Într-o lume în care descreştinarea a devenit program de acţiune şi în care se vorbeşte tot mai deschis şi mai des de păşirea într-o „eră post-creştină”, Sfânta Cuvioasă Parascheva adună an de an la racla sa de la Iaşi, în ziua de 14 octombrie, sute de mii de pelerini, iar bisericile răspândite azi pe toată faţa pământului mărturisesc credinţa neclintită în puterea dată Sfintei Cuvioase Parascheva de a arăta prin minunile sale, despre care s-a spus că sunt mai multe ca nisipul mării, că minunea este în ordinea divină a lumii tot atât de reală ca legea gravitaţiei.
Amintim cinstitorilor Sfintei Parascheva că, mai înainte cu peste 250 de ani ca moaştele Cuvioasei să fie aduse la Iaşi, cultul ei s-a împământenit, pentru prima oară în Moldova, în Cetatea Romanului, pe care Sfânta o ocroteşte de mai bine de 600 de ani. Roman Muşat I construieşte Biserica „Sfânta Vineri” în oraşul pe care-l întemeiază, iar Alexandru cel Bun o transformă în Catedrală episcopală la începutul secolului al XV-lea. De aceea putem spune că drumurile pelerinilor către Iaşi trec prin Roman, unde se pot opri pentru a vizita Catedrala arhiepiscopală, care păstrează duhul şi cultul Cuvioasei de mai bine jumătate de mileniu.
Sfântul are puterea de a naşte la o viaţă nouă în Hristos
Sfânta Parascheva este una dintre cele mai iubite sfinte mijlocitoare pentru noi, creştinii din Moldova, având în vedere ajutorul pe care timp de patru secole ni l-a oferit, astfel încât ea a ajuns să fie supranumită „ocrotitoarea Moldovei”. Cinstirea şi iubirea care, în contemporaneitate, se îndreaptă către Sfânta Parascheva din toate colţurile Ortodoxiei sunt de neegalat. În Moldova, receptarea liturgică şi formele de venerare închinate Cuvioasei sunt atât de intens prezente în viaţa creştinilor, încât, între sfinţi, doar cultul închinat Maicii Domnului ocupă un loc mai important. Maica Domnului şi Sfânta Cuvioasă Parascheva au fost alăturate în veneraţia creştinilor. În cult, de fiecare dată laudele şi rugăciunile îndreptate către Cuvioasa Parascheva sunt urmate imediat de ”Bogorodicină”, cântarea închinată Maicii Domnului. Sfânta Parascheva rămâne mereu în comuniune liturgică cu cei ce o venerează şi îi cer ajutorul şi prezenţa ocrotitoare în necazuri, aşa cum Maica Domnului a fost încredinţată de Fiul său să ne fie Maică şi Mijlocitoare, iar permanenta asociere şi împreună prezenţa lor în slujba închinată Cuvioasei sporesc şi intensifică importanţa prezenţei şi ajutorului pe care îl primeşte rugătorul: ”Întru năpaste aflându-ne, Cuvioasă Parascheva, de către văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi, de toate bunătăţile am sărăcit; pentru aceasta la tine cădem, rugându-te ca neîncetat să te rogi la Hristos Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă”, scrie în slujba ei, şi imediat după aceea ruga se îndreaptă către Maica Domnului: ”Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub acoperământul tău. Căci mântuire luăm cu adevărat prin tine, Preacurată de toţi vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi şi armă nebiruită te avem, stăpână”, fără ca prin această asociere să se diminueze înălţimea cultului mariologic. Prezenţa Sfintei Parascheva alături de Maica Domnului se explică prin aceea că sfântul are puterea de a naşte la o viaţă nouă în Hristos pe cel care rămâne în comuniune orantă cu el, iar Cuvioasa, din momentul în care călătoria moaştelor sale făcătoare de minuni s-a încheiat la Iaşi, nu a încetat a ne determina să renaştem în viaţa cea nouă.
Nicăieri şi niciodată cultul Sfintei nu a avut o intensitate şi o răspândire ca-n momentul în care a binevoit să-şi aleagă loc de şedere în Iaşi, unde de 372 de ani acest cult nu încetează să fie prezent în sufletele pelerinilor din toate locurile, pelerini ce înţeleg să caute sfinţenia în comuniunea cu ea, înfruntând toate obstacolele.
