beneficiind de statutul său de taină penitențială și de emblema ei simbolică. Maslul evidențiază faptul că boala trupească nu-și are izvorul în trup, ci e consecința unei „disfuncții” spirituale, a unei îmbolnăviri interioare și de aceea acolo unde științele medicale nu pot interveni decât superficial, taina reface armonia persoanei, îi cicatrizează rănile prin puterea Duhului prezentă în untdelemnul sfințit cu care este însemnat cel bolnav.

Boala, de orice natură ar fi, este una dintre principalele cauze ale deprimării omului contemporan și, de cele mai multe ori, mijloacele umane moderne de vindecare nu pot reuși să o învingă. Conștiința că boala ar putea avea drept cauză păcatul și că moartea ar putea apărea surprinzător, nelăsând timp de pregătire pentru marea înserare, pot produce tulburări extraordinare în ființa umană. Chiar și în această situație limită de slăbire sufletească și boală spirituală, Dumnezeu își revarsă mila față de cei suferinzi, iar Sfântul Maslu, prin cele șapte rugăciuni ale sale, dar și prin pripeala cântării Sfântului Arsenie, repetată după fiecare tropar, care cere: „Stăpâne, Hristoase Milostive, miluiește și tămăduiește pe robul Tău!”, evidențiază tocmai acest aspect . Sfântul Maslul ar putea fi privit ca o taină ce se îngrijește în mod deosebit de trupul omului, subliniindu-se prin aceasta importanța pe care trupul o are în constituția ființei umane și în câștigarea mântuirii, dar mai ales pentru faptul că Însuși Fiul lui Dumnezeu și-a asumat trup uman, iar îndumnezeirea omului implică și prezența trupului. Harul vindecător al Maslului se revarsă asupra celor două elemente ale ființei, el lucrând asupra sufletului, curățindu-l de păcate, iar asupra trupului, făcându-l instrument al lucrării sufletului. Prezența harului Duhului Sfânt în untdelemnul sfințit are mai ales scopul curățirii de păcate, al tămăduirii de patimi și al ridicării omului la o viață de sfințenie. Aceasta ne face să înțelegem că tămăduirea păcatelor cerută atât de insistent în rugăciunile tainei se referă, de fapt, la rădăcinile păcatelor, care pe fondul slăbiciunii și obișnuinței cu păcatul pot genera mereu alte păcate, iar prin aceasta să aibă ca efect văzut boala trupului.

Hristos, Marele Taumaturg

Vechimea practicării acestei taine este considerabilă, iar textul de la Iacov, 5,15 demonstrează administrarea ei încă din timpul apostolilor, de asemenea și proveniența ei de la Hristos Însuși, Adevăratul izvor al tămăduirii. Textul de la Marcu 6, 13 subliniază faptul că vindecarea cu untdelemn era practicată de apostoli chiar când erau cu Hristos: „ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i făceau sănătoși”, iar textul de la Marcu 16, 15-18 demonstrează că practica vindecării ocupa un loc important în misiunea apostolilor, fiind în același timp o poruncă divină: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura... Peste bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși”.

Secvența îngrijirii celui căzut și plin de răni cu untdelemn și vin de către Samarineanul milostiv și apoi încredințarea lui Bisericii în vederea continuării acestei lucrări este cea mai emblematică în a arăta caracterul eminamente taumaturgic al operei mesianice a Mântuitorului, precum și vocația hristică a oricărui act social-filantropic, vindecător al Bisericii. Așadar, Hristos nu a venit la plinirea vremii să definească ceea ce este răul, adică să-i dea consistență, ci să ne învețe cum să luptăm împotriva lui, ca lumea să aibă viață și s-o aibă din belșug.

Taina Sfântului Maslu cuprinde câteva elemente principale liturgico-simbolice. Partea de început a rânduielii Tainei este dominată de canoanele alcătuite de Sfântul Arsenie, ce au darul de a pregăti pe bolnav pentru primirea binecuvântării lui Dumnezeu. Chemarea milei lui Dumnezeu și implorarea ajutorului Său apar din ce în ce mai intens în fiecare cântare a canoanelor, iar pripeala „Stăpâne, Hristoase Milostive, miluiește și tămăduiește pe robul Tău!” punctează metric dorința de izbăvire ce străbate parcă din lăuntrul celui venit spre vindecare.

