Pentru omul care‑L iubește pe Cel de la care vine tot darul desăvârșit, șaptezeci de ani nu semnifică doar trecerea timpului, ci o acumulare de înțelepciune, o deschidere a ochilor spre sensurile adânci ale vieții. Este vârsta la care urcușul lăuntric îți dă puterea să privești lumea cu o altă lumină.

Psalmistul ne invită să privim dincolo de simpla aritmetică a zilelor, către o dimensiune a existenței unde timpul nu mai curge linear, ci capătă adâncime și textură. În această contemplare, fiecare an devine nu doar o unitate de măsură, ci un capitol distinct al unei povești sacre, scrisă cu cerneala propriilor noastre alegeri pe pergamentul destinului.

Regele‑poet, care a gustat din cupa amară a suferinței, dar și din mierea dulce a comuniunii cu Dumnezeu, ne arată că durata vieții nu se măsoară doar în rotația anotimpurilor, ci în profunzimea înțelegerii, în calitatea iubirii dăruite și în intensitatea luminii lăsate în urma noastră.

Cele șapte decenii, împlinite cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt timpul culegerii darurilor, deopotrivă văzute și nevăzute - binecuvântări pentru care inima trebuie să se umple de recunoștință. Cei care ajung la o treaptă duhovnicească înaltă trebuie să‑I fie, înainte de toate, mult recunoscători Domnului.

Este extrem de dificil să se poată cuprinde în câteva cuvinte simțămintele pentru cineva prin care harul lui Dumnezeu lucrează, tainic, pentru ceilalți oameni.

Și totuși, cuvintele alese, însoțite de rugăciune și gândul cel bun, reprezintă darul smerit - asemenea celor doi bănuți dăruiți în templul din Ierusalim, neînsemnați în ochii lumii, dar valoroși pentru că vin din inimă. Așa e și darul acestor rânduri dedicate, la ceas aniversar, unui ierarh pe care‑l știu de aproape 40 de ani. Ce repede, aproape fulgerător, trec vremurile...

Pășind pe firul amintirii, descopăr că timpul, tainicul măsurător al existenței noastre, a țesut între suflete punți nevăzute, mai trainice decât orice zidire pământească. Patru decenii... o respirație în eternitate, dar pentru noi, muritorii, un drum presărat cu întâlniri providențiale, cu momente de lumină și umbră, cu bucurii și încercări prin care Creatorul ne‑a modelat firea.

Privind înapoi, parcă văd copacul din sămânța mică devenind stejar puternic sub ale cărui ramuri mulți și‑au găsit adăpost și mângâiere.

Văd mâinile care au binecuvântat, ochii care au plâns alături de cei întristați, vocea care a mustrat și a mângâiat deopotrivă, pașii care nu au obosit niciodată să caute oaia rătăcită.

În această zi aniversară, cuvintele noastre sunt doar vase de lut care încearcă să cuprindă oceanul recunoștinței. Dar Cel care vede în adâncul inimii știe că aceste rânduri, asemenea rugăciunii șoptite, poartă în ele căldura sufletului și lumina nădejdii că drumul nostru comun va continua spre Împărăția cea neapusă.

Arhiepiscopul Ioachim Giosanu își are rădăcinile în pământul roditor al Stăniței din județul Neamț, acolo unde, precum firul de grâu încolțit tainic din pământul străbun, s‑a înălțat să hrănească și să binecuvânteze sufletele însetate de lumina cerească. Foarte rar găsești în istoria unui sat moldovenesc atâtea nume de monahi și monahii, unii dintre ei cu viață sfântă și cu dorința de a‑I sluji lui Dumnezeu. Dintr‑o asemenea ceată de rugători și mărturisitori a odrăslit și Arhiepiscopul Ioachim.

Din glia sfântă a Stăniței s‑a ridicat o seminție duhovnicească - nouă suflete din familia Giosanu au îmbrăcat veșmântul monahismului, imprimând acestui sat moldovenesc o vocație rară pentru cele cerești. Printre ei, ca o floare aleasă, Arhiepiscopul Ioachim și‑a tras seva din solul îmbibat de rugăciune al casei părintești, transformată acum în altar al memoriei, unde ecoul cântărilor și al psalmilor continuă să vibreze în tăcerea încărcată de istorie și aducere aminte.

