Stareţii şi stareţele din Arhiepiscopia Romanului și Bacăului s-au întrunit astăzi, 27 mai, la Catedrala Arhiepiscopală ”Sf. Cuv. Parascheva” din Roman, sub preşedinţia Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ioachim, în cadrul sinaxei monahale.

Întâlnirea a început cu Dumnezeiasca Liturghie săvârşită la Catedrală de către părintele arhimandrit Pimen Costea, vicar administrativ al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, împreună cu un sobor de stareţi de la mănăstirile din cadrul eparhiei. Un moment deosebit al acestei comuniuni de rugăciune l-a constituit hirotesirea întru protosinghel a ieromonahului  Teofil Poienariu, duhovnicul mănăstirii ”Sf. Împărați Constantin și Elena” Vermești,  ”vrednic călugăr care de-a lungul celor aproape 20 de ani de monahism s-a distins printr-o viață deosebită și implicare activă și dinamică în slujirea Bisericii”, după cum s-a precizat de către părintele vicar Pimen Costea. Oferirea rangului bisericesc ieromonahului Teofil a constituit pentru Înaltpreasfinția Sa prilej de a evidenția viața duhovnicească trăită de monahi în mănăstirile și schiturile din Eparhia Romanului și Bacăului.

”Dăm slavă lui Dumnezeu că suntem în această perioadă de tăcere, deoarece din punct de vedere liturgic perioada dintre Înălțare Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt e un timp al tăcerii, adică o prezență a lui Dumnezeu întru absență. Pe Hristos nimeni nu L-a văzut ieșind din mormânt, dar după ce a ieșit din mormânt, timp de 40 de zile, El a peregrinat ca și un pelerin, ca și înainte de înviere, în ținuturile acelea binecuvântate de Dumnezeu, unde S-a pogorât în această lume și S-a scris în catastifele istoriei. Dar Hristos nu este al istoriei, ci este dincolo de istorie, nu este al unui neam, ci este al neamurilor, este Dumnezeu creatorul, singurul mediator între Dumnezeu și umanitate, singurul care poate să recreeze atunci când ceva lipsește, deoarece El a venit să restaureze, să reînnoiască și să dea perspectiva înălțării împeună cu noi, care prin El depășim limitele creatului. Mintea noastră trece dincolo de ceea ce este creat, în metafizic, și, de aceea, gândul ne poate înduhovnici atâta timp cât îl ținem ațintit spre Hristos, Domnul istoriei”, a precizat ÎPS Sa.

”Ați retrăit împreună cu obștile frățiilor voastre evenimentele pascale din această perioadă. Menirea noastră de călugări este de a urca mereu spre un punct terminus al acestei vieți, care de fapt este moartea biologică, dar noi, ca și călugări, am murit mai demult atunci când ne-am răstignit în fața altarului, ne-am răstignit lumii și dacă am murit atunci înseamnă că ne-am reînnoit din nou sub mantia protectoare a îngerului păzitor, noi devenind chip îngeresc. Ne-am îmbrăcat în negru, dar avem calitatea de profeți care prin mărturisire anunțăm, asemenea vestalelor, venirea zilei a opta, a timpului prezentului lui Dumnezeu, care este starea angelică. Noi nefiind îngeri, anunțăm starea aceea angelică când nimeni nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu. De vreme ce ne-am angajat la viața monastică, ne-am angajat la niște rigori, așa cum ne-a vestit Hristos Care spune că „în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți Eu am biruit lumea”. Biruim lumea de vreme ce purtăm crucea pe care ne-am asumat-o în mod deliberat și pe care o punem deliberat înaintea noastră, ca stâlpul de foc care călăuzea oarecând pe poporul lui Dumnezeu  printr-un deșert și care noaptea strălucea ca un stâlp de foc, iar ziua ca un nor, Este imaginea Duhului Sfânt Care călăuzea poporul prin acea lume labirintică pe drumul de la Egipt la Țara Sfântă, purtându-i 40 de ani pentru a muri generația cârtitoare. Suntem angajați să peregrinăm mulți ani pentru ca să moară în noi cele 40 de duhuri ale păcatului, cele 40 de labirinturi ale vieții acesteia, să moară tot ceea e este supus stricăciunii și să ajungem la starea aceea ca, în deșert fiind, lovind cu crucea în stânca seacă, să curgă izvoare de apă și din cer să cadă mana, iar la orizont să se profileze pământul făgăduinței, adică Împărăția lui Dumnezeu pe care am anunțat-o și dorit-o. De acolo e o altă etapă și existență, dar până acolo, de vreme ce suntem în existențialitatea aceasta atât de zbuciumată, noi, în calitate de călugări, trebuie să arătăm lumii că murim permanent. Monahul nu schimbă fața lumii prin ceea ce face, ci prin ceea ce este, prin faptul că existăm într-o lume care este o vale a plângerii și un pustiu care este din ce în ce mai arid. Cine are puerea să lovească stânca pentru a curge apă?”, a mai spus ierarhul.

”Hristos ne-a dat puterea de a călca peste forțele răului din lumea aceasta, pentru a vindeca bolnavii, a învia morții, a muta munții, a preface apa în foc. Să facem și noi întru smerenie actul de restaurare a lumii. Noi trăim plenar Evanghelia, dar în raport cu celălalt sau în apropierea celuilalt. Întâlnirile noastre au rolul de a recrea comuniunea, a ne împărtăși din experiența celuilalt și din prezența lui Dumnezeu Care sălășluiește în noi acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui. În calitatea mea de ierarh, dar și de călugăr mai curând, mă simt între voi ca în familie, căci mănăstirea este o familie duhovnicească. Călugărul nu părăsește lumea, ci trece de la familia trupească la familia duhovnicească. El crește mereu și puterea lui duhovnicească se răsfrânge și asupra celorlalți frați ai familiei duhovnicești. Deci călugărul, deși retras în mănăstire, nu e egoist, pentru că rugăciunea sa se răsfrânge asupra celorlalți. Sunt mândru de obștile monahale din eparhie care, deși tinere, sunt înduhovnicite. Iar în viața duhovnicească nu mai contează cât timp trece pentru că veșnicia poate încăpea într-o clipă”, a conchis Înaltpreasfințitul Ioachim.

După cuvântul ierarhului, în cadrul întâlnirii și discutării problemelor cu care se confruntă viața monahală în contemporaneitate, precum și în contextul „Anului omagial al parohiei și mănăstirii astăzi”, au fost distribuite tuturor mănăstirilor din eparhie noile antimise ce poartă pe ele semnătura noului Întâistătător al Eparhiei Romanului și Bacăului, a Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim.