Capitolele al XVII-lea și al XVIII-lea din Evanghelia Sfântului Apostol Matei ne prezintă faptul că Hristos Domnul Se schimbase la față înaintea ucenicilor arătându-și dumnezeirea pe muntele Tabor, vindecase pe fiul lunatic al unui tată îndurerat învățând pe apostoli că răutatea lumii poate fi învinsă doar prin credință profundă și nevoință ascetică, apoi străbate Galileea vorbindu-le despre pătimirile Sale și Învierea din morți (Matei 17, 22) și intră în Capernaum unde este întrebat de ucenici: „Cine este mai mare în Împărăția cerurilor?” (Matei 18,1).

Subiectul Împărăției cerurilor și modul în care omul poate accede aici este de multe ori abordat de Hristos în cuvântările Sale, cu atât mai mult cu cât evreii, aflați sub stăpânirea Imperiului Roman, aveau o percepție greșită despre ceea ce ar fi putut însemna aceasta. Indiferent de vârstă, evreii își doreau să câștige viața veșnică, însă abordarea lor era greșită, pentru că nu puteau face abstracție de bunurile dobândite în viață și de modul de gândire tributar formalismului și neputinței de a se desprinde de imediatul experienței lor cotidiene și de a vedea lăuntrul înțelesurilor Scripturilor, de aceea, de multe ori, răspunsurile și precizările Mântuitorului surprind auditoriul. Astfel, cel care vrea să fie mai mare în Împărăția cerurilor nu are nevoie să adune în mintea sa înțelepciunea lumii, nu trebuie să fie un om bogat, nu e necesar să fie învățător de Lege, ci trebuie să aibă sufletul curat smerindu-se asemenea pruncilor (Matei 18,3) printr-un efort duhovnicesc, care să-i răsucească ființa îmbrăcând-o în nepătimirea specifică vârstei spirituale a inocenței. Această stare pe care omul, pelerin spre veșnicie, hotărăște să și-o asume, izvorăște din trăirea prezenței lui Hristos în lăuntrul său și din continua conlucrare cu harul, care transfigurează și conduce la asemănarea cu Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la vârsta deplinătății vieții spirituale (Efeseni, 4,14). De asemenea, în dorința de a câștiga Împărăția cerurilor, cel angajat în efortul spiritual nu se găsește în competiție cu alți doritori, nu trebuie să o ia de la cineva, nu trebuie să ajungă înaintea cuiva sau să se ascundă de ceilalți, sau să-i împiedice să ajungă acolo, ci competiția este doar cu sine însuși și se rezumă la dorința de îndepărtare din ființa sa a omului vechi și de înnoire a modului de a înțelege și trăi viața, ca dar al lui Dumnezeu pentru veșnicie. La masă cu Domnul în Împărăția cerurilor sunt așteptați toți oamenii, fără discriminare, de aceea Hristos se întrupează, vine în căutarea omului pierdut pe care dorește să-l împace cu Dumnezeu.

Pacea și iertarea sunt treptele pe care trebuie să le urce cel care vrea să se întâlnească cu sine însuși și să trăiască bucuria comuniunii cu cei ce poartă în ființa lor chipul nemuritor al lui Dumnezeu. Iertarea oferită sau cerută celor care ne-au greșit sau cărora le-am greșit este semnul prezenței lui Dumnezeu în om și virtutea care ne arată că suntem pe calea asemănării cu Dumnezeu. Nu numărul celor care greșesc față de noi sau numărul greșelilor pe care aceștia la fac și pe care le-am iertat stabilește gradul înălțimii spirituale la care poate ajunge cineva. Acordarea sau cererea iertării sunt rezultatul unui anumit mod de a fi, construit cu migală printr-o continuă conlucrare cu harul lui Dumnezeu prezent în om, care, modelând modul de a înțelege existența și de a se pregăti pentru viața cea veșnică, conduce la asemănarea cu Dumnezeu. Cel care iartă se aseamănă cu Dumnezeu care iartă. Dincolo de Legea Talionului și de modul de a contabiliza natura faptelor născute din relația cu semenii, apostolii trebuiau să înțeleagă că doar iertarea poate aduce pacea în inima omului și că doar din iubire nemărginită față de creația căzută în păcat Fiul lui Dumnezeu se întrupează și acceptă să fie răstignit, smerindu-Se și lăsându-Se batjocorit, recuperând neascultarea omului și reașezându-l în demnitatea cea dintâi. Oricât de multe fapte ar împlini omul în viața sa, niciodată nu va putea spune că acestea sunt suficiente pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru darul vieții, căci oricât de multe fapte bune ar face, nu ar realiza decât ceea ce era dator să facă, așa cum spune apostolul: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17,10).