Rostirea de șapte ori a rugăciunii de sfințire a untdelemnului, precedată de Binecuvântarea mare cu Sfânta Evanghelie în semnul sfintei cruci deasupra untdelemnului, subliniază importanța materiei și rolul pe care aceasta îl are în iconomia tainei: „Doamne, Care cu mila și cu îndurările Tale tămăduiești zdrobirile sufletelor și ale trupurilor noastre, Însuși Stăpâne, sfințește untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire și spre izbăvirea din toată patima și întinăciunea trupului și a sufletului și de toată răutatea”. Faptul că această rugăciune se citește de șapte ori nu rezultă din numărul preoților oficianți, deoarece chiar dacă s-ar oficia, în mod excepțional, cu mai puțini (niciodată unul singur), ea tot de șapte ori va trebui rostită, ci din faptul că adevăratul sfințitor al materiei Tainei este Duhul Sfânt, iar matricea Sa simbolică este cifra șapte.

Untdelemnul folosit în cadrul acestei taine a fost dintotdeauna evaluat nu numai ca aliment, ci și ca un balsam sau medicament pentru vindecarea rănilor de către popoarele mediteraneene, el fiind perceput ca simbol de lumină, puritate și prosperitate. Pentru regii Israelului era simbol al autorității, puterii și gloriei pe care le dobândeau prin ungere de la Dumnezeu, iar cuvântul uns, în transcriere ebraică a dat Mesia, Unsul Domnului (I Regi, 24,7), care în grecește înseamnă Hristos. Duhul Sfânt, simbolizat de untdelemn, Se odihnește în Hristos, Care prin puterea Sa vindecă rana lăsată de păcat în inima umanității. În felul acesta, prin invocare, Duhul Sfânt sfințește untdelemnul care devine un vehicul purtător al energiilor vindecătoare și prin administrare activează darurile taumaturgice ale jertfei lui Hristos.

Citirea celor șapte pericope biblice din Apostol și Evanghelie înseamnă că actul vindecător nu este rezultatul unei intervenții medicale sau al unei vindecări miraculoase, ci o acțiune iubitoare a lui Dumnezeu, „Doctorul sufletelor și al trupurilor, Cel care poartă fără durere neputințele noastre, cu a Cărui rană toți ne-am vindecat”. Pericopele evanghelice ce sunt citite în cadrul slujbei ne relatează faptul că Maslul este o taină a iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu îndreptată spre suferințele omului, că El locuiește în inimile noastre curățite, că puterea de vindecare și îndreptare a răului din om au primit-o și Apostolii, iar prin succesiune apostolică aceasta s-a transmis până astăzi, că Hristos este Cel ce poartă neputințele și bolile noastre, că vindecarea primită prin această ungere este spre sfințire și comuniune cu Dumnezeu, că pentru a beneficia de roadele Tainei avem nevoie de credință puternică asemenea femeii cananeience, că roadele acestei taine sunt destinate, fără deosebire, tuturor celor bolnavi sufletește și trupește. Astfel, Evanghelia care în cultul creștin simbolizează prezența lui Hristos Logosul mărturisește primitorilor care sunt condițiile și efectele primirii acestei taine. Citirile pericopelor evanghelice ne aduc „vestea cea bună” că Hristos este la fel de viu și de prezent în viața noastră, venind în întâmpinarea noastră atunci când ne poticnim în propriile neputințe.

Numărul şapte – matricea simbolică a Duhului Sfânt

Cele șapte rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului, însoțite de tot atâtea ungeri ale bolnavilor de către preoți ocupă un loc esențial în cadrul slujbei. Ele ne arată iubirea și milostivirea pe care Dumnezeu le-a arătat-o întotdeauna oamenilor. Îi cer să-l țină în viață pe cel bolnav, să-l întărească trupește, să-i ierte păcatele, să-i ușureze suferințele, să-l sfințească și să-l înnoiască. Fiecare rugăciune, la rândul ei, insistă pe una sau mai multe dintre aceste cereri, dar toate leagă vindecarea sufletească de cea trupească, arătând-o ca fundamentală pe cea sufletească. Untdelemnul este simbolul milei dumnezeiești (Luca 10,33), al bucuriei și al sfințeniei: „caută dintru înălțimea Ta cea sfântă, mântuiește-ne pe noi, păcătoșii și nevrednicii robii Tăi, cu darul Duhului Sfânt, în ceasul acesta și-l sălășluiește pe dânsul întru robul Tău (N)”.

Ungerea în semnul crucii ne aduce aminte de semnul izbăvirii din moarte a evreilor în captivitatea egipteană, de puterea toiagului ce a despărțit apele, de șarpele de aramă ce ne poate scoate din robia patimilor, e imaginea mântuirii și a patimilor hristice, e semnul chenozei pe Golgota, dar și al măreției eshatologice pe norii cerului. Este, de asemenea, semnul legământului dintre Dumnezeu și oameni și, totodată, este semnul providenței lui Dumnezeu manifestată asupra oamenilor credincioși : „Facă-se, Doamne, undelemnul acesta, untdelemn de bucurie, untdelemn de sfințenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie inimii, veselie veșnică”.

Însemnarea cu ulei sfințit în semnul crucii imprimă celui bolnav puterea tămăduitoare izvorâtă din rana lui Hristos crucificat. De remarcat este faptul că ungerea se administrează la frunte, ochi, nări, gură, piept, mâini și picioare, adică în șapte zone esențiale, ceea ce demonstrează că și trupul omului stă tot sub semnul acestui număr, dovedind afinități, disponibilități, în relație de comuniune cu Duhul Sfânt. Sensul însemnării este subliniat de troparul: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ne-ai dat-o nouă...”. Însuși Hristos Cel răstignit și înviat se sălășluiește prin semnul Crucii în bolnav, dându-i puterea abținerii de la păcat, sporindu-i răbdarea în suferință și fortificându-i sufletul care va stăvili patimile de orice fel.

Deschiderea Evangheliei și așezarea ei pe capul bolnavului sunt urmate de citirea rugăciunii de pocăință prin care se cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor bolnavului. Deschiderea Evangheliei nu se face din considerente magice sau pentru aflarea viitorului curs al vieții bolnavului, ci pentru a aminti celui suferind că mintea lui trebuie să cugete cele ale Evangheliei, ca întru lumina dreptelor învățături toate celelalte mădulare să acționeze în conformitate cu acestea : „Gura lui o umple de lauda Ta. Buzele lui le deschide spre vestirea numelui Tău. Mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor Tale. Picioarele lui îndreptează-le spre vestirea Evangheliei Tale. Toate mădularele și gândirea lui, întărește-le cu harul Tău”. Bolnavul nu doar se atinge de Evanghelie asemenea momentului în care ea este așezată în mijlocul Bisericii în mod festiv, pentru sărutare; ea este cuvântul viu și lucrător al lui Dumnezeu, este mâna lui Hristos ce binecuvintează și vindecă, miluiește și tămăduiește; aceeași mână ce s-a atins de soacra lui Petru și au lăsat-o frigurile (Mt. 8, 14-15), s-a atins de bolnavi și i-a făcut sănătoși (Luca 4, 40), de ochii orbului din naștere (Ioan 9, 2-7) pentru că Hristos este pretutindeni și neschimbat, iar formele manifestării puterii Sale vindecătoare sunt prezente în cuvinte, cu atât mai mult, prin Duhul Sfânt, în Tainele Bisericii.

Săvârșirea acestei taine de șapte preoți manifestă învățătura Bisericii despre puterea rugăciunii în comun. Desigur că numărul slujitorilor nu face decât să ne trimită cu mintea la prezența Duhului Sfânt Care este adevăratul Vindecător și ne aduce aminte de începuturile organizării Bisericii primare, când au fost aleși pentru activitatea filantropică a ei șapte diaconi, iar criteriul alegerii era ca ei să fie „bărbați plini de Duhul Sfânt”. De asemenea, ne aduce aminte de cei șapte arhangheli în „mîinile” cărora stă destinul Universului creat: Rafail, Gudiil, Salatiil, Uriil, Mihail, Gavriil, Varahiil, dar și de sfeșnicul cu șapte brațe, Menorah, ca simbol al luminii spirituale, al germenului vieții și al mântuirii. Numărul celor șapte preoți subliniază faptul că în Biserică întotdeauna comuniunea dă putere celui bolnav prin puterea credinței și solidaritatea creștină autentică: „Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună”(I Cor. 12, 26). Preoții se roagă nu numai pentru vindecarea, ci și pentru reintegrarea celui bolnav în trupul Bisericii: „Dăruiește-l pe dânsul sănătos și întreg Bisericii Tale ca să fie bineplăcut ție și să facă în toate voia Ta”.