Duhul rugăciunii l‑a descoperit în biserica satului, apoi în altare mănăstirești - Sihăstria, Tarcău, Bistrița - și în Catedrala Mitropolitană din Iași, unde a slujit cu evlavie. Mai departe, l‑a purtat cu sine în Franța, unde a petrecut aproape un deceniu. Chiar și aici, flacăra rugăciunii a rămas vie în sufletul său, asemenea candelei ce nu se stinge niciodată, păstrând nestinsă legătura cu pământul strămoșesc și cu tradiția ortodoxă în care și‑a înfipt adânc rădăcinile spirituale.

Rugăciunea străbate cerul ca o săgeată de lumină, sparge tăcerile cerești și ajunge la Tronul Celui Preaînalt, cerând mila Lui. Așa s‑a întâmplat și cu tainicele trăiri izvodite din inima pruncului, apoi a tânărului, căutătorului novice, ierodiacon, ieromonah și arhiereu Ioachim Giosanu.

Poate că cea mai profundă rugăciune a înălțat‑o Ioachim Giosanu în vremea când, elev la seminar fiind, și‑a petrecut mama către locul de veșnică odihnă. O despărțire sfâșietoare, sub greutatea căreia cuvintele nu mai au loc, iar lacrimile devin rugăciuni fără glas.

Mult prea devreme, am spune noi, dar așa a hotărât Dumnezeu pentru fericita Anica, strămutată de timpuriu în pământul strămoșilor ei.

Un destin asemănător se țesea, în aceleași vremuri, în satul Giurgeni, nu prea departe de Stănița, unde un alt slujitor al Bisericii, cel ce avea să fie arhimandritul Partenie Apetrei, mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iași, și‑a petrecut prea devreme mama, Elisabeta, către cimitirul din sat. Două suflete de mame, plecate prea devreme, dar purtate de har în rugăciunile fiilor lor, care s‑au întâlnit întru slujirea Bisericii, în capitala Moldovei.

Pentru tânărul Ilie Giosanu, acel moment din Stănița a fost un prag, o rană și o revelație. A înțeles, poate mai devreme decât era firesc, că tot ce e legat de lumea aceasta e umbră și trecere. Durerea i‑a grăbit maturizarea, iar lacrima s‑a transformat în duh de rugăciune. Ceea ce alții învață într‑o viață, el a înțeles în câteva clipe: că din suferință se poate naște chemarea, iar din pierdere - un nou început, cu Dumnezeu.

De atunci, pașii lui Ilie Giosanu s‑au așezat hotărât pe drumul slujirii Bisericii - cu tot ce înseamnă ea: jertfă, dăruire, răbdare și neostoită lucrare. Astfel, s‑a străduit încă din tinerețe să fie în slujba Bisericii și a neamului, cu pricepere, cu dragoste, râvnă și deschidere pentru proiecte de mare valoare, multe dintre ele inedite, toate temeinic înfăptuite.

Când l‑am întâlnit la Iași, sau chiar cu ceva timp înainte, la Mănăstirea Bistrița, l‑am descoperit ca pe un monah binevoitor, chiar zâmbitor, atitudine care contrasta puternic cu a altora. Era un zâmbet din care nu lipsea seriozitatea, ci doar încrâncenarea.

E mare lucru să‑ți deschizi sufletul și să fii atent cu alții! Probabil că aceasta este calitatea de căpetenie a creștinilor, alături de virtuțile cardinale ale credinței noastre.

Remarc cu mare admirație, privind retrospectiv, dragostea Arhiepiscopului Ioachim pentru scris. Căutând adeseori anumite însemnări în reviste, am descoperit, în scrierile anilor ’80, texte semnate de arhidiaconul Ioachim Giosanu. Atunci, în anii potrivnici credinței, era aproape imposibil să poți publica un material.

Ostenitor în cadrul Sectorului cultural al Arhiepiscopiei Iașilor, Ioachim Giosanu a pornit, mai întâi cu reținere, apoi cu o dăruire tot mai limpede, pe calea scrisului - o vocație care nu s‑a încheiat, nici nu pare a se epuiza. Lucrează mereu la ea, stăruitor, căutător, râvnitor. Scrisul a devenit o lucrare continuă, o căutare stăruitoare, o ardere dinlăuntru, o formă prin care sufletul său slujește tainic, dar temeinic. Râvna cu care își asumă acest drum este mărturia unei chemări care nu s‑a înfiripat oricum, ci dintr‑o adâncă nevoie de a pune în cuvânt lucrarea harului.

Pe lângă scrierile publicate, a avut în centrul preocupărilor sale duhovnicești lucrarea vie a harului dumnezeiesc prin Sfânta Cuvioasă Parascheva, pe care a slujit‑o în tinerețe, la Iași, și pe care continuă să o cinstească din anul 2000 și la Catedrala Arhiepiscopală din Roman, patronată de mult milostiva sfântă adusă în Moldova de Vasile Lupu. De altfel, cu mult înainte ca moaștele sfintei să fie aduse la Iași de voievodul Vasile Lupu, Cuvioasa Parascheva era deja ocrotitoare a Catedralei din Roman - veche cetate voievodală a Moldovei de jos, cu adânci rădăcini duhovnicești.

S‑au adăugat de atunci multe pagini hagiografice și științifice. Subliniez contribuția Arhiepiscopului Ioachim la activitatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca membru în Comisia teologică, liturgică și didactică, pentru care lucrează de mult timp. Potrivit procedurilor îndătinate, înainte de lucrările Sinodului, ierarhii primesc diferite texte pe care trebuie să le analizeze spre diortosire și, eventual, spre adăugarea celor necesare. Aici, între pagini de analizat, texte de revizuit și propuneri de completat, el își aduce contribuția discretă, dar consistentă, mereu atent la profunzimea teologică și rigoarea formei.

Știu bine câtă osteneală pune Arhiepiscopul Ioachim în această lucrare - una tainică, dar esențială: zidirea prin cuvânt. Cu o răbdare aproape isihastă, a alcătuit slujbele unor sfinți propuși pentru canonizare și, în ultima vreme, numeroase imnuri, rugăciuni, acatiste și cuvinte care leagă generațiile între ele prin darul cuvintelor. În scrisul său, cuvântul nu e simplu vehicul de idee, ci dar lucrător, izvorât din viață trăită, filtrată prin trăire și rugăciune.

Osteneala Arhiepiscopului Ioachim întru zidirea prin cuvânt este asemenea unei migăloase lucrări de filigran spiritual, unde fiecare silabă este așezată cu grijă în edificiul rugăciunii. Această lucrare tainică, ascunsă adesea ochilor lumii, capătă consistența eternității când slujbele sfinților prind viață prin condeiul cel inspirat.

În liniștea chiliei sale, cu răbdarea moștenită de la strămoșii isihaști ai Moldovei, țese cuvinte care devin punți între cer și pământ, între trecut și viitor, între suferință și mângâiere. Fiecare rugăciune compusă de Înaltpreasfinția Sa nu este doar un exercițiu literar, ci o mărturisire vie, un ecou al propriei sale experiențe duhovnicești, un rod copt în grădina sufletului cultivat cu asidua disciplină a rugăciunii și ascultării.

Astfel, prin această lucrare discretă, dar fundamentală, el împletește cunună de slavă pentru Biserică și neam, zidind un templu de cuvinte în care generațiile viitoare vor putea găsi adăpost și inspirație, căldură și lumină, înțelepciune și mângâiere, atunci când furtunile istoriei vor amenința să stingă flacăra credinței sau când însingurarea modernității va seca izvoarele bucuriei autentice.

Am citit în scrierile sale și numeroase mărturii din viața monahală, unele întâmplări petrecându‑se la Sihăstria, altele la Tarcău sau la Bistrița.

Nu întâmplător, în aceste pagini memorabile, se manifestă preocuparea specială a Arhiepiscopului cu privire la sfinții isihaști aproape contemporani cu noi, precum Cuvioșii Paisie și Cleopa, sau față de alți monahi cu viață sfântă, care s‑au acoperit cu smerenia, preferând răsplătirea și recunoașterea de la Dumnezeu.

