Pilda lucrătorilor celor răi face parte dintre cuvântările pe care Hristos Domnul le adresează în mod special liderilor religioși ai lui Israel, arătându-le modul eronat în care interpretează Legea și direcția greșită în care îi îndrumă pe conaționalii lor. După contextul evanghelic în care este rostită această pildă deducem că Hristos se afla cu câteva zile înainte de Pătimirea Sa. El intră în Ierusalim și este întâmpinat cu osanale de către evreii care aștern haine pe cale, aici intră în templu, de unde alungă pe schimbătorii de bani și pe cei ce făceau comerț, apoi vindecă mulțime de oameni bolnavi. Văzând aceste minuni și auzind pe copiii care strigau „Osana Fiului lui David!”, arhiereii și cărturarii s-au mâniat (Matei 21,15), după cum, de altfel, de multe ori s-au întristat văzând cum fiii lui Israel Îl urmau pe Hristos oriunde mergea. Deși erau liderii religioși ai lui Israel, ei nu puteau vedea și înțelege pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, așa cum mulțimile și cei vindecați spuneau pretutindeni sau cum cei păcătoși, reintegrați de El, mărturiseau.
De altfel, chiar înainte de a rosti Pilda lucrătorilor celor răi, Hristos anunță interpretarea ei spunând cărturarilor și fariseilor că vameșii și desfrânatele vor intra înaintea lor în Împărăția lui Dumnezeu, deoarece aceștia l-au ascultat și l-au urmat pe Ioan Botezătorul (Matei 21, 31-32), care era proroc și vestitor al venirii Fiului lui Dumnezeu între oameni, asemenea profeților mesianici.
Acesta este contextul în care Hristos aseamănă lumea cu o vie a cărui stăpân a așezat toate cele necesare procesării vinului și apoi a dat-o în grija lucrătorilor care trebuiau să o administreze, însă, atunci când slugile stăpânului au fost trimise pentru a lua roadele, lucrătorii le-au omorât. Mai mult decât atât, pentru a rămâne stăpâni pe roadele viei și pentru a nu mai da socoteală nimănui, au omorât chiar și pe Cel care era moștenitorul legal al viei.
Pilda Lucrătorilor la vie prezintă în rezumat istoria mântuirii lumii. Dumnezeu creează lumea și o lasă în administrarea omului, pe care îl încununează rege al creației. Pe acesta, Dumnezeu îl călăuzește trimițând profeții mesianici, care pregătesc oamenii pentru marea întâlnire cu Adam cel nou. Locul creației este o grădină, dar și locul exilului de după căderea în păcat este tot o grădină, în care Adam cel dintâi trebuia, în sudoarea frunții, să descopere calea iertării și a recunoștinței față de Creator. Trebuia să înțeleagă că lumea este un loc al jertfei de sine, al renunțărilor, al ascezei, o antecameră a Împărăției lui Dumnezeu. De aceea lumea este asemănată cu o vie, cu un loc în care încă de la creație omul este chemat să se pregătească pentru a gusta din vinul curs din coasta rănită a Răstignitului, a Celui care, înălțat pe lemn, cuprinde întreaga umanitate într-o îmbrățișare a iubirii reintegratoare. Răstignitul este Adam cel nou, care spune omului, prin slugile Sale, că doar gustând din rodul Crucii se poate vindeca de păcatul născut prin gustarea din pomul cunoștinței. În acest plan de mântuire a lumii un mare rol l-a avut poporul ales, depozitarul Revelației lui Dumnezeu, călăuză a celorlalte neamuri, însă tocmai acesta, atunci când Cel despre care citeau în Lege și pe Care Îl venerau cu atâta înverșunare a venit între ei, nu L-au recunoscut. Această pildă nu este doar o istorie retrospectivă a umanității, ci are și un caracter profetic, deoarece Moștenitorul care va fi ucis este chiar Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Pe El Îl vor ucide fiii lui Israel, făcându-se pe ei stăpâni ai viei. Este o atenționare pe care Hristos o adresează fariseilor și saducheilor, celor care cunoșteau atât de bine Legea, dar erau orbiți, neputând vedea în Iisus pe Mesia și ajungând să interpreteze izvorul Revelației într-un mod formal, în literă și nu în spirit, punând accent pe forma exterioară a preceptelor. Predicau o învățătură a lui Dumnezeu fără a se raporta la El sau a-L simți. Poate de aceea erau atât de reticenți când Hristos le vorbea despre Împărăția Cerurilor și despre pregătirea pentru o întâlnire cu Dumnezeu în adâncul inimii, despre pregustarea bucuriei comuniunii cu El încă din lumea aceasta. Ei nu-și doreau decât un Mesia care să-i elibereze de stăpânirea romană și care să-i lase din nou stăpâni ai unui pământ promis de Dumnezeu patriarhilor, ai unei moșteniri pentru care suferiseră de-a lungul istoriei atâtea exiluri. Deveniseră oarecum captivi ai Legii neputând vedea dincolo de cuvintele ei.
