În momentele grele, poporul român îşi descoperă o putere de care nu a uitat niciodată - şi anume - sufletul, cu răbdarea, dar şi cu vitejia lui. Niciodată un neam care are sufletul tare şi sănătos nu va simți teamă pentru existenţa lui. Acest suflet sănătos se exprimă întotdeauna prin credinţa lui lucrătoare prin iubire hristică și milostivă. Un suflet slab, fără iubire, duce pe om la necredință, din care reiese orice început al răului. Astfel, cu cât poporul român a avut mai neclintită credinţa, cu atât mai tare şi-a simţit sufletul şi a fost în stare de adaptare la orice circumstanță grea, păstrându-și demnitatea istorică. De altfel, civilizația și cultura sa reies din faptul că s-a născut creştin, nu a devenit creştin, iar păstrarea demnității a fost posibilă pentru faptul că aceasta este sinonimă cu credinţa, lucru demonstrat în mod sublim şi absolut de voievodul Constantin Brâncoveanu şi de familia sa.

Pentru români, simbolurile naționale sunt sfinte, iar ele au fost purtate în inimi, nu doar în cărţi, tablouri sau discursuri. Românii au fost întotdeauna uniți prin simboluri, în marea lor majoritate de sorginte creștină, echilibrul între credință, glie şi limbă, drapel, stemă şi imn, fiind singura putere care a susţinut neamul nostru în toate vremurile de restriște și jale. De altfel, credinţa, limba noastră şi cu glia sunt simbolurile sfinte văzute ale prezenţei nevăzutului Dumnezeu, pe care românii le poartă în inimi şi nu pe tablele de piatră ale indiferentismului sau pe tabletele moderne şi neînsufleţite care denotă doar un progres tehnologic ce îndepărtează în multe cazuri pe om de latura sa spirituală.

Drapelul, Stema ţării şi cu Imnul trebuie purtate-n inimi, în cuget şi-n simţiri, nu doar în muzee sau arborate ocazional, în contextul sărbătorilor naționale. Garanţia dăinuirii străbunilor e o certitudine, tocmai pentru faptul că și-au construit existența îmbărbătați fiind de aceste simboluri, pe când dăinuirea noastră, a urmaşilor, e o provocare care ne revelează faptul că parcă niciodată mai mult ca în aceste timpuri, românul nu a fost mai înclinat spre dezbinarea lăuntrică. Doar înțelegând că suprema forţă care ne poate salva este unitatea noastră în Hristos şi în Biserică, vom avea garanţia supravieţuirii noastre şi a păstrării demnităţii naționale. În acest sens, ne sunt lămuritoare cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul care spune că unitatea este efect al mântuirii, iar dezbinarea este expresie a păcatului. Să nu fie prea târziu când ne vom da seama de înstrăinarea noastră de ceea ce constituie coloana vertebrală a continuității idealurilor românității pe acest pământ udat de sângele martirilor și binecuvântat de prezența proniatoare a lui Dumnezeu.

Strămoşii acestui neam au vieţuit în sfera mântuirii, iar măreţia lor s-a făcut auzită prin tenacitatea împlinirii virtuţilor creştine. În vremurile de grea încercare ei s-au jertfit pentru credinţă şi neam, purtând Crucea la piept și drapelul în mâini, și-au afirmat demnitatea în lume. Părintele Stăniloae rezumă în câteva cuvinte vocația jertfelnică a neamului românesc spunând că „Dumnezeu a dorit să ne crească sub regimul sobru al lipsurilor şi să ne călească virtuţile sub vântul aspru al suferinţelor“. Aceste cuvinte reflectă convingerea unui neam care în orice încercare a istoriei a văzut lucrarea lui Dumnezeu, și în orice suferință sau necaz nu și-a pierdut speranța niciodată. De aceea, prin însăși constituția sa sufletească, românul nădăjduiește că va fi bine prin mărturisirea publică a credinţei şi a valorilor creștine.

La ceas de sărbătoare națională, vă îndemn să nu uitați faptele strămoşilor şi simbolurile sfinte prin care și-au definit identitatea între statele lumii, deoarece o naţiune nu se poate salva decât păstrând vie memoria înaintașilor, și nu-și poate construi viitorul decât ancorându-și rădăcinile în trecut. Numai aşa ne vom bucura de viaţă întru iubire de Dumnezeu și vom păstra speranța continuității purtând cu recunoștință numele de român.

Deșteaptă-te române, că Dumnezeu este cu noi!

*Cuvânt la Ziua imnului național, 29 iulie