Cifra şapte şi universul creat

Trebuie menționat faptul că Taina Sfântului Maslu stă sub semnul numărului șapte, număr cu o complexă bază simbolistică de factură creștină: șapte preoți, rostirea de șapte ori a rugăciunii de sfințire a untdelemnului, șapte pericope apostolice, șapte pericope evanghelice, șapte rugăciuni, șapte ungeri în șapte zone ale corpului, șapte lumânări, șapte bețișoare pentru ungere. Această realitate nu poate fi considerată pasageră, întâmplătoare, sau un rezultat al coincidențelor, ci este rezultatul limpede al practicii bimilenare creștine.

Chiar dacă textul de la Iacov 5, 15 nu sugerează numărul slujitorilor, ci exprimă efectele tainei, credem că numărul slujitorilor reiese din plenitudinea și încărcătura sacră a numărului șapte ce animă componentele slujbei. Din complexitatea semantică a acestui număr vom încerca să surprindem câteva nuanțe specifice doar tradițiilor mozaică și creștină, tocmai pentru a rămâne în același registru tematic. Cifra șapte simbolizează totalitatea spațiului și a timpului, a lumii văzute. Este simbol al plinătății timpului ce curge spre veșnicie; este numărul încheierii și reînnoirii ciclice. Creând lumea în șase zile, Creatorul vede că toate au fost bune foarte, iar în ziua a șaptea, după ce împlinește actul creațional, Se odihnește, adică poartă de grijă de tot ce a făcut prin cuvânt. Omul, ca ființă creată „după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu” a rămas în dimensiunea lui șapte, așteptând pe Hristos Care, prin întrupare la plinirea vremii, a deschis perspectiva zilei a opta, a transfigurării sale. De aceea și Maslul este o taină ce rămâne sub incidența lui șapte, a creatului, pentru că ea recompune, cicatrizează ființa umană și restaurând-o, o deschide spre veșnicia lui opt, deoarece, din punctul de vedere al antropologiei patristice, natura umană se definește în mod fundamental prin relația ei cu Hristos înviat. Dar pentru a trece în timpul zilei a opta, trebuie să murim acestei lumi biologice bornate în hotarele lui șapte. În fapt, viața omului nu este decât un amestec de moarte și înviere. În creșterea sa trupească, omul trece printr-un fel de moarte pentru a accede în starea superioară a existenței sale, starea paradisiacă, străină dispozițiilor noastre naturale. Mai precis, trecerea de la statutul de prunc la cel de copil, de la copil la adult, de la adult la bătrân înseamnă a muri câte puțin pentru fiecare etapă inferioară a vieții de câte ori suim câte o treaptă. Nu ne mai întoarcem niciodată la acea stare. Suntem morți pentru etapele respective, dar ni le asumăm prin atributele sufletului nostru. Însă, pentru viața spirituală, două „morți” sunt importante. Altfel spus, viața spirituală a omului se derulează între două „morți”. Una înainte de botez și una la sfârșitul etapelor vieții biologice. Aceste două „morți” sunt precedate de câte o ungere.

