Au răsunat codrii Neamțului de glasul clopotelor sfintei mănăstiri Sihăstria în ziua de prăznuire a Noului Sfințit Mucenic Filumen. Pașii pelerinilor s-au îngemănat urmând aceeași cărare, ce duce spre biserica ”Sfintei Teodora de la Sihla”, acolo unde, un sobor de trei ierarhi și numeroși preoți s-au rugat, alături de sute de credincioși, în cadrul Sfintei Liturghii, oficiind totodată și parastasul pentru părinte Victorin Oanele, starețul mănăstirii, de la a cărui mutare la Domnul s-au împlinit 40 de zile. Alături de IPS Mitropolit Teofan și de Preasfințitul Emilian Lovișteanul, s-a aflat și ”fiul duhovnicesc” al acestei lavre, Preasfințitul Părinte Ioachim Băcăuanul, care, în urmă cu peste 40 de ani, lua calea monahismului, intrând pe poarta Mănăstirii Sihăstria. Preasfinția Sa a fost primit în această ”academie duhovnicească” sub privirile părintești ale cuvioșilor care au trăit vieți de pateric: Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Ioanichie Bălan și mulți alții, ale căror nume au fost scrise în Împărăția Cerurilor. Cu răbdare și multă migală, urcând treaptă cu treaptă pe calea viețuirii monahale, Preasfinția Sa a deprins tainele viețuirii în duhul Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți, iar astăzi, 29 noiembrie, ierarhul a revenit aducând prinos de rugăciune celui pe care l-a numit ”Patriarhul munților”, starețul Victorin Oanele. Cuvântul rostit de Preasfinția Sa cu acest prilej constituie, la rândul său, un text de pateric românesc:

”Când spui Sihăstria, imediat gândul se îndreaptă la Părintele Cleopa, la Paisie, la Ioanichie, şi la mulţi asemenea lor, dar şi la neobositul, harnicul şi paradigmaticul ei stareţ, Victorin Oanele, supranumit de multă vreme Tataia. Avva Cleopa Ilie a ajuns o personalitate marcantă a vieţii monahale moldave datorită relaţiei duhovniceşti pe care a avut-o cu Avva Paisie Olaru, iar Părintele Ioanichie Bălan, autorul primului Pateric românesc, s-a ridicat la măsura cea mai înaltă a duhovniciei prin ceilalţi doi. Aceşti trei cuvioşi de la Sihăstria, - au mai fost şi alţii, bineînţeles - au ajuns să fie atât de cunoscuţi şi datorită stareţului lor, Părintele Victorin. Nicăieri altundeva nu s-a putut observa mai bine ca la Sihăstria sinergia lucrărilor din Biserică. Niciunde nu s-a înţeles mai bine că Marta este indispensabilă Mariei, aşa cum s-a înţeles acest lucru la Mănăstirea Sihăstria. Dictonul latin Ora et labora, aici, era mai mult decât evident şi relevant, vieţuitorii acestei lavre împletind lucrarea tainică a rugăciunii cu osteneala ascultărilor zilnice. De-a lungul timpului însă, cei trei mari părinţi ai Sihăstriei, unul după altul, au fost chemaţi în odihna veşnică a lui Dumnezeu. În cele din urmă, a plecat şi Părintele stareţ Victorin.

          Mi-a fost dat să-i cunosc bine pe toţi şi să le stau în preajmă. Mi-a fost dat să văd Sihăstria fără cei trei, precum şi fără mulţi alţi cuvioşi paradigmatici, însă mi-e greu să anticipez cum va arăta această oază de spiritualitate peste câţiva ani de la naşterea în ceruri a Părintelui stareţ Victorin. Sper ca rugile celor plecaţi din viaţa aceasta să inspire pe cei rămaşi în urmă-le şi să rămână pe linia pe care au fixat-o înaintaşii, să ducă mai departe duhul Sihăstriei în care s-au format atâţia călugări, călugăriţe, preoţi şi mireni.

