Timpul nu e cel mai important lucru. E singurul lucru! Singurul lucru pentru că este întotdeauna acum, aici, în prezent.

Și când te gândești cât de repede se scurge! Ceea ce consideram a fi prezentul acum câteva secunde este deja în trecut. Prezentul este mereu înghițit de viitor și ajunge trecut. Pe de altă parte, nu avem nimic altceva decât prezentul: viitorul încă nu a venit, iar trecutul este deja o amintire.

Prezentul, însă, este acel interval în care timpul atinge eternitatea. (C.S. Lewis)

25 de ani într-o clipă. O clipă cât o eternitate. 

25 de ani de zbucium și de lupte neștiute de nimeni, de bătălii în care doar Înaltpreasfinția Sa a știut cât de greu a fost să meargă mai departe. În spatele fiecărui zâmbet a ascuns dureri, în spatele fiecărui pas înainte – eforturi pe care lumea nu le va înțelege niciodată pe deplin. Dar tocmai aceste lupte l-au întărit, l-au învățat să nu renunțe și să-și păstreze drumul pe Cale, orice ar fi.

Privindu-i chipul, observăm doar zâmbetul și credem că n-a trecut prin nimic. Zâmbetul feței și lumina din ochi sunt expresia armoniei cu Dumnezeu, cu aproapele și cu sine. N-avem cum ști cât de multe nopți  nu a dormit de griji sau de durerea pătimirii fiilor și fiicelor încredințați spre păstorire; sau de câte ori i-a plâns sufletul făcând neputincioși ochii a stoarce lacrimi; sau câte bătălii a dus în tăcere, în tainica chilie a ființei, îngenunchiat, tăcut, la picioarele Domnului, ascultând tăcerea lui Dumnezeu care-i mângâia "off-ul" inimii. 

Nu avem cum ști noi adevărul. 

Că a fost greu, cu siguranță, am văzut. A ales, a luptat, s-a rugat "cu timp și fără timp" și a mers mai departe când totul îl trăgea înapoi. 

Au trecut 25 de ani în demnitatea de arhiereu al lui Hristos. 

Rareori ne întreabă ce se întâmplă cu noi, cu viața noastră.

Nici nu este nevoie. Ne simte pe fiecare în parte. În duh. Ne strânge în brațele dorului, ale jertfelniciei paterne iubitoare și da, știe — știe când ne tremură glasul, știe când zâmbim doar ca să nu plângem. Nu așteaptă nici explicații, nici scuze. Ce rost ar mai avea? Ce s-ar mai putea schimba? 

Înțelege, în mod profund, fragilitatea ființei noastre. 

Ne iartă înainte să greșim, ne iubește înainte să cerem... și rămâne, cu noi, chiar și atunci când toți ceilalți pleacă. 

Este ierarhul care odihnește și mângâie; dojenește, ceartă, mustră, pedepsește, dar nu răneşte.

Este omul, este arhiereul, este acel loc rar unde sufletul nostru poate greși, poate obosi, poate plânge, poate cădea — și ne primește cu brațele deschise.

Vlădica Ioachim, Arhipăstorul nostru, este unul dintre puținii oameni cunoscuți, căruia îi pasă în mod tainic, dar și la vedere, de tine, care te poartă în gând fără să îți spună, care se roagă pentru tine, fără să știi, care se bucură de zâmbetul tău de la distanță și îți simte durerea fără să te întrebe nimic. 

Ioachim I, întâiul ales în această demnitate de Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, vlădicul romașcan, este slujitorul, liturghisitorul, care îți ține sufletul în palme, chiar dacă nu îndrăznește și nu vrea să se apropie, lăsându-ți libertatea neatinsă, care îți trimite binecuvântări în tăcere și care rămâne lângă tine, chiar și atunci când nu îl vezi.

Doamne, vrem să-Ți mulțumim pentru purtarea de grijă; pentru omul, duhovnicul, prietenul, sfătuitorul, ierarhul și Arhipăstorul nostru Ioachim. 

Au trecut 25 de ani de la hirotonia ca arhiereu, marcați prin cele 2809 Sfinte Liturghii săvârșite ca arhiereu, cele 464 de hirotonii, prin cele 439 de sfințiri și resfințiri de biserici și prin punerea pietrei de temelie pentru 105 biserici noi.

Un sfert de secol de arhierie în Ogorul Domnului, în Grădina Bisericii; pentru Dumnezeu și pentru oameni; cu zile bune, dar și cu zile grele din care am învățat "a fi"; cu oamenii care au rămas și cu oameni care au plecat "acasă" sau la ale lor — fiecare avându-și rostul său; cu lacrimi și cu zâmbete.

Astăzi vrem doar să Vă spunem: MULȚUMIM!

Întru mulți ani, Înaltpreasfinția Voastră!

(arhim. Pimen COSTEA, Vicar eparhial)