Aș vrea să văd cu ochii minții lumina sfânt-a Învierii,
Să simt prezența Ta divină, cum simt răcoarea-n faptul serii.
Precum toți orbii, vreau, Iisuse, lucrarea sfântă să ți-o văd,
Cu sufletul să-ți simt prezența, voința Ta să o pre-văd.
Aș vrea să văd pe Domnul slavei, Cel ce în lume a venit
Și-n fiecare dimineață, parfumul florilor să-l simt;
Aș vrea sa văd, cu ochii-n lacrimi, Iisuse, chipul Tău frumos
Și vreau să simt că-mi speli păcatul din trupul meu întunecos;
Aș vrea să văd tot universul în conținutul lui bogat
Și tare-aș vrea să să-ți simt prezența în tot ceea ce ai creat.
Aș vrea să văd în fiecare cum strălucește chipul Tău
Și-aș vrea să simt în tot pământul cum se slăvește Dumnezeu.
Aș vrea s-aud pruncul din leagăn vorbind în somnu-i cu Iisus,
Iar lângă prunc să văd și mama care pe lume l-a adus.
Aș vrea să văd cum crește iarba prin munți, pe dealuri, pe câmpii,
Apoi să simt cum Creatorul este prezent în podgorii;
Aș vrea să văd cum apa curge de la izvor înspre ocean,
Apoi să simt cum Providența ne apără de cel viclean.
Aș vrea să văd cum gospodarul cultivă grâu pentru prescură
Și cum din struguri stoarce vinul pentru Preasfânta Băutură.
Aș vrea să văd cum oameni harnici muncesc cu trudă pe ogor;
Să simt cum Dumnezeu trimite cerești puteri spre ajutor.
Aș vrea să văd cum își apleacă genunchiul omul rugăciunii
Și-aș vrea să simt cum el se roagă de sărbători în Casa Pâinii;
Aș vrea să văd cum cade-n noapte o lacrimă de pocăință,
Apoi, să simt cât de profundă este fântâna de credință.
Aș vrea să văd sihaștri-n rugă, cum umplu de cântare cerul
Și vreau să simt cum ei coboară din minte-n inimă misterul.
Aș vrea să văd bârna ascunsă în ochii mei întunecați
Și să învăț cum să scot paiul din ochii cei înlăcrimați;
Aș vrea să văd în ghicitură Împărăția cea de sus
Și-aș vrea să simt nectarul vieții, chemând mereu Iisus.
Aș vrea să văd tineri destoinici sorbind din cărți înțelepciune,
Apoi, venind, întreolaltă cu cei bătrâni, la rugăciune.
Aș vrea să văd păstori cucernici, păzindu-și turma cu credință
Și să-ntâlnesc smeriți călugări uscați de post și de căință.
Aș vrea să merg să văd bătrânii uitați în case de azil
Și mult aș vrea să știu că-n lume nu mai curg lacrimi de copil.
O, Doamne, ochi-mi luminează, să văd mereu cărarea Ta,
S-aud simțind vorbele Tale: „Rămâi întru iubirea Mea!”
Meditație: Ochii lăuntrici nu se închid niciodată*
Întruparea Mântuitorului Hristos din iubire pentru noi este manifestarea dorinţei lui Dumnezeu de a-i reda omului vederea spirituală pierdută prin căderea în păcat. Pentru Dumnezeu, omul, creat de la început ca împărat peste creaţie, devine un cerşetor la poarta transcendenţei, îndepărtându-se de Tatăl ceresc, prin dorinţa de a fi autonom. Însă, Tatăl ceresc proniază cu mila Sa pe toţi orbii, care încearcă să vadă cu disperare pe Dumnezeu cel nevăzut.
A vedea în şi prin Dumnezeu este cheia care îi descuie omului uşa spre casa Tatălui. Duhul Sfânt este cheia prin care poţi vedea în şi prin Dumnezeu. A vedea totul în Dumnezeu înseamnă a vedea lumea în temeliile ei, adică în Cel care-o susţine. Iar a vedea totul prin Dumnezeu înseamnă a înţelege Revelaţia naturală ca manifestare a dorinţei lui Dumnezeu de a se descoperi omului neîncetat.
A vrea să vezi în şi prin Dumnezeu înseamnă a vrea să simţi. Simţirea este una dintre facultăţile sufletului, pe lângă raţiune şi voinţa liberă. Fiind izvorâtă din chipul divin din om, ea este destinată în primul rând simţirii lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Ne-simţirea umanităţii, dobândită atât de uşor prin încălcarea poruncii de limitare a libertăţii, face aproape imposibilă vederea duhovnicească. Pe cât de mare lucru este să ai ochi şi să nu vezi, pe atât de mare este să nu ai ochi şi să vezi.
Nu de multă vreme a murit unul din cei mai mari duhovnici-psihologi ai Romaniei, Părintele Teofil Părăian.
Era orb.
