Când Cezarul de la Roma a înăsprit birurile asupra Palestinei ocupate, cei împovăraţi se întrebau dacă e normal sau bine să plătească aceste dări. Un astfel de eveniment a avut loc şi în timpul operei de răscumpărare a Mântuitorului pe pământ, dar se întâmplă şi în timpurile actuale, care sunt tot ale Sale. Ucenicii trimişi de farisei L-au întrebat pe Iisus dacă este bine să dea dajdie, adică impozit, Cezarului. Iar întrebarea a fost precedată de una introductivă şi foarte interesantă: „Cum Ți se pare?” Pentru ei, Iisus era un fel de opinent susceptibil de prindere în cuvânt. Fiii lui Israel recurgeau la o permanentă punere sub semnul întrebării a lucrurilor evidente, născută dintr-o nevoie de a avea totul sub control și de a cerceta fiecare fărâmă de realitate, independent de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Deși minunile împlinite de Hristos demonstrau clar că numai Dumnezeu putea fi autorul lor, fiii lui Israel le-au pus sub semnul întrebării părând că sunt lipsiți de puterea de a vedea și înțelege originea și substanța lor, fiind orbi și surzi în egală măsură. Chiar și apostolii, în momentele tulburătoare ale pătimirilor lui Hristos, atunci când Învățătorul a fost prins de ceata de parabolani trimisă de arhiereii Ana și Caifa, se risipesc uitând că El fusese Cel care a mers pe apă salvând pe Petru, a liniștit vântul care amenința scufundarea corabiei, sau Cel care a săturat mii de oameni cu cinci pâini și doi pești. Între aceștia, Apostolul Petru pare să fi uitat minunile pe care numai Dumnezeu le putea săvârși și la care el însuși fusese martor. El scoate sabia și taie urechea lui Malhus, sluga arhiereului, încearcând să apere pe Hristos, uitând că Cel din fața sa nu era un profet oarecare, ci Împăratul cerului și al pământului, de aceea și aude cuvintele: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei care scot sabia de sabie vor pieri. Sau ți se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu și să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 52-53). Chiar și ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul venind la Iisus Îl întreabă: „Tu ești cel ce vine, sau să așteptăm pe altul?” (Matei 11,3). De aici rezultă faptul că Dumnezeu, sub chipul firii umane asumate, nu a fost înțeles de multe ori nici chiar de ucenicii Săi, și cu atât mai puțin de cei care căutau semne și minuni care să demonstreze originea Sa dumnezeiască. În atotputernicia Sa, Fiul lui Dumnezeu ar fi reușit oricând să copleșească vederea fiilor lui Israel cu mulțimea minunilor, să vindece neputințele tuturor celor bolnavi, să-i învieze din morți sau să-i determine pe liderii religioși să creadă în El, însă Dumnezeu nu forțează libertatea creației, nu mântuiește pe om fără participarea și asumarea acestui act de către acesta, nu îmbolnăvește pe cel păcătos, nu ucide pe cel care ucide. De ce aceasta? Pentru că Dumnezeu este Părintele creației care iubește fiecare făptură, Care creează lumea pentru a o înveșmânta în iubire nu pentru a o pedepsi, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”. El nu recurge la atributele Sale dumnezeiești pentru a înfricoșa pe om și a-l determina să creadă într-un Dumnezeu atotputernic, ci așteaptă inițiativa omului și dorința firească de a-L întâlni pe Dumnezeu, Părintele creației, Cel ce Se jerfește pentru ea și Care împărtășește bucuria vieții veșnice tuturor celor care o cer și se ostenesc pe cale pentru ea. Dumnezeu nu se folosește de puterea Sa pentru a impresiona, a frapa, a uimi pe om sau chiar a-l înfricoșa, ci așteaptă pe acesta să se regăsească în demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, care nu poate simți o bucurie mai mare decât aceea pe care doar întâlnirea cu Hristos înviat o poate împlini. Acest lucru nu-l înțelegeau contemporanii lui Hristos care aveau inima împietrită și mintea întunecată, de aceea cereau necontenit semne și minuni, îndoindu-se și ispitind, argumentând și acuzând, folosindu-se de textul revelat pentru a-și justifica după propriul interes intențiile ascunse.

         Făcând un arc peste timp şi revenind în zilele noastre, în vremea pandemiei pe care o trăim atât de complicat, apare următoarea întrebare pe buzele multora: se cuvine oare să respectăm măsurile impuse de autorităţile statului în care trăim? Aceasta este o primă întrebare. Şi, totuşi, unde este ispitirea despre care vorbeam? Întrebarea anterioară implică şi ea o întrebare pregătitoare care se regăseşte în acest caz în mintea noastră. Ea mocneşte la foc mic în mintea fiecăruia. Dacă ar mocni în inimă, ar fi stinsă de înţelegerea corectă a cuvântului lui Dumnezeu, dar mocnind în minte, ea poate fi potenţată de impulsurile raţiunii umane lipsită de smerenie. Şi care este întrebarea aceasta subversivă?