Cum pentru prima oară locul de unde cultul Sfintei Cuvioase Parascheva a dobândit la români şi prin români amploarea lui de astăzi a fost Episcopia, astăzi Arhiepiscopia Romanului, unde viaţa Sfintei este reprezentată iconic încă din secolul al XVII-lea, în compoziţii de o frumuseţe unică, aducem și noi, prin acest cuvânt, o ofrantă Sfintei ce ne ocrotește cu rugăciunile sale de peste 600 de ani.
27 de ani din timpul efemer
Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut în prima jumătate a secolului al X-lea, în localitatea Epivat de pe ţărmul Mării Marmara, în vechea Tracie. Cuvioasa Parascheva aparţine după etnie poporului elen, dătător de atâţia sfinţi. Chiar dacă Sfânta Cuvioasă Parascheva a aparţinut unui popor, viaţa şi faptele ei minunate au devenit un bun al tuturor. Cuvioasa a ţinut să ne arate ea însăşi că aparţine întregii Ortodoxii, prin şederea cu moaştele sale mai bine de două secole între grecii Imperiului Bizantin, apoi 161 sau 162 de ani în Bulgaria de Nord, la Târnovo, între bulgarii şi urmaşii românităţii sud-dunărene, apoi alţi 124 de ani la sârbii din Ravaniţa şi Belgrad, iar din 1521 până în 1641 în Constantinopolul devenit Istanbul. De aici i-a fost voia să vină la Iaşi, în 1641, şi să rămână de atunci până astăzi, şi unde, sperăm că va vrea să rămână până la sfârşitul veacurilor.
Părinţii Sfintei Cuvioase Parascheva – cunoaştem doar numele tatălui, Nichitas – au fost consideraţi de bun neam şi cu stare materială bună, ocupându-se de lucrarea pământului. Erau preţuiţi de toată lumea mai ales pentru sufletul lor împodobit cu virtuţile creştine, calităţi pe care le-au transmis şi celor doi copii ai lor: Eftimie şi Parascheva. Nu ştim care se născuse primul, dar amândoi au dovedit aceeaşi vocaţie, de a se dărui total lui Dumnezeu şi a face voia Lui. Eftimie, după ce a fost dat la studii, a îmbrăcat haina monahală chiar în cetatea imperială, câteva decenii, a devenit cunoscut şi a fost ales episcop al cetăţii-port Madyta de la strâmtoarea Dardanelelor, unde a păstorit cam 40 de ani, iar la vârsta de 80 de ani a trecut de la cele vremelnice la cele veşnice. A lăsat amintirea unei fiinţe cu totul excepţionale atât ca păstor de oameni, cât şi ca om înzestrat de Dumnezeu cu darul facerii de minuni încă din viaţă, iar după trecerea din lumea aceasta, moaştele sale au izvorât mir, fiind socotit printre sfinţii izvorâtori de mir.
Datele istorice care au permis aşezarea în timp a vieţii Sfântului Ierarh Eftimie ne ajută să stabilim și perioada în care a trăit sora acestuia. Cuvioasa Parascheva s-a născut, așadar, în prima jumătate a secolului al X-lea și a trăit doar 27 de ani. Din mărturiile vremii aflăm că această minunată fiică a Bisericii, încă din fragedă copilărie, a început a practica virtuţile şi a face voia lui Dumnezeu. Avea vârsta de zece ani când în biserica satului natal din Epivat închinată Maicii Domnului a înţeles chemarea Mântuitorului: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Prin aceste cuvinte a simţit vocaţia sfinţeniei ca o puternică dorinţă de a le face bine semenilor, ceea ce a dus-o la un gest care avea să-i supere pe părinţii ei: şi-a dat hainele cele bune primului sărac întâlnit şi le-a luat pe ale acestuia. Deşi îi dăduseră atât fratelui, cât şi ei o educaţie creştinească, părinţii n-au înţeles gestul fiicei lor, şi, prima oară, au mustrat-o pentru fapta ei dându-i alte haine. Dar şi pe acelea Sfânta le-a dăruit, iar acest gest, repetându-se de câteva ori, a determinat pe părinţi să se socotească îndreptăţiţi să o pedepsească mai aspru.