Dar așa de bine percepea toate cele ce se petreceau în jurul lui, încât te mirai de naturalețea și normalitatea gesturilor sale și de maniera lui delicată de comportament. Slujea Sf. Liturghie singur, pentru că își calculase câți pași trebuiesc făcuți în spațiul liturgic ca să nu se observe că este orb.
Într-o zi a fost invitat de un fiu spiritual la vernisarea unei pinacoteci. Prezența unui orb la o expoziție de tablouri devine o curiozitate. Participanții au rămas „tablou”, privind cum părintele stătea în fața exponatelor fără să le vadă cu ochii fizici. Era însă evident că le simțea, le percepea cu ochii minții. A fost întrebat de jurnaliști cum de a acceptat invitația aceasta insolită și de ce a venit, dacă nu vede. Iar el le-a răspuns: „Nu am venit să văd tablourile, ci să răspund la dragostea unui fiu duhovnicesc, care m-a invitat”.
Deci, Părintele a răspuns cu dragoste, de dragul unui prieten.
Poate ar fi dorit să se îndulcească și el de frumusețea acelor picturi, dar el a rămas cu vederea cea întru ne-vedere.
Ochii lăuntrici nu se închid niciodată.
Poate în inima sa se ruga, ca orbul din Evanghelie: „Doamne, aş vrea să văd! Dar, fie voia ta! Pentru mine, Iisuse, Tu eşti lumina lumii, Calea, Adevărul şi Viaţa!”
Altfel spus: „Tu, Doamne, ești ochii mei! Nu-ți întoarce privirea Ta de la mine și păstrează-mă întru iubirea Ta!”
Iubiților,
Este o mare diferență între orbirea trupească și cea sufletească.
Omul orb sufleteşte s-a perfecţionat în a fi nesimţit în faţa nevăzutului. Ori, ca să vezi, mai întâi trebuie să simţi, adică să crezi.
„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“ - s-ar putea tâlcui în acest sens: Fericiţi sunt toţi cei orbi, care au crezut, care au simţit! Aceasta este orbirea vindecată de Hristos. Aceasta este orbirea din naştere, pe care toţi oamenii o moştenesc, dar cu ajutorul căreia omul poate simţi şi apoi vedea pe Dumnezeu. Hristos a folosit în multe rânduri, spre binele nostru, ceea ce omul a făcut rău.
„Aş vrea să văd cu ochii minţii lumina sfânt-a Învierii.” – Aş vrea să cred, aş vrea să simt prezenţa Ta în suflet „cum simt răcoarea-n faptul serii”. Aş vrea să te plimbi, Doamne, prin răcoarea serii, aşa cum făceai odinioară în Rai, în primăvara existenţei mele, când eu vedeam lumina feţei Tale şi nu orbeam.
„Aş vrea, Doamne, să pre-văd voinţa Ta”, să n-o mai simt prin viaţa mea cea păcătoasă, ci prin vederea lucrului mâinilor Tale în viaţa mea, să pot anticipa şi accepta voinţa Ta cu mine.
Îmi doresc, Doamne, să văd, „cu ochii-n lacrimi”, chipul Tău frumos. Vederea înlăcrimată este cea mai pură şi mai profundă vedere. Ochii scăldaţi în lacrimi de pocăinţă izvorăsc cea mai arzătoare privire în focul Duhului Sfânt. Este privirea orbului înlăcrimat, adică a omului conştient de păcatele sale. Şi orbii pot lăcrima. Iar lacrimile orbilor produc vederea cea înţelegătoare şi dătătoare de pace. Cel care-L vede pe Dumnezeu în toate nu mai este cuprins de frică, pentru că are frica de Dumnezeu, care este „mama înţelepciunii”. Când îţi pierzi frica de Dumnezeu şi Îl pierzi din vedere, atunci apare frica de lume.
Mântuitorul Hristos reface templul Său întruchipat şi în acest orb, aşa cum a refăcut templele Duhului Sfânt, adică sufletele tuturor oamenilor, în care praful libertăţii păcatelor se aşternuse cu anii. Iisus îndepărtează solzii de pe ochii omenirii orbite, şterge praful aşternut în urma invidiei şi a războaielor egoiste ale omenirii înglodate în atâta ură.
Cât de mult dorește Dumnezeu să fie chemat de strigătele puternice ale celor care cred și văd cu ochii gândului! Ochii gândului sunt ochii care străbat ceea ce ochiul trupesc nu poate pătrunde. Sunt ochii achimiţi, adică cei veșnic deschiși, care nu dorm, care nu se-nchid, veşnic rugători. Aceştia transcend vederea umană şi se ridică deasupra limitei cunoaşterii experimentale.
Chiar dacă ești nevrednic să primești ceea ce dorești, credința adevărată te face să ceri lucruri imposibile. Și doar Dumnezeu te poate scoate din situații imposibile! Astfel că, tot ceea ce auzim şi vedem, trebuie să şi simţim.
„O, Doamne, ochii-mi luminează, să văd mereu cărarea Ta,/ S-aud simțind vorbele Tale: Rămâi întru iubirea Mea!”
*Meditație teologică la Duminica a 6-a după Paști, Vindecarea orbului din naștere
