Simbolul Melchisedec

17 Mai 2024

Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ioachim rostit de către Preasfințitul Părinte Andrei în cadrul manifestării „Zilele Episcop Melchisedec” ediția a 24-a, 16 mai 2024

La 132 de ani de la trecerea episcopului Melchisedec al Romanului din viaţa aceasta în cea fără de sfârşit, care se împlinesc astăzi 16 mai 2024, putem afirma cu certitudine că el se află la loc de cinste în galeria marilor personalităţi ale culturii române.

Prin episcopul Melchisedec, însăşi Biserica Ortodoxă Română a păşit sub bolţile Academiei Române, cea mai înaltă instituţie a culturii şi ştiinţei noastre moderne. Fiind ales în 1870 membru al „Societăţii Academice”, devenită în 1879 Academia Română, episcopul Melchisedec a inaugurat şirul de membri activi proveniţi din lumea eclesiastică ortodoxă, fie ei clerici sau mireni. Episcopul Melchisedec a fost cel ce a încheiat marea generaţie care s-a zidit pe sine literalmente în edificiul României moderne.

Smeritul şi osârduitorul slujitor al lui Hristos, episcopul Melchisedec, a trăit în mijlocul veacului al XIX-lea. S-a născut în anul 1822, la 15 februarie, în localitatea Gârcina, nu departe de oraşul Piatra-Neamţ. A primit la botez numele Mihail, fiind unul dintre cei 11 copii ai preotului Petru şi a presviterei Anastasia Ştefănescu. Nașterea acestui minunat copil a fost simțită de evlavioșii lui părinți ca o naștere pentru veșnicie. Mihail a fost crescut în duhul rugăciunii și al Liturghiei permanente. Până la sfârşitul vieţii sale, a păstrat în suflet icoana curată a părinților lui minunați. Pentru Mihail, mama sa Anastasia a fost totdeauna chipul mamei sfinte împodobit cu virtuțile femeii de la ţară, dar și icoana autentică a „maicii preotese a preotului de sat”. A rămas în memoria copilului Mihail, până târziu, folosul rugăciunii sugerată de mama sa, către Sf. Prooroc Naum, „care deschide mintea copiilor la învăţătură”. Încredinţându-i ocrotirii sfinţilor Bisericii şi principiilor de viaţă creştinească, mama lui a dorit ea însăşi mai multă comuniune cu sfinţii lui Dumnezeu, călugărindu-se în ultimii ani ai vieţii. Și soțul ei, Preotul Petru, a urmat aceeași cale. De asemenea, toți ceilalți frați și surori ai episcopului Melchisedesc s-au dedicat slujirii lui Dumnezeu în diferite moduri de viață. Adăugându-se la aceștia alți membrii ai familiei, s-ar putea alcătui o impresionantă frescă duhovnicească ce ar îmbogăți erminia iconografică a Ortodoxiei româneşti, care s-ar prezenta astfel: un protopop, doi preoţi, alţi doi preoţi călugăriţi la bătrâneţe, o mamă călugărită, trei fraţi călugări, dintre care doi ierarhi (Melchisedesc și Valerian) şi un arhimandrit (Ieronim). Acestora se alătură și două surori, mirese ale lui Hristos (Suzana, stareţă la Mănăstirea Varatic și Evghenia, stareţă la Mănăstirea Războieni), o altă soră părtaşă la slujirea lui Hristos prin harul soţului ei, preot, (fostul protoiereu Gheorghe Popescu de la Huşi). Așadar, Mihail, viitorul mare ierarh al Ortodoxiei românești s-a născut într-o familie deosebit de evlavioasă care a dat Bisericii și Cerului mulți prieteni și casnici ai lui Dumnezeu.

Când a venit sorocul, tânărul Mihail a ascultat glasul Evangheliei, care zice: Cel ce voiește să vină după mine să se lepede de sine să-și ia crucea și să urmeze lui Hristos, și a plecat pe calea urcușului anevoios al desăvârșirii. Și-a continuat învățăturaurmând școlile timpului său, ajutat fiind de mulți oameni duhovnicești, care au văzut în acest râvnitor tânăr lucrarea lui Dumnezeu în Biserica slujitoare de pe pământ. La 21 de ani, tânărul Mihail a fost tuns în monahism, apoi hirotonit ierodiacon. În anul 1851 a fost hirotonit ieromonah de către mitropolitul rus Filaret, în atmosfera plină de sfinţenie a Lavrei Pecerska din Kiev.