Insistând puțin, Botezul, ca taină care nu se repetă, este considerat a fi poarta de intrare în Biserica lui Hristos. Afundarea în apele baptismale înseamnă „moartea” omului celui vechi, iar ieșirea din apă înseamnă „renașterea” omului nou prin apă și duh, care apoi se îmbracă cu haină luminată, având acces la izvoarele dătătoare de har și binecuvântare pe care le oferă Biserica în perspectiva progresului spiritual în Iisus Hristos. Din punct de vedere liturgic, înainte de afundarea în apă, preotul face o ungere, nu ca taină, în numele Preasfintei Treimi, cu untdelemnul bucuriei, spre tămăduirea sufletului și a trupului, spre ascultarea credinței, ca să facă lucrurile lui Dumnezeu și să meargă pe căile indicate de Hristos. După această ungere „înainte de moarte”, noul mădular al Trupului Tainic al lui Hristos va fi afundat în apă în semn de îngropare a omului vechi. La ieșirea din apă, omul cel nou se pecetluiește cu Duhul Sfânt, având apoi acces la izvoarele inepuizabile din care-și adapă și hrănește trupul și sufletul, traversând celelalte etape biologice și spirituale până ce se apropie de punctul terminus al vieții, când, prin moarte, trece în viața cea nouă, adică în timpul zilei a opta care este prezentul continuu al lui Dumnezeu. Atunci când cineva moare, în spiritualitatea franceză, se spune că il est né au ciel, adică s-a născut în ceruri, unde nu se mai vorbește de moarte. În Biserica Ortodoxă, slujba înmormântării nu este taină, ci ierurgie. În practica mai veche a Bisericii Ortodoxe, când cineva era bolnav de moarte sau era ajuns la vârsta senectuții, era obiceiul ca familia să cheme mai mulți preoți pentru a oficia taina Sfântului Maslu. Bolnavul sau bătrânul era spovedit și împărtășit, apoi se oficia Taina Sfântului Maslu. Practica se mai păstrează și la noi în unele zone. În Bisericile surori însă, practica este frecventă, Maslu de obște rămânând a fi săvârșit doar în miercurea Sfintelor Patimi, ca amintire a ungerii din Bethania, atunci când „Maria Magdalena, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preț, a uns cu mir picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei… Iar Iisus a zis : Las-o că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat” ( Ioan 12, 3 și 7). Deducem că Iisus a primit ungerea în Betania înainte de îngroparea Sa, adică înainte de moartea Sa fizică. Este un argument indubitabil că trebuie și noi să facem asemenea, adică adevăratul creștin să primească înainte de marea trecere și această taină.

Taina Sf. Maslu şi simbolistica lui şapte

În ultimii 30-40 de ani, Taina Sfântului Maslu se săvârșește cu regularitate aproape în toate bisericile de parohie, fără să mai fie încadrată neapărat într-un context liturgic. Cred că este o exagerare. Taina Sfântului Maslu se poate oficia ori de câte ori este nevoie, însă nu trebuie să se substituie celorlalte taine sau slujbe ale Ortodoxiei. Având în vederea că s-au înmulțit bolile și păcatele, se justifică oficierea mai frecventă a Tainei ungerii cu untdelemn sfințit, însă corect ar fi ca aceasta să se oficieze la locul unde i se cuvine în cadrul zilei liturgice, și anume: preotul să oficieze cele șapte Laude, fiecare la timpul lor, încheind cu Sfânta Liturghie, ca încununare a Laudelor bisericești. Cei doritori de primirea Tainei Sfântului Maslu trebuie mai întâi să se spovedească la duhovnic, să participe, de este posibil, la cele șapte Laude și apoi să se împărtășească în Sfânta Liturghie, după care va participa la slujba frumoasă a Sfântului Maslu. Efectele tainei se vor vedea mult mai bine.

Slujba acestei Taine este axată pe numărul șapte care are o simbolistică foarte profundă. șapte reprezintă dinamismul Universului prin asocierea pătratului, a numărului patru ca simbol al pământului cu cele patru puncte cardinale și a triunghiului, a numărului trei ce simbolizează pe Dumnezeu Treime. Este numărul celor șapte planete ale sistemului solar, precum și al arhanghelilor mesageri ai planului divin în raport cu lumea. șapte este modulatorul vibrațiilor desemnând cele șapte culori ale curcubeului și cele șapte note muzicale.

