În cele ce urmează, voi încerca să schiţez un succint portret al ierarhului Romanului, Eftimie Luca, născut din amintirile unei misiuni comune şi fructuoase în acest spaţiu duhovnicesc şi cultural. Fiecare însă, în funcţie de natura şi însemnătatea legăturii pe care a avut-o cu marele ierarh, va putea să adauge ceea ce crede de cuviinţă pentru a-i aureola chipul şi a-i păstra vie amintirea.
Cu inimile încărcate de compasiune şi adâncă tristeţe, înconjurăm astăzi catafalcul cu trupul neînsufleţit al celui de-al şaptezeci şi şaselea ierarh al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, Înaltpreasfinţitul Eftimie Luca. În această zi, numele celui ce a avut cea mai îndelungată păstorire între ierarhii care au stat pe scaunul vlădicesc al acestei de Dumnezeu păzite eparhii, care nu demult şi-a sărbătorit 600 ani de existenţă neîntreruptă pe aceste plaiuri moldave, se dăltuieşte pe crucea ce-i va străjui mormântul, dar, în acelaşi timp, se încrustează şi în inimile noastre, ale celor ce am avut şansa de a fi cunoscut pe cel ce a fost unul dintre cei mai paradigmatici ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din ultimii cincizeci de ani.
Înaltpreasfinţitul Eftimie a fost arhipăstorul, care de la Alexandru „cel Bun”, ctitorul acestui aşezământ, a primit, ca nimeni dintre chiriarhii romaşcani, apelativul de cel Bun. Supranumele i se potriveşte pe deplin, deoarece el izvorăşte din bunătatea şi blândeţea care l-au caracterizat în relaţie cu fiii săi duhovniceşti. Astfel, numele său de monah s-a reflectat în activitatea sa, iar tot ce a împlinit în misiunea sa a fost corelat cu numele său, făcând astfel ca acesta să-i definească lucrarea în via Domnului. Cred că se va vorbi mult de acum înainte despre epoca Arhiepiscopului Eftimie cel Bun, care din cei 100 de ani, câţi i-a dat Dumnezeu, jumătate i-a petrecut în această eparhie, al cărei teritoriu jurisdicţional canonic s-a schimbat deseori, scaunul însă rămânând permanent în oraşul de la confluenţa Moldovei cu Siretul. Acest ultim fapt i se datorează şi Arhiepiscopului Eftimie.
Preadistinşi prieteni,
În astfel de împrejurări se obişnuieşte să se facă o retrospectivă a vieţii celui plecat dincolo, în Împărăţia luminilor, pentru a cunoaşte mersul terestru, precum şi diferitele activităţi ale lui. Cum viaţa Arhiepiscopului Eftimie este atât de cunoscută, iniţial mi s-a părut un lucru uşor să-i creionez personalitatea şi misiunea. Însă când am început să structurez activităţile pastoral-misionare, administrativ-gospodăreşti și cultural-duhovniceşti ale ierarhului nostru, mi-am dat seama că nu este aşa de simplu. Pentru faptul că Dumnezeu i-a dăruit o viaţă îndelungată şi pentru că el a ştiut să răscumpere timpul pe care l-a primit în această lume, din mulţimea împlinirilor e greu să pui accentul pe ceva anume, care să-l caracterizeze pe deplin. De aceea, în cele ce urmează, voi încerca să schiţez un succint portret, născut din amintirile unei misiuni comune şi fructuoase în acest spaţiu duhovnicesc şi cultural. Fiecare însă, în funcţie de natura şi însemnătatea legăturii pe care a avut-o cu marele ierarh, va putea să adauge ceea ce crede de cuviinţă pentru a-i aureola chipul şi a-i păstra vie amintirea.