         La acest ceas al trecerii Părintelui Victorin în viaţa veşnică, o primă concluzie pe care aş vrea să o exprim ar fi aceea că Tataia a fost stareţul multor cuvioşi cu viaţă sfântă, dar şi al multor personalităţi din viaţa bisericească. A fost stareţul-director al celei mai importante şcoli duhovniceşti, unde s-au format în vremuri de prigoană multe personalităţi care au salvat spiritualitatea românească ortodoxă într-un timp special din istoria bimilenară a bisericii noastre. Este binecunoscut faptul că Părintele Victorin a primit în mănăstire şi apoi a tuns în călugărie pe actualul patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel. La înmormântarea stareţului de la Sihăstria, la care m-am învrednicit şi eu a fi prezent, Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanu, Vicar patriarhal, a citit mesajul Prefericitului Daniel, Patriarhul României, în care arăta bogata şi curajoasa activitate a părintelui Victorin, în cei 42 de ani cât a stat în scaunul stăreţesc al mănăstirii Sihăstria. Între altele, amintea faptul că acesta a fost stareţul care a primit vizita mai multor patriarhi şi întâistătători de Biserici Ortodoxe. Probabil a avut o mare evlavie la cei aleşi de Dumnezeu în demnităţi bisericeşti la nivelul cel mai înalt, de aceea i s-a dat să fie stareţul unui patriarh. Citez din mesajul Părintelui Patriarh Daniel transmis la înmormântarea pr. arhim. Victorin: ”În timpul stăreţiei sale, Mănăstirea Sihăstria a fost vizitată de numeroşi întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe surori şi de mari ierarhi ai lumii ortodoxe. Astfel, în anul 1995, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Patriarhul Partenie al Alexandriei, Patriarhul Pavle al Serbiei, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, Arhiepiscopul Hristodulos al Atenei şi al întregii Elade, Sava al Varşoviei, Ioan al Kareliei, aflaţi în România cu ocazia împlinirii a 110 ani de autocefalie şi 70 de ani de patriarhat al Bisericii Ortodoxe Române, au poposit, la invitaţia noastră, în acest loc plin de mireasma sfinţeniei şi a rugăciunii. Doi ani mai târziu, în anul 1997, a trăit cu intensitate bucuria sfinţirii altarului noii biserici „Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla”, eveniment la care am invitat pe Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului, şi pe vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist al României, înconjuraţi de o mulţime de ierarhi din ţară şi străinătate (…). De asemenea, păstrăm cu recunoştinţă amintirea primirii noastre în obştea Mănăstirii Sihăstria, în anul 1987, când Părintele Cleopa ne-a fost naş de călugărie, iar părintele stareţ Victorin ne-a tuns în monahism, la slujba de priveghere a sărbătorii Schimbării Domnului la Faţă (5 spre 6 august). În cei aproape 18 ani de arhipăstorire a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, ne-am bucurat de colaborarea, dragostea şi adeseori de sfatul duhovnicesc al părintelui stareţ Victorin, căruia îi aducem şi acum un profund, fiesc şi părintesc omagiu”.

         Poate de aceea Providenţa a rânduit ca, în 18 octombrie 1954, la Mănăstirea Neamţ, supranumită şi Ierusalimul românesc, să fie hirotonit în treapta de diacon de un patriarh, Maxim al Bulgariei, care pe atunci se afla într-o vizită oficială în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, la invitaţia Mitropolitului şi viitorului Patriarh al României, Iustin Moisescu. Dacă facem bine conexiunile faptelor şi le punem în context, observăm că plecarea părintelui Victorin din lumea aceasta la Ierusalimul cel de sus s-a întâmplat în vremea când Patriarhul Ierusalimului, Preafericitul Teofil, venea în vizită oficială în Romania, la invitaţia Preafericitului nostru Patriarh Daniel. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Patriarhul Ierusalimului vine în România când “patriarhul munţilor“, cum a fost adesea supranumit stareţul Victorin, şi prietenul patriarhilor pleacă la Ierusalimul cel de sus.