Având condei așezat, Arhiepiscopul Ioachim s‑a aplecat asupra vieții tăinuite în mănăstiri, devenind un adevărat cronicar al unei epoci dificile pentru Biserică - o perioadă de umbră, dar și de rezistență tăcută. Peste ani, cu aceeași statornicie, a devenit propovăduitor nu doar al cuvintelor Evangheliei, ci și al trăirii lor. A scris poeme, dar mai ales a zidit prin fapte. Nu vorbesc fără acoperire, căci cunosc multe, multe astfel de fapte...

Printre amintiri, așez cu negrăită bucurie și călătoria pe care am făcut‑o de la Iași către ținuturile Neamțului, împreună cu Părintele Ioachim, însoțindu‑l pe Mitropolitul Moldovei de atunci, Daniel, la înmormântarea Sfântului Paisie Olaru.

Era octombrie 1990. Timpul părea oprit în loc, iar văzduhul - pătruns de o tăcere grea, sfântă. Mergeam spre odihna unui sfânt și, fără să știm, purtam cu noi începutul unei noi etape în istoria Bisericii.

Mi‑e greu să redau, după trecerea a 35 de ani, ce simte cu adevărat cineva care a fost martor al acelei zile. Cuvintele se împuținează când ating marginea unei trăiri care nu se poate povesti, ci rămâne în inimă ca o icoană tainică. Simplitatea și liniștea acelei zile de toamnă, mulțimea celor prezenți, dangătul grav al clopotelor, cântările și lacrimile multora vesteau, încă de atunci, canonizarea care s‑a petrecut după mai bine de trei decenii.

O pace nemaiîntâlnită s‑a așezat în acea zi peste Mănăstirea Sihăstria, iar darurile lui Dumnezeu prezente în ieroschimonahul Paisie, cel mult rugător și smerit, s‑au răspândit, măcar și în mică parte, asupra celor care au venit să‑l prohodească în ziua din urmă a sălășluirii sale pământești, înainte de răsplătirea pentru care mult s‑a ostenit.

Peste câțiva ani, când Părintele Cleopa s‑a strămutat la veșnicele lăcașuri, Ioachim Giosanu era departe, în Galia... A lipsit motivat...

Șaptezeci de ani nu sunt doar o măsură a timpului, ci un popas cu semnificație adâncă, la răscrucea etapelor unei vieți trăite în slujirea lui Dumnezeu și a Bisericii Sale.

La acest ceas aniversar, cerem Bunului Dumnezeu să reverse în continuare, din belșug, daruri bogate peste Arhiepiscopul Ioachim și peste eparhia pe care o păstorește cu grijă, statornicie și inimă de părinte.

Cunoscându‑i aplecarea spre tăcere, lucrare și rugăciune, am convingerea că în zilele apropiate aniversării, dar și după 29 martie, Arhiepiscopul va găsi timp să‑și plece din nou genunchii, mai întâi la Stănița, satul obârșiei și al amintirilor sfințite, apoi la altarele mănăstirilor Sihăstria, Tarcău, Bistrița - vetre dragi, în care s‑a plămădit chemarea - și, poate, în alte locuri doar de el știute, tăinuite în adâncul inimii sale, unde tăcerea vorbește și Dumnezeu ascultă.

În liniștea rugăciunii sale, glasurile generațiilor trecute se împletesc cu speranțele celor viitoare, iar cuvintele scrise de mâna sa devin ferestre spre veșnicie. Ne bucurăm în această zi, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „cu cei ce se bucură”, și ne rugăm ca Dumnezeu să‑i dăruiască Arhiepiscopului Ioachim ani mulți și binecuvântați, spre a rodi ca un măslin înflorit în grădina Domnului, revărsând untdelemnul mângâietor peste sufletele însetate de Lumina cea neînserată.

Să‑i fie calea luminată, pașii întăriți și cuvântul roditor, spre binele păstoriților săi și spre slava Celui care l‑a chemat.

(articol publicat în Ziarul Lumina, din 28 martie 2025)