Trebuie mai întâi amintit că dintre ultimii 100 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, nimeni nu a depăşit venerabila vârstă de 99 de ani, în scaun fiind. În Eparhia Romanului şi Bacăului, Arhiepiscopul Eftimie a fost ierarhul care a prelungit şirul neîntrerupt al episcopilor romaşcani de la întemeierea eparhiei până astăzi, Înaltpreasfinţia Sa înregistrând cea mai lungă arhipăstorire. Şi-a început activitatea misionară ca arhiereu-vicar al episcopului Partenie Ciopron, în anul 1972, apoi, din 1978, a continuat ca episcop titular, iar din 2009 ca arhiepiscop. A avut o păstorire lungă şi pilduitoare pentru toţi contemporanii săi. De aceea, momentul trecerii sale în odihna lui Dumnezeu constituie un eveniment nu numai al eparhiei pe care a păstorit-o cu demnitate până la această venerabilă vârstă, ci şi unul al Bisericii Ortodoxe Române, distinsul nostru ierarh fiind un exemplu pentru toţi membrii Sfântului Sinod. Aşa că se poate spune că Arhiepiscopul Eftimie nu este numai al nostru, al romaşcanilor şi băcăuanilor, ci al tuturor, deoarece a ştiut să fie acelaşi pentru toţi şi diferit pentru fiecare. Din mesajele primite în aceste câteva zile, de când sufletul său a plecat la ceruri, distingem o multitudine de aprecieri şi frumoase evocări care împodobesc sufletul blândului ierarh romaşcan, născut cândva la poalele falnicului Ceahlău. Împlinirile sale sub toate aspectele, împreună cu rugăciunile tuturor celor care l-au cunoscut, vor constitui un buchet de flori spirituale pe care le depunem cu respect în braţele Bunului nostru ierarh, având convingerea că Hristos, Arhiereul Cel veşnic, Se va recunoaşte în tot ce a înfăptuit pozitiv în viaţa sa jertfelnică pentru Biserică.
Într-adevăr, Înaltpreasfinţitul Eftimie este ierarhul care a lucrat cu timp şi fără timp, toată viaţa, în via Domnului. Din 1978 încoace, Înaltpreasfinţia Sa s-a dovedit a fi urmaşul vrednicilor de pomenire arhipăstori, care au şezut, de-a lungul veacurilor, pe scaunul acestei eparhii: Teoctist I, Macarie, Sfântul Dosoftei, versificatorul psalmilor, Sfinţii Pahomie de la Gledin, Ioan de la Râşca şi Secu, Sf. Teodosie de la Brazi, Veniamin Costachi, Melchisedec Ştefănescu, părintele autocefaliei BOR, Teodosie Atanasiu, Lucian Triteanu, Partenie Ciopron, ca să amintim doar pe câţiva dintre ei.
Viaţa unui ierarh se împleteşte cu cea a eparhiei şi a neamului din care face parte. Ca atare, istoria şi geografia spirituală a Eparhiei Romanului şi Bacăului s-a îngemănat, timp de 50 de ani, cu cea a Arhiepiscopului Eftimie. Se ştie că un ierarh este urmaşul lui Hristos şi al apostolilor, care actualizează prin deplinătatea harului, prin activitatea sa, lucrarea lui Hristos Domnul. De aceea el, ierarhul, este părintele iubitor al celor pe care-i păstoreşte în Biserica văzută de pe pământ. Arhiepiscopul Eftimie a fost conştient de acest fapt. De aceea a căutat, ca după darul propriu, să sporească zestrea moştenită de la înaintaşi şi să menţină echilibrul duhovnicesc al preoţilor şi credincioşilor săi. Se poate spune că aproape o jumătate de secol, eparhia aceasta, din străvechea Ţară de Jos a Moldovei, poartă amprenta neobositului Eftimie cel Bun. Se duce la Dumnezeu cu conştiinţa datoriei împlinite. În sufletul său mare palpită suma virtuţilor, ca roade ale Duhului Sfânt. Înaltpreasfinţia Sa nu a lăsat această eparhie, în vremuri de grea încercare, pradă haosului şi destrămării. Înţelepciunea şi tactul pastoral, dragostea pentru valorile culturale ale întregului patrimoniu naţional-bisericesc, spiritul gospodăresc, patriotismul debordant, ca şi alte multe virtuţi ce i-au împodobit personalitatea, îl scot în evidenţă pe ierarhul romaşcan ca fiind un întâistătător devotat slujirii şi înaltei misiuni conferite lui de Biserică.