Dacă părintele Patriarh Daniel a fost tuns în călugărie de părintele Victorin – ca şi un alt episcop al Sinodului românesc, arhitectul francez, Marc Alric – şi smerenia mea am avut bucuria să fiu primit ca vieţuitor în această mănăstire. La felul cum a lucrat Dumnezeu în viaţa mea şi cum mi-a diriguit viaţa până acum, aş putea spune că, în acea vreme când am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Sihăstria, dacă Părintele Victorin nu mijlocea la stareţul de atunci, Protosinghelul Caliopie Apetrei, nu eram ceea ce sunt astăzi. Aceasta se petrecea în toamna anului 1969, la hramul Mănăstirii Sihăstria, din 8 septembrie. Spun aceasta pentru a arăta legătura duhovnicească şi filială pe care o am cu acest mare stareţ al monahismului românesc, din nişte timpuri nu tocmai prielnice pentru spiritualitatea monahală din România. De aceea, în continuare, nu voi face o relatare exhaustivă a vieţii şi activităţii părintelui Victorin – o vor face alţii mult mai bine – dar voi încerca să schiţez un smerit portret din amintirile sihăstreşti pe care le păstrez în vistieria sufletului cu privire la acest stareţ paradigmatic.

La Sihăstria am învăţat cum să transform toată viaţa în pravilă

De câte ori am vorbit sau am scris despre anumiţi părinţi deosebiţi ai Sihăstriei, am făcut referinţă la începuturile traseului meu în viaţa monahală de la Sihăstria. 1969 este anul renaşterii mele spirituale. Nu aveam nici cincisprezece ani împliniţi când am participat pentru prima data la un hram de mănăstire. În ciuda opresiunii autorităţilor atee şi a timpurilor nestatornice, credincioşii-pelerini erau prezenţi în număr foarte mare la hram. Pe vremea aceea, la Sihăstria, erau mulţi părinţi înaintaţi în vârstă aduşi din mănăstirile care fuseseră închise în urma aplicării decretului de tristă amintire pentru călugări, 410/1959, şi care primiseră aici domiciliu forţat, pentru a fi sub observaţia regimului. Pentru cei ce nu cunosc locurile, trebuie spus că Mănăstirea Sihăstria este aşezată pe valea pârâului Secu, în amonte, cu o singură cale de acces rutier. Din punctul de vedere al autorităţilor vremii, acolo era un loc strategic bine ales, unde se putea controla foarte uşor fluctuaţia persoanelor de la cele două mari mănăstiri, Secu şi Sihăstria. Aşa se explică prezenţa multor părinţi în această mănăstire. Sihăstria anilor 1970 avea în jur de 100 de călugări, în majoritate bătrâni. Or, tocmai mulţimea bătrânilor îmbunătăţiţi a făcut să sporească dimensiunea spirituală a locului. Pe acelaşi perete cu icoanele chiliei mele stă la loc de cinste acea fotografie cu majoritatea părinţilor şi fraţilor din obştea Sihăstriei anilor 1970. Fotografia-document îmi face aducere-aminte de chipurile ascetice, blânde şi cuvioase ale părinţilor de atunci. Undeva, pe un covoraş, eram şi eu aşezat la picioarele lor. Pe atunci nu ştiam că stăteam la picioarele unor sfinţi. Între ei era şi economul mănăstirii Sihăstria de atunci, părintele Victorin Oanele.

