Pentru împărtășirea acestor învățături Hristos Domnul și-a ales un loc înalt, poate tocmai pentru a arăta că muntele este locul unde se descoperă Dumnezeu și omul se poate desăvârși. De altfel, trei vârfuri muntoase din Israel au avut un rol major în a arăta natura învățăturii și înălțimea cuvântului Fiului lui Dumnezeu întrupat: Quarantania - pentru viața și nevoința ascetică, Muntele Măslinilor - pentru înțelesul tainic al Legii și al poruncilor dumnezeiești în vederea asumării vieții spirituale și Taborul - pentru a arăta adevărata natură a efortului mistic al omului, desăvârșirea, dobândită prin împreuna lucrare cu harul lui Dumnezeu.

Înconjurat de „mulțimile care erau uimite de învățătura Lui” (Matei 7, 28), după ce le-a vorbit cum numai un Dumnezeu adevărat le putea vorbi, Hristos Domnul le arată și prin faptă natura Sa dumnezeiască, săvârșind minuni în Capernaum, în ținutul Gherghesenilor și pe Marea Galileii, vindecând pe orbi, pe demonizați, pe leproși și înviind pe cei morți, așa cum relatează același Evanghelist Matei, în capitolele 8 și 9 ale Evangheliei sale.

În Capernaum, Mântuitorul este întâmpinat de un sutaș roman care Îi cere să-i vindece sluga grav bolnavă. Pentru acele timpuri, când evreii se găseau sub stăpânire romană și când orice amestec al lor cu cei de alt neam sau credință era socotit ca o întinare, gestul centurionului, care cunoștea foarte bine prescripțiile Legii iudaice, era destul de îndrăzneț și atipic. Dar tocmai îndrăzneala și credința limpede a romanului, puterea sa de a vedea dincolo de particularitățile care diferențiază credințele și naționalitățile și dorința sa sinceră, izvorâtă din iubirea milostivă pe care o avea pentru sluga sa bolnavă, L-au determinat pe Hristos să-i răspundă la rugăminte. Mai mult decât atât, romanul nu era îndoielnic în credință, nu problematiza, nu cerea semne și nici măcar nu-I cere Mântuitorului să vină până în propria casă. Recunoștea în El pe Dumnezeu, de aceea I-a spus că este suficient să rostească dumnezeieștile cuvinte și sluga sa se va vindeca. Așa cum lui, ca om, îi erau îndeplinite poruncile de către slugi sau de către soldații aflați în subordine, tot așa i se părea firesc să se întâmple și în situația de față, în care Cel care rostea cuvântul era chiar Dumnezeu.
Credința sutașului și smerenia sa, căci nu se considera vrednic să primească sub acoperișul său și în viața sa pe Cel care „nu are unde să-și plece capul” (Matei 8, 20), L-au determinat pe Iisus să-i vindece sluga și să-l dea ca exemplu evreilor zicând că „La nimeni din Israel n-am găsit atâta credință” (Matei 8,10).
Pe lângă acestea, sutașul ne arată și alte calități ale sufletului său, mijlocind vindecarea pentru o slugă de care în mod firesc se putea dezice în orice moment, înlocuind-o cu o alta sănătoasă. Cu toate acestea, el Îi cere Mântuitorului să intervină arătându-și compasiunea și dorința de a salva viața unui om care, deși îi era inferior din punct de vedere social, devenise parte din viața sa. Chiar și numai prin aceasta sutașul putea fi un exemplu pentru evrei, care erau rigoriști în ceea ce privește apartenența la o etnie sau religie și care nici măcar nu dialogau cu păgânii, în orice situație s-ar fi aflat, scuturându-și praful de pe încălțăminte atunci când erau nevoiți să treacă printr-un ținut locuit de oameni de altă credință și naționalitate. Iubirea milostivă față de săraci, de bolnavi, de neputincioși, de marginalizați este o virtute care își are izvorul în iubirea milostivă a lui Dumnezeu față de umanitatea pentru care S-a întrupat suferind până la moarte. De o astfel de iubire era străpuns și sutașul pentru care sluga nu era mai puțin importantă din cauza statutului și a originii sale, ci era un suflet pe care el îl prețuia și pe care se lupta să-l salveze. Prin rugămintea adresată lui Hristos pentru sluga sa grav bolnavă care „zăcea în casă, slăbănoagă, chinuindu-se cumplit” (Matei 8, 6), care nu putea singură să se deplaseze și să-și ceară vindecarea, sutașul devine unul dintre cei care anticipează importanța rugăciunii unora pentru alții, sau a unora în numele altora, faptă care prefigurează rugăciunea liturgică a Bisericii pentru cei aflați în suferință, pentru cei singuri sau abandonați, marginalizați, neputincioși, imobilizați.
