„Viu e Dumnezeul nostru căruia eu Îi slujesc,

Că El a făcut pământul, cu tot neamul omenesc.

Tu popor ales de Yahve și de sorginte divină

Ai schimbat credința sfântă cu cea stearpă și păgână.

Pentru pedepsirea voastră c-ați uitat numele Său,

Cerul nu va mai da ploaie, până nu voi zice eu.

 Seceta și sărăcia vor lovi aspru poporul,

Iară sufletele voastre vor învârtoșa Șeolul.”

 

Pe când Ilie profetul a spus aceste cuvinte,

Regele și tot poporul nicicum n-au luat aminte.

Ba mai mult, ei căutară să-l ucidă pe profet.

Iar Ahab și Izabela promulgară și-un decret.

Însă Dumnezeu Cel veșnic a prevenit pe Ilie

Și, prin vis, i-a spus să plece cât mai grabnic în pustie:

 

„Pleacă de aici, te-ndreaptă spre Iordan, la răsărit,

Te ascunde într-o grotă, lângă pârâul Cherit.

Apă de băut lua-vei din torent răcoritor,

Iar mâncarea-ți voi trimite în ghearele corbilor.”

 

A plecat Ilie-n grabă cum Yahve i-a poruncit

Și s-a instalat în grota de lângă râul Cherit.

Stând în rugă și trezvie, dimineața pe răcoare,

Venea corbul să-i aducă câte ceva de mâncare. 

Când și când, în miezul zilei, când arșița se-năsprește

Bea din râu apă curată și setea și-o potolește.

Înainte ca lumina crepusculului să se-ncline,

Acvila revine iarăși, aducând carne și pâine.

Profetul gustă ofranda, lui Dumnezeu mulțumește,

Pune capul pe o piatră și-ndată el ațipește.

Seceta îndelungată făcu Cheritul să sece

Iar Dumnezeu poruncește lui Ilie ca să plece:

 

„Scoală-te, apoi purcede, urmând acest canion,

Și, spre seară, vei ajunge la Sarepta, în Sidon,

Unde am pus o femeie în casă se te primească,

Să te spele pe picioare și apoi să te hrănească.”

 

Profetul, primind porunca, imediat a ascultat,

Fără nici o ezitare, spre Sarepta a plecat.

Urmând calea indicată prin aspra pustietate,

Către seară el ajunge la intrarea în cetate.

Cu privirea-i obosită distinge ca printre mreje

O femeie din cetate adunând niște găteje.

Cum o vede, el o cheamă și îi zice delicat:

 

„Adu-mi puțintică apă că sunt tare însetat.” 

Dar Ilie-o strigă iară, chiar când văduva pleca:

„Adu-mi și-o coajă de pâine să-mi astâmpăr și foamea.”

Văduva însă-i răspunde, slobozind un oftat greu:

 

„Nu am nici o firimitură, jur pe Dumnezeul tău! 

Totuși păstrez într-o traistă, făină pentru prescuri

Și untdelemn într-o vadră, doar câteva picături.

Seceta a ucis totul și ne-a dus la disperare,

Negăsind nimic în piață și nimica de mâncare.

Eu și fiul meu, sărmanul, de trei ani abia trăim

Aș face ultima turtă să mâncăm și să murim.”

 

Auzind aceste vorbe, marele profet i-a spus:

„Du-te-acasă și fă turta, drept așa cum ți-ai propus,

Însă, prima dă-mi-o mie, apoi fă și pentru voi,

Că de astăzi Creatorul vă va scoate din nevoi.

Făina din sac spori-va și va fi și va mai fi,

Iar uleiul cel din vadră, Dumnezeu va înmulți.”

 

Având credință curată, văduva și cu Ilie

Au simțit că Domnul slavei le aduce bucurie.

Făina și cu uleiul niciodată n-au lipsit,

Până ce fiul bătrânei, din păcate, a murit.

 

Nețărmurită mâhnire, cuprinzând sufletul său,

A strigat către Ilie: „Tu, om al lui Dumnezeu,

Cine te-a trimis la mine să-mi aduci acest blestem,

Cine poate să m-ajute și pe cine să mai chem. 

Pentru păcatele mele Dumnezeu m-a pedepsit

Bucuria vieții mele astăzi, iată, s-a sfârșit.”

 

Simțind profetul durerea îi zice liniștitor:

„Dă-mi pe fiul tău în brațe și să-l duc în foișor.”

 „Ia-l”, îi zice-atunci femeia. Și Ilie l-a luat.

L-a purtat cu drag în brațe și apoi l-a pus pe pat.

Îngenunchind lângă dânsul, ridicând ochii la cer,

A strigat la Domnul slavei, învăluit de mister, 

Să trimită, de se poate, înapoi copilului

Sufletul cel fără moarte, și să-nvie trupul lui.

Ruga lui fu ascultată iar copilul a-nviat,

Și profetul, coborându-l, mamei văduve, l-a dat.

 

Cuprinsă de bucurie, strigă tare, ca un leu:

„Cu adevărat, Ilie, ești omul lui Dumnezeu!”