Ca urmare a acestui fapt, viitoarea mare sfântă a Ortodoxiei universale a părăsit casa îndestulată a părinţilor ei şi a plecat să-şi împlinească menirea pentru care se simţea născută, având grijă să nu mai poată fi găsită de ai săi şi nici de toţi cei trimişi în căutarea ei. Care a fost frământarea părinţilor Cuvioasei, ce alte cercetări au întreprins pentru aflarea fiicei pierdute nu ştim şi nici istoria nu a lăsat vreun document lămuritor în acest sens. Cu siguranţă că la un moment dat s-au resemnat, iar până la moartea lor s-au rugat lui Dumnezeu să o ocrotească, nutrind speranţa că se vor reîntâlni cu ea în viaţa veşnică.
Aşa cum citim în vechile scrieri lăsate moştenire generaţiilor de până la noi de către hagiografii din veacurile al XII-lea şi al XIV-lea, după părăsirea casei părinteşti şi a satului natal, Epivat, Sfânta Parascheva s-a dus în cetatea lui Constantin şi s-a închinat în marile biserici ale capitalei imperiale în frunte cu vestita ctitorie a lui Justinian, „Sfânta Sofia”, unde a cunoscut pe unii dintre cei care-i puteau da învăţături şi sfaturi, care poate au rămas uimiţi de această copilă, aşa cum fuseseră cândva înţelepţii de la Templul din Ierusalim în faţa copilului Iisus.
De la Constantinopol, a trecut cu o corabie de cealaltă parte a Bosforului, la Calcedon şi de acolo, pe jos, a ajuns în Heracleea Pontului, unde, găsind o mănăstire închinată Maicii Domnului, a rămas timp de cinci ani, dovedindu-şi puterea de a se supune, la o vârstă fragedă, severităţii vieţii ascetice. În tot acest timp, dorinţa ei fierbinte, pentru care s-a rugat Maicii Domnului şi Mântuitorului, a fost să ajungă la Locurile Sfinte, pe unde au călcat picioarele „Mirelui Ceresc”. Această dorinţă i-a fost îndeplinită în urma trecerii pe la mănăstire a unor pelerini care au luat-o cu ei. A ajuns astfel, pe la 17-18 ani, acolo unde s-a predicat şi s-a scris cea mai însemnată pagină din istoria omenirii şi a fiinţei umane – Evanghelia mântuirii.
Odată ajunsă la Ierusalim, după cum citim în scrierea biografului bizantin din a doua jumătate a secolului al XII-lea, „Sfânta Cuvioasă Parascheva a păşit înăuntrul Mormântului cel purtător de viaţă şi a rostit o rugăciune de mulţumire după care, ieşind din sfântul lăcaş, a trecut cu cinste pe la celelalte locuri sfinte, închinându-se şi venerându-le. Apoi a ajuns şi în Sfântul Bethleem şi a îmbrăţişat cum se cuvine, cu evlavie, peştera care L-a primit pe Dumnezeu. Apoi s-a dus şi spre Ierihon, traversând ca o vrabie singuratică întreg pustiul Iordanului, a găsit un lăcaş sfânt de călugăriţe şi a intrat alături de acestea la fel ca într-un stup în care ca o albină înţeleaptă să producă mierea virtuţii”.
Stând o vreme în mănăstirea de maici din pustiul Iordanului, a părăsit-o pentru retragerea în singurătate având mereu ca scop dobândirea desăvârşirii spirituale, adică starea de nepătimire, rezultată din trezvie, prin coborârea minţii în inimă. Acestea fiind împlinite, un înger a venit să o vestească, în timpul rugăciunii, să lase pustia şi să se întoarcă în locurile unde se născuse, fiindcă acolo, după planul lui Dumnezeu, trebuia să-şi încredinţeze sufletul Mirelui Ceresc, Hristos, iar trupul pământului.
La întoarcere, Sfânta s-a oprit din nou în Constantinopol, stăruind într-o ultimă rugăciune fierbinte în vestita Vlaherne închinată Maicii Domnului. A revenit apoi în patria ei şi s-a aşezat la Kallikrateia, în apropiere de locul venirii sale pe lume, unde a mai trăit încă doi ani. Alegându-şi acest loc, Sfânta Cuvioasă Parascheva a dorit să n-o recunoască nimeni, ceea ce ar fi fost mai greu dacă se întorcea în satul natal, părăsit doar cu 15 ani în urmă. A putut să-şi continue astfel nevoinţele sale duhovniceşti, dându-şi sufletul în mâinile îngerilor cu o rugăciune către Mântuitorul.
