PF Părinte Teoctist Arăpașu a fost un om paradigmatic, ce s-a înscris în rândul ierarhilor de seamă ai Bisericii Ortodoxe Române și care a reușit să țină vie flacăra Ortodoxiei într-o perioadă dificilă pentru românitate. De Preafericirea Sa mă leagă multe aspecte, iar chipul său surprins în fotografii îmi trezește amintiri frumoase, emoționante, ce păstrează vie amintirea prezenței sale harismatice și impunătoare.

Toader Arăpașu s-a născut, în satul Tocileni, județul Botoșani, într-o familie binecredincioasă, cu unsprezece copii. Comemorarea sa este semnul recunoașterii rolului misiunii pe care a împlinit-o în cei 21 de ani de patriarhat și, de asemenea, al recunoștinței față de importanța pe care a acordat-o persoanei preotului și activității sale în parohie.

Din buchetul de amintiri pe care le port cu bucurie în suflet, una îmi revine de fiecare dată în minte. Era în anul 1980, când Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a trecut în vizită canonică pe la Mănăstirea Bistriţa, Jud. Neamţ. De-abia terminasem Facultatea de Teologie de la București şi depusesem cererea de tundere în monahism pe seama acelei mănăstiri. Stareţul, profitând de acea vizită chiriarhală, mă prezintă înaltului oaspete, pentru binecuvântare. Îmi amintesc cu emoţie de acele momente. Preafericitul, după ce m-a binecuvântat, a început să povestească despre începutul vieţii sale călugăreşti în obştea acestei mănăstiri. Istorisirea m-a impresioant foarte mult. Îmi amintesc că, luminându-se la faţă, cu vocea blândă, povestea cu lux de amănunte despre începutul ostenelilor sale monahale la Mănăstirea Bistriţa, pe timpul stareţului Ghenadie Caraza. Atunci am aflat pentru prima dată că Preafericirea Sa a fost tuns în monahism la praznicul Schimbării la Faţă al anului 1935. Înaltul ierarh derula cu o limpezime impresionantă toate evenimentele pe care le-a trăit personal în obştea mănăstirii. Din expunerea aceea, mi-am dat seama că este o enciclopedie vie, un om al detaliilor precise, un ales de Dumnezeu care trăieşte fiecare eveniment, fiecare crâmpei al vieţii bisericeşti în care a fost implicat, direct sau indirect. Acea întâlnire, de fapt, a constituit pentru mine chintesenţa vieţii mele de mai târziu. Aveam de acum un model, o paradigmă, în cel care era atunci Înaltpreasfinţitul Părinte Teoctist, Mitropolitul Moldovei și Sucevei (pe atunci). După acea convorbire mi-am dat seama că viaţa monahală, dacă este trăită plenar, devine raiul din care nu te poate izgoni nimeni.

Pentru că se considera unul dintre urmaşii părinţilor îmbunătăţiţi ai monahismului românesc, am înţeles că Preafericirea Sa este un călugăr de vocaţie. Despre Mănăstirea Bistriţa am avut prilejul, în multe rânduri, să mai vorbim, mai ales că, după ce am fost tuns în monahism, am avut imensa şansă să fiu hirotonit întru diacon chiar de către Preafericirea Sa, pentru ca apoi, după câţiva ani, în 1985, să fiu chemat la Centrul mitropolitan de la Iaşi, unde am activat sub directa sa ascultare ca arhidiacon şi secretar de cabinet. Mănăstirea noastră de metanie a rămas permanent ca un liant care ne unea în lucrarea Bisericii. Mai târziu, am făcut o analiză a evenimentelor care au urmat după intrarea în monahism a Preafericirii Sale la Mănăstirea Bistriţa. Dacă în 1935 mănăstirea era bine oganizată, nu după multă vreme au venit anii grei ai războiului şi apoi instalarea regimului totalitar comunist. Mănăstirea de metanie a Preafericitului a trecut şi ea prin greutăţi inimaginabile, numărul călugărilor diminuându-se foarte mult. Doar osârdia unor stareţi vestiţi, între care Arhim. Eftimie Luca, mai târziu episcop și, în cele din urmă arhiepiscop al Romanului, Arhim. Dionisie Velea sau Arhim. Ciprian Zaharia au făcut ca mănăstirea să nu fie total desfiinţată. Preafericitul Teoctist, deşi nu mai activa în Moldova, ştia de toate acestea. De aceea, atunci când mi-a dat binecuvântare de intrare în viaţa monahală, mi-a spus: «Să ştii, frăţia ta, că de 30 de ani nu s-a mai călugărit nimeni în această mănăstire». Nu ştiam atunci de acest amănunt, dar aşa era. Preafericitul ştia precis multe lucruri despre mănăstirea sa de metanie. De aceea, el, ca monah de vocaţie, niciodată nu a uitat pe vieţuitorii sfintelor noastre mănăstiri. Astfel se explică şi faptul că una dintre marile preocupări ale Preafericitului Teoctist, ca întâistătător al eparhiilor prin care a trecut, dar mai ales în calitatea sa de Patriarh al Bisericii noastre, a fost şi aceea de restaurator al mănăstirilor şi novator al vieţii monahale.

Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist este unul dintre cei care au fost aleşi de Dumnezeu să facă joncţiunea între două perioade de înflorire a monahismului românesc. Este vorba de monahismul dintre cele două Războie Mondiale şi cel de după Revoluţia din decembrie 1989. Atunci când Preafericitul a intrat în monahism la M-rea Bistriţa, în mănăstirile româneşti îşi duceau viaţa peste şapte mii de călugări. Cam acelaşi număr însumează şi monahismul actual, ceea ce înseamnă că Preafericitul este unul dintre corifeii revigorării vieţii monahale din România, după o perioadă de grea încercare din vremea comunismului. Preafericitul a fost ierarhul care a înţeles că cinul monahal constituie factorul determinant în viaţa unei Biserici. Cred că Preafericirea Sa a reuşit să depăşească cu abilitate toate greutăţile unei perioade sumbre din istoria Bisericii, pentru că a fost călit încă de tânăr în austeritatea unor mănăstiri de tradiţie, cum sunt Mănăstirea Vorona şi Mănăstirea Bistriţa.

Patriarhul Teoctist a avut o legătură aparte cu Eparhia Romanului, aici fiind hirotonit în prima treaptă a preoției, cea de diacon. În ziua de 4 ianuarie 1937, la recomandarea conducerii Mănăstrii Bistriţa, Mitropolitul Moldovei, Pimen Giorgescu, aproba hirotonia în diacon a monahului Teoctist. Slujba a fost oficiată de către Arhiereul Ilarion Bacăuanul, în Biserica „Prescista” din Roman. De-a lungul timpului a participat la multe evenimente cultural bisericești derulate pe cuprinsul jurisdicțional canonic al eparhiei Romanului, ultima fiind manifestarea prilejuită de împlinirea a celor 500 de ani de la trecerea la cele veșnice a binecredinciosului voievod Ștefan cel Mare. A cunoscut personal pe toţi ierarhii care s-au succedat pe scaunul vlădicesc de la Roman în secolul al XX-lea, însă cea mai strânsă prietenie a avut-o cu IPS Eftimie, pe care el l-a supranumit „cel Bun”.

Dumnezeu l-a învrednicit pe cel de-al cincilea patriarh al României cu vârsta patriarhilor Vechiului Testamen. În cei 92 de ani de viață pe care i i-a dăruit Dumnezeu, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe Române au avut un autentic ierarh-păstor, care s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru poporul român binecredincios, pentru țara sa, pentru cultura şi spiritualitatea acestui neam binecuvântat. De aceea, avem convingerea că va rămâne ierarhul insubstituibil al Ortodoxiei româneşti.

Cunoscând incomensurabila activitate pastoral-misionară a Patriarhului Teoctist, ne îndreptăm ruga către Dumnezeu ca să-l primească în lăcașurile Sale, iar Păstorul Cel Veșnic, Hristos, să Se recunoască în toată activitatea pe care smeritul Său slujitor a împlinit-o în Biserica Sa de pe pământ.