Preocuparea de a stabili o anumită legătură între sărbătoarea Crăciunului, Teofanie și duminicile care urmează se datorează prezenței în calendarul liturgic a duminicilor denumite „Duminica după Crăciun”, „Duminica dinaintea Botezului Domnului”, or „Duminica de după Botezul Domnului”. Cu duminica de astăzi, a XXIX-a după Rusalii, ritmul liturgic intră pe firul său normal, în care, fiecărei duminici îi este atribuit un număr, după Rusalii, un nume special, o epistolă anume și o pericopă evanghelică specială. Dacă cele două sărbători amintite ne vorbesc despre cele două firi, omenească și dumnezeiască din persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, despre nașterea ca om în istorie și revelarea ca persoană a Sfintei Treimi, duminicile care se înșiruie în calendar după marea sărbătore a Rusaliilor nu fac altceva decât să împărtășească fiilor Bisericii darul Duhului Sfânt pogorât peste Apostoli, actualizând în viața fiecărui participant la Sfânta Liturghie lucrarea mântuitoare a harului. Așadar, fiecare duminică, asemenea celei de astăzi, poartă în ea germenele Rusaliilor și invitația de a ne întâlni cu Hristos Cel prezent în Evanghelie, la Cina cea de Taină și în viața noastră.
Ascultăm în Duminica a 29-a după Rusalii un fragment evanghelic ce nu pare a aduce nimic nou, însă amintește un fapt prea adesea uitat de mulți dintre noi: a arăta recunoștință celor care ne-au făcut bine.
Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (17, 12-19) relatează despre cum Iisus a vindecat zece leproși, dintre care unul era străin de neam: „Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi, care stăteau departe, și care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.” (Luca 17, 12-14) Așadar, Hristos Domnul nu le spune că îi va vindeca, ci îi trimite să fie cercetați de preoți, singurii care puteau certifica stadiul acestei boli și care, în urma unei posibile vindecări, îi puteau lăsa pe cei curățiți să se reîntoarcă în familiile lor. Cei zece, mergând spre sinagogă, cu tăblițele a căror inscripție atârna pe piept atenționând trecătorii să nu se apropie pentru a nu se molipsi, s-au curățit în drum spre sinagogă pentru credința lor în cuvântul lui Hristos.
Mântuitorul își exprimă uimirea că doar străinul, samarineanul, este cel care Îi mulțumește că l-a vindecat: „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?” (Luca 17, 15-18)
Îl vedem pe samarinean revenind la Iisus, simțim spontaneitatea gestului său. Știm că vorbește din profunzimea ființei sale, din toată inima sa. El se arată uluit de Cel pe care îl are în fața sa, de șansa care i-a fost oferită. Iisus nu îi datora nimic. Generozitatea Sa îl bulversează și nu se poate abține să nu o spună. Bucuria născută din vindecarea bolii sale îl face să mulțumească Marelui Preot, izvorului vindecării oricărei boli, Celui care venise între oameni pentru a vindeca rana de moarte a umanității.
La rândul său și Iisus se arată uimit, căci cel care străbate drumul înapoi spre a-I mulțumi – nu se poate abține să nu sublinieze asta – este un străin. Ceilalți își urmează drumul și, poate, mai târziu vor reveni și ei să mulțumească pentru vindecarea de care au avut parte. Însă, despre asta Evanghelia nu pomenește.
Iubiți credincioși,
Este greu ca citind sau ascultând această pericopă evanghelică să nu ne interogăm asupra modului în care noi înșine ne comportăm față de Dumnezeu.
Pentru a-i putea mulțumi cum se cuvine lui Dumnezeu este necesar, în primul rând, să fim conștienți de binefacerile primite și trebuie să știm să le apreciem la justa lor valoare.
Putem să numim în cuvinte ceea ce primim în fiecare zi în dar de la Dumnezeu? Nu cumva suntem ca orbi, precum aceia care nu remarcă binele de care au parte decât atunci când nu mai pot beneficia de el? Darul unei noi zile din viața noastră, darul credinței, al cunoașterii lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care ne luminează, Euharistia, prin care ne împărtășim din viața lui Hristos cel Înviat, Duhul Sfânt care sălășluiește în noi – iată doar câteva dintre darurile pe care ni le face Dumnezeu nouă, fiilor Săi. Pentru toate acestea, când suntem noi atât de recunoscători încât să exclamăm din tot sufletul, spontan și cu entuziasm: „Mulțumesc, Doamne!”?