         Oare n-ar trebui ca Dumnezeu să ne apere de acest virus, dacă încălcarea normelor impuse ar avea un scop nobil? Oare  pe noi, credincioșii, nu ar trebui să ne ocrotească Dumnezeu de coronavirus? Acest tip de întrebări se încadrează perfect în ceea ce Sfinţii Părinţi numesc ispitirea lui Dumnezeu! Să nu-L provocăm pe Dumnezeu să ne răspundă aşa cum a făcut-o fariseilor: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).

         Aşa procedează mulţi dintre noi, asemenea fariseilor din Evanghelia de astăzi. Sigur că şi contextele sunt diferite, precum şi subiectele, dar cu toate acestea, Cezarul de la Roma nu le îngrădise libertatea religioasă, pentru că erau liberi să se închine Dumnezeului lor în templul de care nu se atingea nimeni. Singurul lucru impus consta în impozitele ucigătoare.

         Îi cerem lui Dumnezeu o minune la comandă, asemenea diavolului când L-a ispitit în pustia Quarantaniei pe Iisus. Doamne, dacă exişti cu adevărat – acum să-mi demonstrezi şi să nu mă infectez, iar eu voi crede în Tine până la sfârşitul zilelor! Saracul om, uită că Sfântul Petru a fost martorul a numeroase minuni şi tot s-a lepădat. Darămite noi, care suntem ca nişte frunze-n vânt. Dacă n-ar mai exista măcar impulsurile de moment prin care mai mişcăm şi noi ceva, chiar că am fi de plâns.

         Dincolo de efectul mai mult sau mai puţin discutabil al hotărârilor luate de stăpânii vremelnici ai acestei lumi, ei au puterea de a face aceasta pentru că Însuşi Dumnezeu le-a dat-o. Acest lucru îl spune Hristos în faţa lui Pilat. Nu e nimic revoltător în asta. Face parte chiar din firescul lumii.

         Sigur că apare dilema izvorâtă parcă din acele momente în care mai marii templului Îl acuzau pe Iisus în faţa lui Pilat. Caiafa voia într-un fel să demonstreze că există vindecare şi cu rea intenţie. Ori noi ştim că pentru orice om normal, vindecarea este o acţiune caritabilă, în care nu poate intra răutatea. Că există vindecări în numele Cuiva în care alţii nu cred, acest lucru este adevărat, dar ţine de alte registre ale subiectului....

         Să gândim de două ori înainte să emitem sentinţe: oare dacă vrem să dăm ceva lui Dumnezeu, avem ce da? Sau vrem să dăruim doar dorinţa de a da?

         Doamne, noi Îţi dăruim dorinţe, dorinţele noastre pe care aşteptăm să ni le împlineşti. Să nu fie doar asta! Să nu ispitim! Să fim răbdători! „Cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24,13). Căci există cu siguranţă un sfârşit şi pentru această epidemie nedorită.

         Puneţi-le pe toate în voia lui Dumnezeu! Acest lucru este caracteristic unei gândiri ecleziastice. Restul teoriilor sunt pur omeneşti şi chiar dacă unele ar fi adevărate, tot în voia lui Dumnezeu rămâne deşertăciunea lor (Ecleziastul 1,2).

         În spatele oricăror hotărâri sunt oameni, oameni îngăduiţi de voinţa lui Dumnezeu. Şi ca să poţi da ceva Cezarului, mai întâi trebuie să posezi ceva. Dacă nu ai nimic, nu ai ce da. Cu atât mai mult e valabil în cazul lui Dumnezeu.

         Înainte să reacţionăm, să ne gândim puţin: „Doamne, eu vreau! Dar am oare ce să-Ți dau? Sau vin să-Ți dăruiesc o cerere?”

         Să nu ne atrofiem spiritual, ci să ne încărcăm cu răbdare şi s-o folosim spre înţelegerea noastră! Să nu ispitim pe Dumnezeu, mai ales atunci când nu avem limpezimea simțirii prezenței Lui în creație și în viața noastră. Chiar și atunci când lucrurile de care depinde viața noastră par să nu aibă nicio logică în desfășurarea lor, iar mintea nu găsește niciun reper rațional de care să se agațe, să nu uităm că Dumnezeu este Logosul întrupat și axa lumii, sensul de a fi al oricărui fenomen și explicația ultimă a oricărei întrebări, fie ea și ispititoare.

         Şi să nu uităm un lucru! Dacă mai avem senzaţia că adevărul nu există pe pământ pentru că El trebuie să vină din cer, să ştim că există. Numai că cei care mărturisesc adevărul pe pământ sunt judecaţi de conducătorii pământului, aşa cum Hristos a fost adus la judecată de către conducătorii pământului şi condamnat la moarte tocmai pentru mărturisirea adevărului.

†Ioachim,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

*cuvânt la denia din Sfânta şi Marea Luni, utrenia din Sfânta și Marea Marți