De acum pe umerii săi apăsau mai multe responsabilități, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a dus până la capăt. Câte primejdii și ispite i-au pricinuit oamenii și duhurile nevăzute ale vicleanului diavol, câte nedreptăți și necazuri i-au venit asupră-i, numai Dumnezeu știe. Dar din toate acestea a ieșit biruitor, căci dragostea de Dumnezeu, lacrimile căzute din ochii lui în ceasuri de rugăciune și priveghere către Maica Domnului i-au fost primite de Părintele nemitarnic și al iubirii milostive. Astfel, evlaviosul slujitor a lui Hristos a ajuns să fie Cuvântul cel mai ascultat al Bisericii timpului său. Multitudinea problemelor Bisericii Ortodoxe Române, cauzate de nestatornicia vremurilor, a găsit soluționare în mintea acestui om trimis de la Dumnezeu tocmai când se plinea vremea ca neamul românesc să-și structureze identitatea spirituală și culturală între popoarele civilizate ale lumii. Cuvântul său s-a dovedit a fi normativ și ascultat, mai ales după ce a fost chemat la înalta slujire de arhipăstor al poporului dreptcredincios. Mai întâi a fost episcop la Huși, apoi la Dunărea de Jos și, spre finalul vieții, întâistătător al Episcopiei Romanului. Din această demnitate a fost chemat la ceruri de Preamilostivul Dumnezeu în ziua de 16 mai 1892, când i s-a dat cununa cea neveștejită a Împărăției Cerurilor.

Sfârşitul vieţii pământești a unuia dintre cei mai mari dascăli ai Ortodoxiei românești, Ierarhul Melchisedec, a marcat un început al unei noi etape de afirmare a Bisericii Ortodoxe Române.

Nu a fost înţeles de foarte mulţi dintre contemporanii săi, pentru că cei ce l-au prigonit n-au perceput că episcopul Melchisedesc se născuse prea devreme pentru timpul său și că Dumnezeu l-a trimis să pună în sfeșnic lumina lui Hristos, pe care vânturile și furtunile n-au putut-o stinge, iar întunericul n-a cuprins-o. Preoții și credincioşii eparhiei Romanului i-au păstrat vie amintirea. Pentru ei, în Episcopul şi cărturarul Melchisedec ierarhul romașcan Dumnezeu a adunat tot ce poate dărui unui Om iluminat de Duhul Sfânt.

Vlădica Melchisedesc a preţuit fără încetare şi slova şi lumina, ca şi mlădierea muzicii. Condeiul său a acoperit zeci de mii de pagini, care cer cercetare de fapte şi răsfoire de cronici. A dăruit apoi şi Cerului, ca şi privirii oamenilor, întruchipări de formă şi culori, sprijinind, prin înalta sa misiune, făurirea acestora. S-a contopit, zi de zi şi rugă de rugă, cu vibraţiile înţelepte şi cuminţi ale cântării bizantine, deprinzând cu smerenie din trăiri sacre misterul Sfintei Liturghii, viața lui fiind ca o liturghie. Ierarhul Melchisedec s-a dăruit deopotrivă şi raţiunii cerului, ca şi celei pământeşti şi trăirilor sfinte, ca şi demersului ştiinţific, promovând, în acelaşi timp, ca un ales vieţuitor înduhovnicit, spiritul de universalitate, de deschidere a culturii și civilizației românești, de sorginte creștină, înspre toate zările lumii. E un plus de gând, prin care toată suflarea românească preţuiește pe episcopul nepereche Melchisedec şi îl consideră ca pe un cărturar al renaşterii româneşti, el reuşind de minune să apropie cerul de zbaterile pământului, dar să şi înalţe sensibilitatea umană către perfecţiunea divină.

Crezul lui Melchisedec este consemnat în Testamentul său unde, din inspirație divină, singur ne-a enumerat caracteristicile şi temeiurile acelei sfinţenii de care în ceasul de faţă neamul nostru şi Biserica sa au nevoie mai mult ca oricând şi pe care el a întruchipat-o deplin: „Am dorit în viaţa mea dezvoltarea spre bine a instituţiunilor religioase din România, ce ni le-au transmis pietatea şi râvna strămoşilor noştri, pentru cultura intelectuală şi morală a poporului român.

Mi-a fost preţios progresul şi ridicarea naţiunei din decăderea ei seculară.