Nu ştiu dacă a avut conştiinţa că trebuie să se ridice la înălţimea împlinirilor marilor ierarhi, predecesori ai săi, însă a ştiut, ca nimeni altul, să marcheze timpul său, adăugând cărămida rânduită lui de Providenţă la edificiul spiritual şi patrimonial al acestei eparhii. A dovedit aceasta mai ales în perioada grea a comunismului. Am putea aminti, ca exemplu, faptul că deşi mănăstirile arhiepiscopiei, până la instalarea sa pe scaunul vlădicesc de la Roman, au fost desfiinţate abuziv, Arhiepiscopul Eftimie a ştiut să salveze, cel puţin, patrimoniul unora dintre ele, înfiinţând muzee, colecţii de artă bisericească, depozite de carte veche, icoane și vase liturgice etc. Amintim, de asemenea, faptul că a fost monah de vocaţie, înzestrat cu un autentic simţ practic, un continuator al lucrărilor de restaurare, reconstrucţie, protecţie sau consolidare a zidurilor străvechi ale înaintaşilor. Atunci când s-a reinstaurat libertatea Bisericii în România, Arhiepiscopul Eftimie a redeschis toate mănăstirile şi a dat binecuvântare pentru construirea altora. Astfel, lasă în urmă 30 de mănăstiri şi schituri în care îşi duc viaţa aproape 400 de călugări şi călugăriţe. Restaurând mănăstirile şi viaţa monahală în eparhie a arătat, prin acestea, că dincolo de aspectul lor exterior, arhitectonic şi cultural, în mănăstiri, mult mai importantă este lucrarea interioară, duhovnicească a vieţuitorilor. Înaltpreasfinţia Sa a avut conştiinţa că monahismul ortodox poate schimba lumea din interior, nu prin ceea ce face, ci prin ceea ce este.
Dar nu numai viaţa monahală a revigorat-o, ci şi pe cea pastoral-misionară, conştient fiind că pastoraţia şi misiunea într-o eparhie se fac, mai curând, prin preoţii de mir. Înaltpreasfinţitul Eftimie a avut permanent conştiinţa întrajutorării şi conlucrării în Biserică. El a ştiut să asemene misiunea călugărilor şi pe cea a preoţilor mireni cu « două mâini », adică două expresii complementare ale unei singure şi aceleiaşi slujiri împărăteşti. Fiecare dintre cele « două mâini » se completează şi se ajută reciproc, fiind indispensabile una celeilalte, Biserica utilizând cele două mâini în acelaşi timp şi la aceeaşi lucrare. În acest sens, actualmente, întreaga eparhie este un imens şantier ecleziastic. Din 1990 încoace s-au încheiat lucrările de construcţie la câteva sute de biserici, altele 126 sunt în construcţie, iar altele în restaurare. Lasă în urma sa 587 preoţi, care activează în cele 427 parohii, majoritatea fiind hirotoniţi de Înaltpreasfinţia Sa.