În Vechiul Testament, cifra șapte este folosită de șaptezeci și șapte de ori. După Talmud, pentru evrei șapte era numărul totalității umane, masculină și feminină, la aceasta ajungându-se prin însumarea cifrelor trei și patru. Astfel, Adam în ceasurile primei sale zile primește sufletul la ceasul al patrulea, iar pe Eva la ceasul al șaptelea; șapte este numărul duhurilor ce odihnesc peste rădăcina lui Iesei; este numărul total al anilor în timpul cărora Solomon zidește templul din Ierusalim (3 Regi, 6, 38); este numărul brațelor sfeșnicului de aur numit Menorah, care simbolizează lumina spirituală și mântuirea. Lui i s-au dat tot atâtea brațe câte planete sunt, fiind o imitație terestră a sferei cerești arhetipale. Interesant este că una dintre condițiile liturgice ale tainei Maslului este aprinderea a șapte lumânări care prin comparație cu simbolistica sfeșnicului ar trimite la curățirea prin pocăință predicată de Sfântul Ioan sau la Hristos- Lumina lumii, Care luminează celor dintru întunericul necunoștinței. Tot șapte era și cifra consacrată odihnei, ca timp al recunoștinței închinate lui Dumnezeu și al regăsirii de sine în atmosfera duhovnicească a zilei Domnului. Astfel, în ziua a șaptea a săptămânii, ca și în al șaptelea an, evreii nu munceau, iar la fiecare șapte ani robii erau eliberați și datornicii iertați. Cifra șapte era, de asemenea, semnul puterii lui Dumnezeu ca împlinire a voinței Lui pe pământ. Astfel, la asediul Ierihonului, șapte preoți cu șapte trâmbițe trebuiau să dea în a șaptea zi de șapte ori ocol cetății (Iosua 4, 13-16). Elisei înviază pe un tânăr, culcându-se peste el de șapte ori, arătându-se că aceasta s-a făcut spre slava lui Dumnezeu (4 Regi, 4, 34-35). Iosif, în țara Egiptului, tâlcuiește două vise, cu cele șapte vaci și cele șapte spice, arătându-se prin aceasta faptul că Dumnezeu este Cel ce dăruiește binecuvântând și tot El cel ce pustiește păgubind. De șapte ori s-a cufundat în apa Iordanului Neeman Sirianul și s-a curățit de lepră, subliniindu-se în felul acesta valențele taumaturgice ale cifrei, ca prefigurare a ungerii Maslului. Tot de șapte ori se roagă pe Carmel Ilie Tesviteanul pentru ca Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ, arătând că stăruința înțeleaptă în rugăciune pogoară mila lui Dumnezeu. Tot referitor la profetul Ilie ne aducem aminte de episodul din Sarepta Sidonului, când cere văduvei să-i facă o pită din ultimele rămășițe de făină și ulei, iar în urma intervenției sale aceste puține alimente l-au hrănit și i-au fortificat mădularele în așa măsură, încât Ilie fără să mai mănânce și fără să mai bea a mers 40 de zile până la Horeb, unde a vorbit cu Dumnezeu. Aceste două elemente, făina și uleiul văduvei, ne amintesc de materia Maslului, fiind o prefigurare a acesteia. Uleiul și făina au fost pentru Ilie materiile care i-au ferit existența de moarte și i-au împărtășit darul vieții în comuniunea cu Dumnezeu.

Numărul plinătăţii

În Noul Testament, șapte este semnul plinirii vremii, al momentului când Hristos vine în timpul nostru pentru a ne deschide timpului Său care stă sub semnul veșniciei simbolizat de ziua a opta. Această „plinire a legii” este pusă în legătură cu profeția lui Daniel care fixează timpul venirii lui Mesia astfel : „Să știi și să înțelegi că de la ieșirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Cel Uns, Cel vestit, sunt șapte săptămâni și 62 de săptămâni” (Daniel, 9 25-26). Deci în total se ajunge la cifra 69. Întrucât Daniel proorocul folosește adesea expresia „săptămâni de ani” se poate face un calcul înmulțind 69 cu 7 și se ajunge la cifra 483 de ani. După profetul Ezra (4, 24), porunca aceasta s-a dat în al doilea an al domniei peste Babilon a regelui Darius (484-454 î. Hr). Deci, în calculul stabilirii timpului venirii Celui Preaînalt, cifra șapte are un rol determinant.