Datoriile pe care de-a lungul vieții noastre le contabilizăm și despre care vorbește textul evengheliei de astăzi sunt necontenitele dezamăgiri și neîmpliniri, eșecuri și făptuiri prin care ne înstrăinăm de Dumnezeu, Care permanent așteaptă întoarcerea și îndreptarea noastră. Răscumpărarea acestora va fi cerută de Dreptul Judecător la sfârșitul veacurilor atunci când vor fi judecați viii și morții. Toate faptele prin care am ales să ne îndepărtăm de Dumnezeu nu pot fi răscumpărate cu nimic, căci nimic din lumea acesta nu poate fi mai valoros decât sufletul unui om, iar omul nu poate da nimic în schimbul sufletului său, așa cum mărturisește apostolul Marcu: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). De aceea, doar iubirea milostivă a lui Dumnezeu poate ierta un suflet, așezându-l în Împărăția cerurilor și dăruindu-i viața veșnică. Însă această iubire iertătoare trebuie să se vadă reflectată și în inima omului, care, la rândul său, este chemat să ierte, arătând prin aceasta că este fiul lui Dumnezeu după har (Galateni 3,26).

Pilda datornicului ne arată, de asemenea, că în această relație dintre iertarea oferită de Dumnezeu omului și ieratarea pe care omul o oferă semenului, întotdeauna datoria pe care omul o are față de Dumnezeu este cu mult mai mare decât datoriile pe care pot să le aibă oamenii unii față de alții. Această relație este amintită nu doar în evanghelia de astăzi, ci este așezată în mod paradigmatic în Rugăciunea Domnească pe care din pruncie învățăm să o rostim. Cuvintele „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6,12) trimit tocmai la necesitatea de a ierta pe cel care mi-a greșit, pentru a fi iertat și eu de Dumnezeu, Căruia I-am greșit. Astfel se realizează crucea iertării, verticala și orizontala iertării, cele două laturi ale unei cruci pe care răstigniții Mielului sunt îndemnați să și-o asume pe Golgota lumii în care sunt pelerini, realizând împăcarea omului cu Dumnezeu și pogorârea Împărăției lui Dumnezeu în inima omului.

Așadar, din relatarea acestei pilde, apostolii au înțeles, prin răspunsul dat de Hristos la întrebarea lui Petru, că iertarea este calea aleșilor lui Dumnezeu și poarta de intrare în Împărăția cerurilor, semnul asemănării omului cu Creatorul său și starea duhovnicească a celor care Îl poartă în ei pe Dumnezeu. Nu trebuie să uităm faptul că datornicul din evanghelie nu a fost pedepsit de Stăpânul său pentru datoria extraordinar de mare pe care o avea către El și pe care nu ar fi putut să o plătească niciodată, ci pentru faptul că a fost nemilostiv și neiertător cu cel care îi datora infinit mai puțin, arătând prin aceasta viclenie, răutate și nerecunoștință.

Doar pocăința curată poate șterge păcatele și înstrăinarea noastră, transfigurându-ne în datornici milostivi, conștienți de propriile limite, mulțumitori și smeriți rugători către Hristos, Cel care iartă și restaurează toate. Să îl rugăm pe bunul Dumnezeu să ne dăruiască darul iertării și să judece cu milă neputințele noastre! Amin!

*Cuvânt de învățătură la Duminica a 11-a după Rusalii, Pilda datornicului nemilostiv Matei 18, 23-35