Prin această solicitare a sutașului, care se mulțumește să audă cuvintele vindecării rostite de Hristos Domnul fără a fi nevoie să meargă până la locul unde se afla bolnavul, se arată puterea vindecătoare a cuvântului lui Dumnezeu și prezența Sa dincolo de categoriile de spațiu și timp. Pentru un evreu adevărat, într-o astfel de împrejurare era nevoie de ceva palpabil, de un unguent sau medicament, de prezența în preajma celui bolnav și, în orice caz, de stabilirea unui diagnostic, și abia pe urmă de găsirea unei posibilități de vindecare, care nu putea fi doar rostirea unui cuvânt, într-un loc unde bolnavul lipsea. De altfel, sutașul roman este primul reprezentant al celor care aveau o altă credință decât cea mozaică, al păgânilor și politeiștilor, care se întâlnește cu Hristos și căruia Mântuitorul îi răspunde arătând că Evanghelia Sa are valoare universală, iar mântuirea este darul lui Dumnezeu oferit întregii umanități. Pentru credința sa profundă, pentru iubirea milostivă și bunătatea inimii sale manifestate față de un om neînsemnat, Hristos Domnul îi răspunde la rugăminte și se hotărăște să intre chiar în casa acestuia, încălcând prescripțiile iudaice și arătând prin aceasta că mai presus de orice lege omenească restrictivă se află iubirea jertfelnică față de cel aflat în suferință.
Prin gestul său, sutașul roman nu făcea altceva decât să confirme învățătura pe care Hristos o împărtășise mulțimii pe Muntele Fericirilor și care avea în miezul ei tocmai iubirea filială față de Dumnezeu și dragostea jertfelnică față de aproapele. Alături de acest sutaș din Capernaum, străin de neamul iudeilor, dar cu o mare putere de înțelegere a lucrării lui Dumnezeu, putem așeza galeria figurilor paradigmatice din care fac parte femeia cananeancă, femeia samarineancă, samarineanul milostiv, soldatul de la picioarele crucii lui Hristos sau sutașul Corneliu, la care se va adăuga de-a lungul primelor trei secole mulțime de ostași, care prin martiriu vor fi așezați în calendare ocrotind pe credincioși în lupta cu păcatul. Toate aceste exemple vorbesc despre profunzimea credinței, universalitatea mesajului evanghelic și despre chemarea lui Dumnezeu adresată nu doar unui singur popor, ci tuturor oamenilor. De altfel, această învățătură este exprimată limpede de Hristos imediat după ce laudă credința sutașului, spunând mulțimii de evrei care Îl înconjura că: „mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor” (Matei 8, 11).
Calitățile sufletești ale centurionului l-au așezat ca exemplu pentru evrei, deși el era un reprezentant al puterii romane cotropitoare și prin aceasta un om pe care ei îl urau și disprețuiau. În el se afla o credință pe care Hristos nu o întâlnise în tot Israelul, cuvintele apreciative ale Mântuitorului referindu-se nu la credința politeistă romană, ci la capacitatea de a vedea în Hristos puterea lui Dumnezeu, pe care nu o regăsise la fiii lui Israel orbiți de interpretarea eronată a Legii. Întâlnirea providențială a lui Hristos cu acest centurion roman imediat după cuvântarea din Muntele Măslinilor este paradigma care arată pe de o parte universalitatea mesajului Evangheliei și a participării tuturor neamurilor la darul mântuirii lui Dumnezeu, iar pe de alta direcția greșită în care se îndreptase Israel prin înțelegerea și împlinirea formală a Legii. Nu doar pentru evrei, ci și pentru noi, creștinii de astăzi, sutașul din Evanghelie rămâne un exemplu.
Asemenea evreilor și noi avem tendința de a desconsidera sau ignora faptele pe care oameni străini de credința noastră le împlinesc dintr-o profundă trăire a iubirii milostive față de cei aflați în grele încercări, și aceasta doar pentru că nu împărtășesc convingerile și crezul nostru religios.
Atitudinea sutașului ne arată faptul că dincolo de convingerile religioase, de statutul social sau naționalitate, cel aflat în suferință trebuie ajutat, pentru că în suspinul necazului său se află prezent Mântuitorul în permanentă stare de jertfă, așteptând implicarea noastră. În orice rană și necaz se află Hristos, iar prezența noastră la căpătâiul celui bolnav este o poruncă evanghelică de împlinirea căreia depinde propria mântuire. În fața suferinței aproapelui, asemenea samarineanului milostiv, este necesar să ne oprim din calea convingerilor sau a prejudecăților proprii, oferind timpul și atenția noastră, dintr-o pornire care ar trebui să fie firească, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, care este prezent în noi și Care prin mâinile, cuvintele și faptele noastre își împlinește lucrarea vindecătoare „în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).

* Cuvânt la Duminica a 4-a după Rusalii, Vindecarea slugii sutașului (Matei 8, 5-13)