Șapte este, de asemenea, semnul iertării și reconcilierii între oameni, de aceea la întrebarea lui Petru: „Oare de câte ori vom ierta păcatele celor ce ne greșesc?”, aluzie la practica iertării de șapte ori a celui celui ce greșea, Hristos răspunde că trebuie să iertăm de 70 de ori câte 7. Este o altă modalitate de a spune că omul trebuie să imite în viața și relația sa cu semenii pe Dumnezeu, Care și iartă pe cel ce se întoarce cu pocăință, și îl și iubește necondiționat.

Rugăciunea Tatăl nostru conține șapte cereri care se pot constitui într-un îndreptar al cererilor adresate lui Dumnezeu, toate acestea deschizând perspectiva zilei a opta, ca împlinire a răspunsului la viața noastră, ea însăși o întrebare. De asemenea, este numărul euharistic ce ne aduce aminte de Hristos, „Pâinea ce s-a coborât din cer”, pentru a hrăni mulțimile cu hrana trupească și sufletească, este numărul împlinirii pământești și al deschiderii către hrana spirituală euharistică, ihtis fiind simbolul lui Hristos. Înmulțirea celor cinci pâini și doi pești ne duce cu gândul la Hristos Cel în două firi, Care Se revelează în cinci taine obligatorii. Tot ca simbol euharistic, cifra șapte apare în tabloul nunții din Cana Galileii, unde Hristos, rugat de maica Sa, preface apa în vin, în cele șase vedre puse pentru spălarea iudeilor, al șaptelea vas fiind Însuși templul trupului Său din rana căruia va curge vinul euharistic al iertării păcatelor neamului omenesc.

Izgonirea celor șapte diavoli din trupul Mariei Magdalena ne duce cu mintea la lista lui Ioan Cassian, cu cele șapte păcate capitale care distrug, îmbolnăvesc din interior ființa umană: lăcomia, preacurvia, iubirea de arginți, tristețea, mânia, acedia și slava deșartă. De asemenea, nu putem trece cu vederea faptul că acestea se constituie într-un tot unitar interdependent cu putere distructivă asupra ființei umane, cu scopul de a o opri din urcușul ei spre Dumnezeu, iar la polul opus se află un alt grup de șapte, însă de data aceasta de daruri ale Duhului Sfânt care împodobesc ființa umană deschizând-o spre comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, aceste două grupuri de câte șapte, prin conlucrare cu sufletul omului îl pot determina să urce sau să coboare, să se îndumnezeiască sau să se demonizeze.

Șapte este și numărul intervențiilor de pe cruce ale Mântuitorului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”; „Astăzi vei fi cu mine în rai”; „Nu le socoti lor păcatul acesta”; „Femeie, iată fiul tău, Fiule, iată mama ta”; „Mi-e sete!”; „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu”; „Săvârșitu-s-a”. Numărul acestora poate fi pus în legătură cu unele practici ascetice monahale, voturi ale tăcerii, ce impun rostirea unui număr limitat de până la șapte cuvinte pe zi.

Numărul şapte în perspectiva zilei a 8-a

În Apocalipsă, cifra șapte apare de patruzeci de ori. Ea este cifra Satanei ce caută să imite pe Dumnezeu, însă nereușind decât să desfigureze, să urâțească și să dezbine armonia creației; e numărul capetelor Fiarei apocaliptice (Apocalipsă 13,1); este numărul unei totalități în mișcare sau al unui dinamism total, ca atare, constituindu-se a fi cheia de înțelegere a Apocalipsei (șapte biserici, șapte stele, șapte duhuri ale lui Dumnezeu, șapte peceți, șapte sfeșnice, șapte trâmbițe, șapte capete, șapte pedepse, șapte potire, șapte împărați).

În cultul Bisericii, șapte este numărul Sfintelor Taine, dar și al Laudelor bisericești care sunt răstimpuri din zi în care sufletul omului are nevoie de rugăciune. E împărțirea timpului dintr-o zi în tot atâtea părți, în încercarea de a-l sfinți și răscumpăra prin invocarea numărului Duhului Sfânt. Liturghia ne ajută să gustăm crâmpeie din Liturghia cosmică a zilei a opta, de aceea ea unește cerul cu pământul și ne unește pe noi cu Dumnezeu, fiind în același timp încununarea celor șapte Laude. șapte săptămâni este perioada Postului Mare, pe care o petrecem în așteptare și nevoință duhovnicească până ne vom întâlni cu Hristos Cel înviat, Care deschide timpul și destinul omului spre ziua a opta. șapte cruci străjuiesc biserica, arătând că Duhul Sfânt sălășluiește în ea, într-o continuă cincizecime, până la Parusia ce va fi anunțată de crucea a opta, semnul Fiului Omului.