După ce a trecut hramul, maicile de la Varatic, care m-au însoţit, m-au dus la economul mănăstirii, Părintele Victorin, căruia i-am mărturisit dorinţa de a rămâne în mănăstire. Trecând peste amănunte şi aparenţe, părintele m-a prezentat părintelui stareţ, Caliopie Apetrei, căruia i-a fost spusă şi hotărârea mea. Apoi adăugă: „Îl văd isteţ şi bun de treabă, din familie de oameni gospodari, şi dacă are râvnă, daţi blagoslovenie să rămână, că-mi trebuie oameni buni de muncă, fiindcă majoritatea părinţilor noştri sunt bătrâni şi neputincioşi.”. Părintele Caliopie a încuviinţat, deşi încălca o dispoziţie a autorităţilor timpului. Îmi amintesc şi acum cuvintele lui: „Frate Ilie, pentru ascultare în gospodărie te adresezi economului, Părintelui Victorin; când ai nevoie de cele necesare traiului, chelarului, Părintele Ambrozie; pentru învăţături şi sfaturi duhovniceşti, Părintelui Cleopa; pentru rânduiala bisericii, eclesiarhului mare, Părintele Macarie; pentru cele cărturăreşti, Părintelui Petronie, iar ca duhovnic să iei pe Părintele Paisie”.

         Şi aşa am trecut în ascultare directă la Părintele econom Victorin. Îmi amintesc cum am început de a doua zi, după hramul paraclisului Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana. Cu ochiul său ager şi vigilent, după prima săptămână de treabă, părintele Victorin a observat că am oarecare îndemânare la tot ceea ce-mi dăduse să fac. S-a gândit să-mi încredinţeze ascultări şi rocodelii mănăstireşti pe care şi acum le-aş face cu îndemânare. De la părintele econom am învăţat ca de la un tată diriguirea corvezilor într-o gospodărie, cum să cosesc, cum să prăşesc, cum să îngrijesc vitele, cum să utilizez cobiliţa, cum să îngrijesc şi să respect pe cei bătrâni. Într-un cuvânt, am învăţat cum să transform toată viaţa în pravilă sau liturghie.

În toamna anului 1970, intrasem la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Potrivit regulamentului de atunci al şcolii, la înscriere trebuia să avem o categorie întreagă de produse agroalimentare şi alte lucruri de interes personal. Lista era enormă: 10 cămăşi, 10 maiouri, 20 de batiste, o plapumă cu cearşafurile adiacente, 10 prosoape, 10 perechi de ciorapi, apoi 30 kg de cartofi, 10kg de făină de grâu, 10 de porumb, 300 de nuci, 10 kg de fasole, 5 kg de slănină afumată, 5 kg de brânză etc. M-am prezentat la părintele econom cu celebra listă. Îmi amintesc cum părintele econom, cu mintea lui ageră, a luat lista în mâini, a aruncat un ochi iscoditor şi a început să noteze pe o hârtie cum să mă prezint la chelarul mănăstirii, părintele Ambrozie, ca să îmi procure toate produsele cerute de regulamentul intern al seminarului. Apoi, adăugă: „Frate Ilie, mâine dimineaţă mergem la Târgu Neamţ să cumpărăm celelalte.”. Aşa a fost. Grijuliu ca un tată, mi-a cumpărat toate, potrivit exigenţelor cerute de instituţia de învăţământ. Astfel, la 15 septembrie, cu o valiză nouă, confecţionată din scândură de părintele Ieronim, dulgherul mănăstirii, care doar goală cântărea 11,5 kg, unde am pus mai toate mărunţişurile personale, împreună cu toate celelalte (Părintele Victorin a dispus să fie încărcate în căruţa mănăstirii), am plecat, ca fiu al mănăstirii, la seminarul de la Neamţ. Acest fapt s-a repetat încă doi ani cât am mai rămas în obştea mănăstirii Sihăstria.