Noi, discipolii lui Hristos, n-ar trebui să fim „specialiști în mulțumire”? Liturghia însăși este manifestarea mulțumirii. Cuvântul grecesc euharistie înseamnă mulțumire sau recunoștință. Dar de câte ori trăim noi Sfânta Liturghie ca pe expresia unei reale ocazii de a mulțumi pentru tot ceea ce ne dăruiește Dumnezeu, pentru ceea ce El dă Bisericii și pentru generozitatea pe care o arată față de întreaga Sa Creație?
Pentru a ști să mulțumim și a putea fi cu adevărat recunoscători este necesar să fim convinși că nimic din toate acestea nu ni se datorează și nimeni nu este dator să ni le ofere. Cel care este convins că i se cuvine totul este incapabil de recunoștință. De asemenea, pentru a putea să îi mulțuim lui Dumnezeu trebuie să fim capabili să privim lumea și propria noastră existență prin perspectiva credinței, cu privirea Creatorului Însuși. Când toate sunt percepute din perspectivă divină, totul ajunge să fie văzut și trăit cu speranță. Totul poate deveni astfel o binecuvântare.
În ceea ce privește „arta de a mulțumi”, Iisus este pentru noi un model. În seara Cinei celei de Taină, când se apropia ceasul pătimirilor Sale, El a luat pâinea și vinul și, „mulțumind, le-a dat și au băut din el toți” (Marcu 14, 23), apoi El ne-a oferit în dar viața Sa. De fiecare dată când ne împărtășim, toată viața noastră și viața întregii lumi, cu bucuriile și durerile sale, devine pentru noi motiv de mulțumire.
Reîntorcându-se la Iisus, samarineanul trăiește o aventură la care nu se aștepta: „Scoală-te şi du-te – îi spune Mântuitorul – credinţa ta te-a mântuit.” (Luca 17, 19). Și ceilalți nouă au fost vindecați, dar nu au fost mântuiți! Nu au fost mântuiți, căci vindecarea lor nu le-a deschis ochii, nu a trezit în ei credința în Hristos, nu i-a întors către El.
Există mântuire atunci când Mântuitorul se întâlnește cu cel mântuit/vindecat. Mântuirea nu poate fi acordată fără consimțământul celui care are nevoie de ea. Nimeni nu este mântuit cu forța! Mântuirea este un dar, care, însă, trebuie primit. Ceea ce îl salvează pe samarinean este elanul său față de Hristos, este mulțumirea spotană pe care I-o aduce.
Zece leproși s-au întâlnit cu Hristos, însă doar unul singur L-a recunoscut și a crezut în El. Zece s-au rugat de Hristos, însă doar unul I-a mulțumit. Noi toți putem fi nu doar între cei care au nevoie de vindecare, ci putem și să facem parte din familia celor mântuiți.
Iubiții Mei,
În rezumat, putem extrage din pericopa evanghelică de astăzi patru mari învățăminte, patru idei asupra cărora fiecare este dator să mediteze.
Mai întâi, aflăm despre datoria de a fi recunoscători față de Dumnezeu. Suntem datori să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le-a trimis asupra noastră. Aceasta ne determină să ne întrebăm dacă rugăciunea de mulțumire ocupă locul pe care îl merită în cadrul programului propriu de rugăciune. Așadar, mai știm noi oare să mulțumim?
Apoi, Evanghelia de astăzi ne atrage atenția asupra contrastului dintre lipsa de recunoștință a celor nouă leproși evrei, din neamul ales, și gratitudinea sinceră exprimată explicit de samarinean, de cel „străin de neam”. Așadar, oare, oamenii care nu au credința dreaptă nu sunt uneori mai plăcuți Domnului decât noi înșine, pentru că inima lor știe să aprecieze mai bine darurile divine?
Și, nu în ultimul rând, trebuie să medităm la relația dintre credință și vindecare, pe care o subliniază Hristos, spunându-i samarineanului recunoscător, care s-a întors să îi mulțumească: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.” (Luca 17, 19). Avem noi o credință atât de puternică încât să ne vindece?
Și, în final, identificăm agonia celui bolnav sau care se află în păcat. Suntem noi atât de curați, fără nici un fel de boală, fără păcate, încât să nu ne asemănăm acelora pe care ni-i pune în față pericopa evanghelică a zilei? Dacă nu, să ne smerim și să spunem și noi împreună cu aceștia: „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” (Luca 17, 13) Amin.