Prima minune consemnată
Potrivit celor scrise de Sfântul Patriarh Eftimie al Târnovei, Dumnezeu nu a lăsat-o însă pe roaba Lui să zacă pentru multă vreme întru uitare, nici neîntinatul ei trup să se prefacă întru stricăciune, ci pentru ea a arătat o minune nemaiauzită, într-acest fel: Un marinar grav bolnav de pe o corabie ce naviga în apropierea Kallikrateii a fost debarcat la ţărm şi, părăsit de ai săi, murind chiar pe drumul folosit de trecători, şi umplând văzduhul de mirosul greu al trupului în descompunere, îi împiedica să mai meargă pe acolo. Nu departe, un ascet stâlpnic a fost la rându-i constrâns de acel miros să coboare de pe stâlp şi să caute degrabă oameni cărora le-a cerut să sape o groapă şi să îngroape mortul, spre a scăpa lumea de acel miros greu. Săpând groapa, ei au dat de trupul întreg al Sfintei. Au gândit însă greşit: dacă ar fi fost o sfântă, Dumnezeu ar fi vădit-o până acum cu minunile sale! Ca urmare, au lăsat-o acolo şi au pus alături, în groapa săpată, pe mortul urât mirositor, cum citim în scrierea diaconului Vasilik poruncită şi supravegheată de patriarhul Nicolae Muzalon: ”Apoi, trecând două zile, unui oarecare dintre aceştia, pe nume Gheorghe, de somn fiind cuprins, i s-a arătat o asemenea vedere minunată şi înfricoşătoare: o împărăteasă care şedea pe un prestol aurit şi bărbaţi supuşi, ale căror chipuri străluceau mai mult decât soarele, care stăteau înaintea ei de o parte şi de alta. Iar unii dintre ei sceptre strălucitoare ţineau în mâini, iar alţii săbii. Unele ca acestea văzând, dară, de frică multă a fost cuprins şi a căzut jos la pământ. Însă unul dintre bărbaţii aceia strălucitori, înfricoşători la vedere, l-a luat de mână şi l-a ridicat de la pământ. Şi îndată glas a auzit din nou: «Omule, nu te temi oare de Dumnezeu? Nu te înfricoşezi oare de veşnicele chinuri? Nu înţelegi oare că trupul acesta sfânt este? Şi pentru ce plinul de duhoare şi putrezitul acela cu trupul roabei lui Dumnezeu Parascheva îngropaţi?» A grăit atunci dară împărăteasa: «Iar acum mergi grabnic şi spune-le de atâta duhoare să mă izbăvească. Iar dacă nu vei face astfel, să ştii, cu adevărat, că Dumnezeu, cu foc trimis de El, va arde viaţa tuturora. Căci şi eu sunt om, iar patria mea este Epivata. Însă patria şi părinţii pentru dragostea lui Dumnezeu am lăsat; a doua patrie a mea fiindu-mi pustia. Şi pe Dumnezeu singur Tată L-am chemat, după a Căruia poruncă m-am şi întors ca aici viaţa să mi-o sfârşesc».
Şi iată că şi o oarecare femeie, pe nume Efimia, împodobită cu virtuţi şi multe fapte bune, a văzut şi ea în vis o femeie sfântă, care strălucea în văzduh. Şi cu glas înfricoşător aceasta striga: «Dacă trupul cuvioasei noastre în biserică nu-l îngropaţi, atunci nici de minunile ei nu veţi avea parte». Şi în aceeaşi noapte, amândoi au avut aceeaşi vedenie, şi deşteptându-se, au spus tuturor. Şi dacă au auzit cele vestite, cu toţii, dară, cu lumânări aprinse, acolo unde trupul zăcea s-au dus şi l-au luat din chiar locul în care îl lăsaseră. Şi într-un nou sicriu l-au aşezat. Şi în marea şi soborniceasca biserică a apostolilor lui Hristos l-au aşezat, unde şi îndrăciţii vindecări multe au primit, ochii celor orbi au văzut. Şi s-au învrednicit cu toţii să se îndulcească de vederea luminii. Iar unora mâinile, altora picioarele a tămăduit. Şi mulți de felurite patimi suferind, au primit vindecare”.