Revenind la ideea că Israel a fost în istorie poporul pe care Dumnezeu l-a ales ca să fie călăuză neamurilor pentru bucuria gustării din rodul viței în Împărăția lui Dumnezeu, dar slujitorii Legii au ignorat și chiar au luptat împotriva mesagerilor trimiși pentru a le menține trează conștiința și a îndruma pe calea întâlnirii cu Dumnezeu, Hristos le spune, cu concursul arhiereilor și fariseilor, că această moștenire „va fi luată de la ei și se va da neamului care va aduce roadele ei” (Matei 21, 43).
Ce s-ar fi întâmplat dacă lucrătorii viei ar fi primit cu bucurie pe trimișii Stăpânului și ar fi dat roadele la timpul lor? Dacă plecarea Stăpânului ar fi fost interpretată nu ca o abandonare sau indiferență, ci ca un exemplu de libertate pe care Acesta le-a acordat-o și ca o continuă purtare de grijă pe care prin slugile Sale și-o manifesta față de lucrători? Stăpânul i-ar fi răsplătit pentru munca lor, i-ar fi cinstit cum se cuvine, iar ei s-ar fi bucurat de roadele viei împreună cu Moștenitorul, devenind prieteni și casnici ai Acestuia. Cu alte cuvinte, fariseii și saducheii L-ar fi primit pe Hristos, ar fi recunoscut în El pe Mesia, s-ar fi bucurat de sfaturile Sale, și-ar fi corectat eroarea în care se aflau în raport cu interpretarea Legii, ar fi văzut în minunile Sale semnele puterii lui Dumnezeu și ar fi înțeles că Israelul pentru care trebuiau să se pregătească era unul tainic, spiritual, era chiar Împărăția lui Dumnezeu, iar templul din Ierusalim nu era altceva decât prefigurarea Ierusalimului ceresc. În această situație, Moștenitorul nu ar mai fi fost scos afară din vie pentru a fi omorât, ci așezat în capul mesei pentru a împărți mesenilor la Cina de Taină vinul comuniunii euharistice.
Însă această pildă nu a fost pe placul arhiereilor și fariseilor care au înțeles că despre ei se vorbea, că ei erau lucrătorii ucigași și responsabili de moartea Moștenitorului (Matei 21,45) și de aceea „căutau să-L prindă, dar se temeau de popor” (Matei 21,46). Nici în această situație cuvintele Mântuitorului nu reușiseră să le miște conștiințele, ci cu inimile învârtoșate, așa cum oarecând Faraon în Egipt în timpul celor zece pedepse, au hotărât să-L prindă și să-L ucidă pe Moștenitor, căci „mai de folos era să moară un om pentru popor decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50).
Totuși, această pildă, asemenea cuvintelor nemuritoare ale lui Hristos, nu se referă doar la liderii religioși ai lui Israel, ci vorbește omului de pretutindeni despre faptul că Dumnezeu are planul Său de mântuire a lumii, de sfințire și de desăvârșire a ei, că îi încredințează misiuni și îl binecuvintează cu daruri și așteaptă de la el să rămână în comuniune cu El, să-L asculte, să-I împlinească poruncile, însă atunci când omul devine nerecunoscător, când se înstrăinează de El, atunci Dumnezeu încredințează misiunea Sa altora. Este o pildă pe care Dumnezeu ne-o adresează și nouă, societății de astăzi, omului modern care ne bucurăm de moștenirea pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o. O moștenire pe care o putem vedea nu numai în Biserică, ci și în cultura sau civilizația europeană și chiar mondială. Moștenirea luată de la poporul ales și oferită neamurilor a devenit în unele spații ale lumii de astăzi o povară, moralitatea creștină și preceptele evanghelice au devenit prea greu de împlinit, ajungând chiar să deranjeze. Lucrătorii de astăzi ai viei Domnului înțeleg să se bucure de roadele care pot fi culese chiar și după 2000 de ani de creștinătate, însă creștinul de astăzi, lucrătorul modern, nu se mai simte confortabil în prezența lui Dumnezeu, a Moștenitorului, și de aceea a inventat un soi de creștinism fără Dumnezeu. Omul actual încearcă să-și construiască un Paradis terestru, în care cu greu Îl poți găsi pe Dumnezeu, despre Care se vorbește tot mai puțin și Care este prezent doar în spațiul lăcașului de cult. Acesta este motivul pentru care Pilda lucrătorilor celor răi se referă și la omul de astăzi, iar atenționarea lui Hristos este valabilă și pentru noi. De câte ori omul își arată nerecunoștința față de darul pe care Dumnezeu îl oferă, încercând să ucidă prezența lui Dumnezeu din viața lui, darul este luat și oferit celor care înțeleg să mulțumească Stăpânului pentru darul primit, așa cum în Pilda talanților, cel care și-a îngropat darul, l-a pierdut în favoarea celui care a știut să mulțumească lui Dumnezeu înmulțindu-și moștenirea.
*Cuvânt de învățătură la Duminica a 13-a după Rusalii, Pilda Lucrătorilor celor răi (Matei 21, 33-44)
