Din acest popor ieşit-a mulţime de martiri,
Ierarhi, preoţi cucernici, monahi în mănăstiri.
De-acum douăzeci de veacuri, de la S'ant Andrei şi sciţi,
Neamul nostru în tot timpul a fost născător de sfinţi.

Veniţi astăzi credincioşii să cinstim cum se cuvine
Pe toţi sfinţii ţării noastre, chiar şi cei fără de nume;
Cu evlavie să mergem în lăcaşurile sfinte,
Lăudându-i cu credinţă, zicând cu luare-aminte:

Bucuraţi-vă, odrasle ieşite din sfânt popor;
Bucuraţi-vă, icoane din casa românilor;
Bucuraţi-vă, toţi care v-aţi dus viaţa filocalic;
Bucuraţi-vă, voi raze aprinse din foc rusalic;
Bucuraţi-vă, sfinţi ai noştri, la Hristos mijlocitori;
Bucuraţi-vă străjerii de ţară ocrotitori;
Bucuraţi-vă; potire-n care se păstrează apa vieţii;
Bucuraţi-vă, nectarul din florile dimineţii;
Bucuraţi-vă, eroii ce-aţi apărat România;
Bucuraţi-vă, că prin sânge aţi sfinţit mai toată glia;
Bucuraţi-vă, toţi sfinţii unui neam evlavios;
Bucuraţi-vă, prieteni, sfinţi aleşi ai lui Hristos.

*Meditație lirică la Duminca Sfinților Români

Sfinții neamului - străjerii țării ocrotitori ai vieților noastre

Neamul nostru se numără printre cele care s-au bucurat şi au primit ploaia universală de foc pnevmatic în urma căreia a rodit „mulţime de martiri”. Când focul se revarsă ca ploaia, înseamnă că cei din întreaga lume care-L primesc simt căldura apei vii, precum şi proprietăţile, nu mistuitoare, ci dătătoare de rod ale focului.

Apostolul cu „chip blajin” a convertit prin cuvând strămoșii din Scytia Minor, formând și configurând astfel frăția și comuniunea poporului român de mai târziu. Vorbirea e pentru a întreţine şi încălzi frăţia între noi, care ni se împlineşte acolo unde nu ne înţelegem unul pe altul prin cuvinte. Părintele Stăniloae spune – în nota 233 din Filocalia vol.11 – că „rostul acesta al vorbirii e cuprins în termenul românesc “cuvântul” care vine de la “conventus” și care înseamnă venire la un loc în înţelegere. Nu ne e dat cuvântul ca să ne mândrim unul faţă de altul. Aceasta ne desparte. Ca să venim la buna înţelegere, trebue să ne vorbim unul altuia fără mândrie, cu smerenie, cu atenţie unul la altul. De cuvânt ţine smerenia şi respectul reciproc. Poporul nostru e „cuviincios” în vorbire, adică voieşte ca prin cuvânt să înfăptuiască „venirea laolaltă” (convenientia). Fiul lui Dumnezeu Însuşi ni s-a făcut pildă de smerenie, însuşindu-şi cuvântul omenesc. Dar aceasta pentru că El Ȋnsuşi este sânul potenţial al cuvintelor. De El atârnăm ca și „cuvinte întrupate”, în El suntem chemaţi să ne unim prin cuvinte. El ne cere să ne vorbim şi să ne răspundem unii altora pentru a ne uni cu El.”

Sfințenia a fost totdeauna un ideal al oamenilor şi, dacă nu toți au câştigat-o, s-au găsit măcar unii dintre ei ca s-o caute şi s-o cucerească.    

Sfințenia este aceeaşi peste veacuri şi la orice popor. Se spune clar în versuri: “Veniți astăzi, credincioșii…”. Uneori oamenii n-au ȋnțeles la fel perfecțiunea vieții prin care se ajunge la sfințenie. Am putea spune că există o evoluție a ȋnțelegerii vieții perfecte care duce la sfințenie. Astfel, Sf. Ioan Gură de Aur spune: ,,Este adevărat că gradul de perfecțiune se ridică sau se coboară după diversitatea timpurilor şi aceea ce altă dată era perfect, azi nu mai este”.

Potirele „românești” în care se păstrează apa universală a vieții sunt cele care demonstrează că setea nu e o dorință după ceva, ci e o dorință după Cineva. Este vorba de setea după Viață. Viața este Hristos. Sfinții L-au păstrat pe Hristos în viața lor. Au păstrat Viața cu propia lor viață. Dacă ești însetat înseamnă că ai șanse de a te bucura de izvorul sfințeniei. Sfinții, cu toții au fost însetați după Duhul Sfânt, după Hristos. Căutau izvorul sfințeniei pentru a se adăpa din el și pentru a se identifica cu Hristos. Sau, așa cum spune IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim, „părinții, adăpându-se mereu din Izvorul harului, deveneau ei înșiși izvor…”.

„Bucurați-vă, voi raze aprinse din focul rusalic”. Cu toții avem calitatea de raze, dar nu toți suntem aprinși. Nu toate razele luminează. Sfinții sunt raze aprinse din foc. Ele s-au aprins din foc, nu focul le-a aprins forțat pe ele. Este greu să vorbești despre Duhul Sfânt, să descrii chiar taina specifică a Celui căruia nu-I cunoaștem nici măcar numele. Ȋn Biblie, Duhul nu este definit, ci descris, arătat în lucrare, în spatele lucrării profilându-se chipul Său tainic și de neatins, revelator al vieții și al Persoanelor Treimice. Boris Bobrinskoy spune, în lucrarea sa „Ȋmpărtășirea Sfântului Duh”, că ,,Odată cu căderea și în cursul pedagogiei divine, al Proniei restauratoare, Duhul lui Dumnezeu este această voce lăuntrică care-l cheamă necontenit pe om la originile sale și îi amintește care-i este menirea. O voce lăuntrică murmură: „Vino la Tatăl”, o neliniște care-l muncește pe om, smulgându-l din propria-i suficiență”.

Sfinții neamului nostru străjuiesc ocrotind țara și ocrotesc străjuind viețile noastre. Ei poartă de grijă poporului român pentru că au înțeles perfect că soarta istoriei este legată de soarta binelui în viața omenească.

 Glia neamului evlavios a fost sfinţită cu sângele făcliilor aprinse din focul rusalic. Ei sunt „nectarul din florile dimineţii”, pentru că dimineaţa este începutul luminii (nu ca existenţă, ci ca reapariţie pentru cel care credea că a pierdut-o) şi momentul când răsare soarele.

Toţi prietenii aleşi ai lui Hristos stau înfipţi cu ambele braţe în glia strămoşească precum cele două braţe ale crucii celui cu „chip blajin”.

Străjerii eroi ai neamului nostru au prins suficiente răsărituri cât să devină ei înşişi potire ale apei de foc devenită sânge.