Șapte reprezintă totalitatea vieții morale, însumând cele trei virtuți teologice și cele patru virtuți cardinale: smerenia, cumpătarea, dreptatea și puterea. șapte reprezintă, de asemenea, etapele creșterii biologice a omului: embrionară, pubertatea, adolescența, tinerețea, maturitatea, senectutea și moartea, a opta etapă deschizându-l spre o creștere epectatică a unei permanente împărtășiri din iubirea intra-treimică a lui Dumnezeu.

Toată această paletă simbolică subliniază o dată în plus valențele complexe ale lui șapte, ca cifră ce are puterea de a încorpora forțele Universului în care ne mișcăm și suntem și de a le deschide dinamic spre înveșnicire. Omul însuși stă sub semnul lui șapte prin cele șapte puncte esențiale ale corpului său, iar pecetluirea lor prin Taina Maslului nu numai că îl reabilitează psihosomatic pe om, redându-i sănătatea întregii ființe, ci îl deschide spre Dumnezeu printr-o continuă înnoire epectatică, tămăduitoare. Maslul corectează alterarea modului de existență umană în raportul ei cu Dumnezeu, redându-i capacitatea de a fi orientată în mod natural către El, prin toate facultățile sale.

Mai mult decât atât, slujba Maslului are un caracter penitențial prin excelență, scopul ei fiind nu doar de vindecare a trupului, ci mai ales a bolilor sufletești, lucru ce reiese din dubla semnificație a verbului „σώζέίν”, întâlnit în textul pe care se fundamentează ființarea ei ca taină a Bisericii, la Iacov 5,15: „și rugăciunea credinței va mântui /vindeca pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate se vor ierta lui”. Acest dublu caracter al tainei are capacitatea de regenerare a ființei umane în integralitatea ei, făcând-o capabilă încă din lumea aceasta de a trăi viața în Hristos în perspectiva comuniunii veșnice cu El. Dacă vindecarea suferințelor fizice este apanajul medicinei umane și al tratamentului medical, atunci când armonia interioară psiho-somatică este perturbată de lipsa de continuitate dintre energiile sufletești și trupești, trupul ne mai fiind mediul transparent de reflectare a prezenței interioare a lui Dumnezeu, în această situație numai prezența taumaturgică a ungerii Duhului mai poate reface această breșă. Chiar dacă suferințele fizice nu ne sunt vindecate de fiecare dată în totalitate, prin Taina Maslului, totuși, este restabilită pe de o parte legătura trup- suflet, iar pe de alta harul împărtășit prin aceasta întărește legătura ființei umane cu Dumnezeu. Maslul este din acest punct de vedere un element ce anticipează Parusia, creștinul simțind încă din această viață o pregustare a restaurării ființei sale integrale în Hristos și a comuniunii de iubire întru veșnicie cu El. În felul acesta, am putea spune că Maslul este o taină a speranței pentru ființa umană, care nu se mai percepe ca ființă sfâșiată de incertitudini și trăiri existențialiste nihiliste, ci mai ales ca persoană și loc al prezenței și lucrării lui Dumnezeu. Ea subliniază mai ales valoarea trupului uman destinat să fie nu închisoare a sufletului și piatră de poticnire în calea mântuirii, ci capabil de a fi preaslăvit prin participarea după har, împreună cu sufletul, la trupul îndumnezeit al lui Hristos.

Anul acesta Biserica ne îndeamnă să acordăm o atenție deosebită înțelegerii suferinței omului și mai ales căilor prin care aceasta poate deveni o cale a întâlnirii noastre cu Dumnezeu, o taină a transfigurării întregii naturi umane. Asumarea suferinței și bolilor de către fiecare dintre noi demonstrează o matură experiență duhovnicească fortificată în focul încercărilor, ce ne pregătește în perspectiva întâlnirii noastre cu Hristos cel înviat.