Această minune a lui Dumnezeu cu Sfânta şi a Sfintei înseşi, care porunceşte în vis să-i fie aşezate moaştele în raclă şi în biserică, începe şirul de minuni consemnate săvârşite de ea, care au dus la naşterea cultului, mai întâi în Kallikrateia şi în împrejurimi, iar în scurt timp, pe un spaţiu care se va întinde până în împărăţia rusească şi în Apus, iar acum pe întreg pământul.
Periplul sfintelor moaște
Timp de două secole, cultul Sfintei Cuvioase Parascheva a rămas viu în locurile ei natale, iar moaştele ei, aşezate în biserica Sfinţilor Apostoli din Kallikrateia, s-au arătat făcătoare de nenumărate minuni, după care, prin voia lui Dumnezeu, ele au început lunga călătorie, de peste patru secole, în ţinutul Balcanilor, până au fost aduse şi aşezate la Iaşi, în vremea strălucitului domn al Moldovei Vasile Lupu şi a Sfântului Mitropolit Varlaam.
Iată, pe scurt, această istorie a peregrinării moaştelor Cuvioasei prin lumea ortodoxă a ţinutului din Balcani şi Carpaţi: mai întâi, din 1230, racla cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva va fi aşezată în cetatea Târnovo fiind proclamată ocrotitoarea cetăţi. Timp de mai bine de 160 de ani a fost un izvor de forţă morală nu numai pentru locuitorii cetăţii şi pentru marii cărturari în frunte cu Patriarhul Eftimie, ci şi pentru tot spaţiul ortodox al timpului, atât la nord de Dunăre cu românii, cât şi spre vest, cu sârbii. De atunci înainte cultul Sfintei ce avusese totuşi, timp de două secole, un caracter local, fie el şi între hotarele Imperiului Bizantin, începe să devină universal, dobândind pe deplin acest caracter după ce, în 1641, Vasile Lupu va aduce racla cu moaştele la Iaşi.
La Târnovo, Patriarhul Eftimie a devenit autorul celui mai strălucit, mai răspândit şi mai influent text închinat Sfintei Cuvioase Parascheva, evocând viaţa şi minunile ei.
La căderea Târnovei, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva şi-au urmat mai departe un drum parcă făcut să unească popoarele din Balcani prin împărtăşirea aceluiaşi cult pentru ea. Ajunse în Serbia, Sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au stat 124 de ani, până în august 1521.
În anul 1521, sultanul Soliman Magnificul a dispus ca moaştele Cuvioasei Parascheva, împreună cu ale împărătesei bizantine Teofana, soţia lui Leon VI Înţeleptul, şi cu altele, să fie strămutate la Constantinopol. Ea a rămas încuiată mereu pentru credincioşi, dar, în timp, tibia de la un picior a fost dată Mănăstirii Vatoped (unde este expusă şi acum într-o raclă specială) şi au fost desprinse şi păstrate tălpile picioarelor la Patriarhie. O mică parte din palma unei mâini a ajuns în Moldova, la Episcopia Romanului, despre ea vorbind pentru prima oară Sfântul Ierarh Dosoftei în primul volum din cele trei ale nepreţuitei opere Vieţile Sfinţilor. Iată ce spune ierarhul-poet despre aceasta părticică din mâna Cuvioasei din Cetatea Romanului: „Dintr-o palmă a svinţii sale iaste la Svânta Episcopie la Roman o bucăţea (…) Şi eram eu un smerit Dosoftei episcop la acel svânt scaun, la Roman. Ş-am adeverit c-am văzut de multe ori svintele moştii sărutându-le şi slujind cu săborul” (Viaţa şi petrecerea svinţilor). Aceste moaşte au fost păstrate cu evlavie din generaţie în generaţie, fără să fie expuse spre închinarea credincioşilor până în decembrie 2012, când au fost aşezate într-o raclă împreună cu relicve ale altor sfinţi din patrimoniul Catedralei arhiepiscopale din Roman şi au fost purtate în mod solemn în procesiune, pentru întâia oară, în Duminica Ortodoxiei a anului mântuirii 2013.
Legat de cultul Sfintei Cuvioase Parascheva, de prezenţa raclei sale în capitala Imperiului Otoman şi de istoricul părticelei din moaşte la Roman, capitol absent din cărţile de istorie bisericească de până acum, există informaţii precise adunate într-un studiu detaliat intitulat Cultul Sfintei Parascheva în Ortodoxie, cercetare hagiografico-liturgică, Editura „Filocalia” Roman, 2013.