         Părintele Victorin a fost Tataia adevărat, care a continuat grija faţă de mine după ce am intrat în familia spirituală a obştii de la Sihăstria. A spune că părintele Victorin a fost aspru este o greşeală. El ştia să fie bun cu bunii şi aspru cu nebunii şi pezevenchii, cum îi numea adesea pe leneşi şi cârtitori. Nu pot zice că eu nu am trecut prin necruţătoarea-i mustrare, dar de fiecare dată am socotit-o pedagogică şi moralizatoare. Multe din ele le-am mai povestit când am mai vorbit despre alţi părinţi ai Sihăstriei. (Am multe amintiri vii despre frumoasa viaţă sihăstrească: cum părintele mi-a dat să fac cinci sute de metanii pentru ursul care a scuturat merele şi nu l-am alungat, sau cum m-a trimis pe Dealul Crucii, pe Tăciune, să păzesc în nopţile lungi de toamnă zarzavaturile şi legumele mănăstirii, care se recoltau mai târziu, de jivinele pădurii etc).

         După vreo trei ani de şedere în Sihăstria, timpurile s-au înăsprit. În vara anului 1972, când am venit acasă de la seminar, la Sihăstria se schimbaseră câteva lucruri esenţiale. Părintele Stareţ Caliopie nu mai era. Fusese trimis cu domiciliul forţat la Mănăstirea Varatic, deoarece primise tineri în mănăstire. Părintelui Paisie i se poruncise să stea mai mult pe la Sihla, în chilia de sub stâncile din proximitatea peşterii cuvioasei Teodora. Câtorva părinţi li se permisese plecarea în muntele Athos, Părintelui Cleopa i s-a spus să nu vorbească mai mult de 15 minute la predica din biserică. Părintele Ioanichie Bălan era mutat la mănăstirea Bistriţa. Părintele Victorin era de acum stareţ. M-a primit cu aceeaşi bunătate paternă, dar m-a sfătuit să mă duc la Mănăstirea Bistriţa, să fiu mai aproape de părintele Ioanichie, rudenia mea, ca să nu fie chiar singur acolo. Aşa am făcut. Ascultător, m-am dus la Bistriţa unde era stareţ Arhim. Dionisie Velea, împreună cu câţiva părinţi bătrâni. Cum mănăstirea era expusă, mai mult ca Sihăstria, privirilor autorităţilor opresive, riscam să fiu depistat şi îndepărtat din familia monastică. Părintele Ioanichie m-a sfătuit să stau mai retras, la Schitul Tarcău, pendinte de Mănăstirea Bistriţa. Am rămas acolo pe toată durata studiilor, unde cadrul natural şi atmosfera duhovnicească din preajma câtorva pustnici din zonă m-au ajutat să mă călesc. Acolo, la Tarcău, se păstra încă vie amintirea trecerii părintelui Victorin, în itinerarul său spiritual către mănăstirea Sihăstria. Nu mai eram sub ascultarea directă a părintelui Victorin, însă trăiam şi aici în duhul său gospodăresc.

          Astfel, nu consider că m-am despărţit vreodată de părintele Victorin, cu toate că nu am mai vieţuit în aceeaşi mănăstire şi cred că în asentimentul meu sunt şi alţi monahi care l-au cunoscut pe acest călugăr paradigmatic sau care au vieţuit sub ascultarea lui. Chiar şi acum, când nu mai este fizic nici la Sihăstria, chipul lui impunător mi se arată plin de lumina taborică, iar persoana lui este omniprezentă, teofanică. Alături de marile personalităţi ale Sihăstriei, prezenţa sa duhovnicească rămâne la fel de vie, realizând perenitatea unui duh, a unei trăiri lăuntrice de o anumită factură sihăstrească, chiar şi acum. Această realitate care face ca pelerinii să cerceteze, în peregrinarea lor, mormintele celor ce le-au îndrumat gândurile şi să cinstească cu evlavie lucrurile şi locurile nevoinţelor acestora, ne determină şi pe noi să le aducem un pios omagiu şi un nobil gând: într-adevăr, părinţii duhovniceşti nu mor niciodată!”, a spus Preasfințitul Ioachim Băcăuanul. 

Apoi, cei trei ierarhi, împreună cu credincioșii prezenți, au urcat spre cimitirul mănăstirii, la mormântul părintelui Victorin Oanele, unde, sub acoperământul brazilor, au cântat laolaltă ”Veșnica pomenire!”