Am iubit ştiinţa şi pe oamenii devotaţi ei, şi am urât ignoranţa şi pe apărătorii ei. Am crezut că numai ştiinţa, unită cu sentimentul adevărat religios, va ridica clerul şi Biserica noastră la înălţimea cuvenită şi la conştiinţa datoriei.

Am crezut că fără cultură, clerul va continua a rămâne amorţit şi stăpânit de prejudiţiile vulgare, de viţii, şi spre batjocura despotismului unor ambiţioşi, vani şi speculatori de cele sânte; iar Biserica o instituţiune moartă, destinată numai a acompania pe morţi la mormânt.

Am iubit poporul şi am dorit îmbunătăţirea soartei lui materialiceşte şi moraliceşte.

Am privit cu adâncă durere la degradarea şi distrugerea institutelor religioase strămoşeşti, care fiind legate cu istoria ţărei şi plantate adânc în spiritul religios al poporului, ar fi putut deveni atâtea instituţiuni pentru cultura intelectuală, morală, industrială a poporului şi de aziluri pentru neputincioşi şi pentru orfani.

Cât am fost în viaţă, am lucrat în sensul acestor dorinţe ale mele sufleteşti, întrucât m-au ajutat mijloacele şi puterile mele.

Acum depun la altarul patriei aceste aspiraţiuni şi credinţi ale mele, împreună cu rodul ostenelelor mele din viaţa ce am parcurs în lumea aceasta”.

Aceste cuvinte s-ar asemăna cu cele ale Sfântului Apostol Pavel care, simţindu-şi sfârşitul în temniţa din Roma, îşi exprima ultima dorinţă: „Că eu de acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei, 4, 6-8).

De la așezarea lui în mormântul din Grădina de copii s-au consemnat multe fapte minunate, care vor rămâne peste veacuri înscrise în panteonul de suflet a Bisericii dreptmăritoare și în cartea de aur a istoriei neamului românesc.

Ziua trecerii sale la ceruri a fost în perioadă pascală, sâmbătă, 16 mai 1892. Fraţii şi surorile sale, respectiv Episcopul Valerian, Arhim. Ieronim, schimonahiile Suzana şi Evdochia, la care se adăuga arhiereul Ioanichie Flor Băcăuanul, au aşezat în catedrala „Cuvioasa Parascheva” de la Roman trupul neînsufleţit al marelui ierarh, cântând Hristos a înviat. După 69 ani de viaţă dăruită lui Dumnezeu, Episcopul Melchisedec sărbătorea „paştele” personal. Asemenea Sfântului Andrei Şaguna din Transilvania aceloraşi timpuri, din pământul Moldovei pleca din această lume, supusă ispitelor şi greutăţilor, unul dintre cei mai mari episcopi români care a lucrat, cu timp şi fără timp, pentru reafirmarea Ortodoxiei româneşti de la sfârşitul veacului al XIX-lea. Episcopul Melchisedec, părintele autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi un fervent luptător pentru dezrobirea neamului românesc fusese, aproape 20 de ani, cel mai inspirat ierarh al sinodului Bisericii noastre din epoca în care „Mama neamului românesc”, cum a numit-o Eminescu, îşi redefinea statutul de Biserică apostolică, iar poporul român bimilenar îşi restructura identitatea între popoarele şi civilizaţiile europene.

Sexacentenara Arhiepiscopie a Romanului şi Bacăului tresaltă de bucurie astăzi că în dipticele său este înscris numele episcopului Melchisedec Ștefănescu, a cărui personalitate este unanim recunoscută atât de oamenii Bisericii, cât şi de cei ai culturii româneşti sau chiar universale.

La împlinirea a 132 de ani de la naşterea în ceruri a eminentului ierarh, nu ne rămâne decât să tragem concluziile, potrivit criteriilor statornicite de Biserică, pentru a mai adăuga, în multitudinea însuşirilor ce definesc personalitatea Episcopului Melchidesedec, şi pe cea de mărturisitor şi apărător al credinţei, văzând în el un sfânt ierarh al Bisericii Orotodoxe Române. Astfel, sinaxarul sfinţilor români s-ar întregi cu numele unui ierarh-cărturar care a ştiut să menţină aprinsă lumina Ortodoxiei la un popor ce risca să se piardă în tenebrele iluminismului postrenascentist, și care, în ceruri ar fi purtătorul rugăciunilor noastre înaintea scaunului Preasfintei Treimi.

Amin.