În lumina cercetărilor întreprinse pentru realizarea studiului sus-amintit, suntem în măsură să spunem că această ”bucăţea” din moaştele Sfintei, la care se închina Sf. Ierarh Dosoftei cu soborul, a fost adusă la Roman de Petru Rareş, atunci când s-a întors în cea de-a doua domnie. Tot el a amplificat cultul Cuvioasei în Moldova prin construcţia la Târgu Frumos a unei biserici în cinstea Sfintei, prin iniţierea reconstrucţiei din temelii a Catedralei episcopale de la Roman şi prin hotărârea de a dispune pictarea pentru prima oară în întreaga Ortodoxie, la Arbore, a vieţii Sfintei Parascheva, aşa cum este ea istorisită în scrierea Patriarhului Eftimie.
Când Sfânta devine a românilor
După mai bine de un secol de la perioada de glorie a lui Petru Rareş din cea de-a doua sa domnie în Ţara Moldovei (februarie 1541 – septembrie 1546), va veni marele eveniment al aducerii raclei cu moaştele Sfintei la Iaşi. Cu el începe de fapt universalizarea cultului Sfintei Cuvioase Parascheva, odată cu aşezarea raclei într-un monument arhitectonic ridicat chiar în acest scop şi devenit imediat celebru în toată lumea ortodoxă. Odată cu prezenţa raclei cu moaştele sale în ctitoria ridicată de domnul Moldovei Vasile Lupu, s-a deschis o nouă eră în istoria întregii lumi ortodoxe.
Prezenţa Sfintei Cuvioase Parascheva cu racla moaştelor sale între români a împlinit la începutul mileniului al treilea 360 de ani. În tot acest timp, Cuvioasa Parascheva n-a încetat să săvârşească minuni. O redăm pe cea împlinită în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, la Iaşi, când un incendiu a izbucnit de la o lumânare lăsată aprinsă lângă racla mutată în Sala gotică pentru lucrările de restaurare. Cei care l-au stins au constatat, cutremuraţi, că el mistuise totul în jur şi însuşi lemnul raclei, dar focul nu se atinsese de moaştele Sfintei! Atunci, după cum avem mărturiile din epocă, s-a produs în toată ţara şi în tot neamul românesc de pretutindeni un cutremur al conştiinţelor aflate în plină bătaie a ofensivei ateiste ajunse şi pe meleagurile româneşti. A fost atunci în ochii celor mai mulţi dovada că Dumnezeu este viu şi că nu lipseşte lumea de ajutorul Său!
Urmarea imediată a minunii din decembrie 1888 a fost hotărârea Episcopului Melchisedec Ştefănescu al Romanului de a scrie cea dintâi lucrare închinată Sfintei Cuvioase Parascheva de către un ierarh şi în acelaşi timp un om de ştiinţă, membru al Academiei Române. Sub bolţile Academiei Române, ca urmare a minunii Sfintei Cuvioase Parascheva din noaptea de 26 – 27 decembrie 1888, a fost rostită această mărturisire de credinţă a celui dintâi mare ierarh român din epoca modernă, cel mai tânăr din generaţia făuritorilor culturali şi politici ai României moderne şi cel care a avut rolul cel mai însemnat în reaşezarea Bisericii Ortodoxe Române pe o albie nouă, dar nu ruptă de ceea ce fusese tradiţia multiseculară care ţinuse în fiinţă şi dăduse unitate de suflet, conştiinţă şi limbă neamului românesc.
Mai presus de tot ceea ce se petrece cu lumea şi în lume stă, necontenit, puterea lui Dumnezeu. Ea se face vădită şi prin această putere dată sfinţilor Săi de a ne sta alături şi a răspunde rugăciunii noastre. Iar Sfânta Cuvioasa Parascheva este aceea despre ale cărei minuni aflăm la fiecare pas, de la nenumăraţi rugători cu credinţă care cer mijlocirea sa.
Rugăm pe Sfânta Parascheva, care ocroteşte de peste 600 de ani Eparhia Romanului, să fie mijlocitoarea noastră la Preabunul Dumnezeu și să păzească și în veacurile viitoare această sfântă eparhie.