Amintim şi faptul că Înaltpreasfinţia sa, după anii '90, a dat binecuvântare să se construiască marea catedrală „Înălţarea Domnului” de la Bacău, lucrare încredinţată arhiereilor săi vicari, adică celor doi ierarhi cu numele Ioachim pe care i-a avut ca împreună slujitori în via Domnului. De asemenea, în oraşele municipii, Înaltpreasfinţia Sa a dat binecuvântare să se construiască în fiecare câte o catedrală. Având calitatea nativă de la Dumnezeu, de « cel Bun », acestor zidiri le-a dat şi viabilitate, în sensul că a căutat şi a descoperit vocaţii tinere, care să se angajeze la viaţa Bisericii. Mulţi dintre clericii hirotoniţi de Înaltpreasfinţia Sa au fost rânduiţi ca profesori la Seminarul Teologic ”Sfântul Gheorghe”, alţii au primit responsabilităţi administrative în cadrul eparhiei, încât Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului s-a adaptat repede la drumul înnoirilor, devenind o instituţie exponenţială în ierarhia instituţiilor sociale şi culturale. Întru toate, Înaltpreasfinţia Sa a rămas ierarhul tradiţiei şi al vechilor obiceiuri ale Ortodoxiei româneşti, dar în acelaşi timp s-a dovedit a avea și o largă deschidere către provocările noului val contemporan.
Tot în perspectiva înnoirilor şi a revigorării vieţii spirituale şi administrativ-gospodăreşti a Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, am fost propus de Înaltpreasfinţia Sa Sfântului Sinod pentru a fi ales arhiereu al acesteia, ca împreună lucrător. Astfel, în ziua de 1 mai 2000, a doua zi de Paşti, Arhiepiscopul Eftimie a organizat hirotonia mea în treapta de arhiereu-vicar al acestei de Dumnezeu păzite eparhii, lucrare sfântă care s-a împlinit de la Dumnezeu prin mâinile Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei şi ale altor ierarhi ai Sfântului Sinod. Am înţeles atunci dorinţa şi orientarea Arhiepiscopului Eftimie, aceea că, această eparhie, devenită între timp arhiepiscopie, trebuie să se adapteze iureşului schimbărilor potrivit timpurilor diversificate, secularizate şi secularizante ale lumii postmoderne, ţinând în mâinile sale echilibrul, specific de altfel Ortodoxiei, între tradiţie şi înnoire. Şi astfel m-am angajat la nobila misiune cu toată fiinţa mea, urmându-i exemplul. De aceea, la acest moment al despărţirii fizice de Înaltpreasfinţia Sa, doresc să-i mulţumesc şi să-l asigur că voi continua lucrarea pe care a lăsat-o, păstrându-i vie amintirea.
Preaiubiţi prieteni,
În aceste momente sobre şi de neştearsă amintire, când ne despărţim pentru o vreme de părintele nostru duhovnicesc, Arhiepiscopul Eftimie, ce putem să-i spunem mai deosebit?
Înaltpreasfinţia Voastră,
Astăzi, pentru Înaltpreasfinţia Voastră, este zi de Paşte. Este Paştele personal al Înaltpreasfinţiei Voastre! Peste cinci zile trebuia să vă sărbătorim la ziua de naştere, pentru împlinirea celor 100 de ani de viaţă pe pamânt, dar Dumnezeu a rânduit altă sărbătoare: naşterea Înaltpreasfinției Voastre în ceruri. Toată această lume adunată în Catedrala ”Cuvioasei Parascheva” şi în incinta care o împrejmuieşte, a venit să Vă vadă. Cei pe care i-aţi iubit, cei pe care i-aţi ajutat, cei pe care i-aţi condus pe calea către Hristos, cei pe care i-aţi mărturisit, i-aţi binecuvâtat, i-aţi hirotonit, notabilii, prietenii, rudeniile şi cunoscuţii. Iată, stau aici lângă catafalc şi măicuţele care v-au îngrijit cu dragoste în îndelungaţii ani de suferinţă etc. Cu toții suntem aici. Ne-aţi mobilizat încă o dată, dar nu pentru o lucrare oarecare sau pentru a ne încredinţa o misiune anume, ci pentru a cinsti trupul Înaltpreasfinţiei Voastre, ostenit de atâta efort şi de boală, căci cu sufletul aţi plecat către ceruri pentru a vedea faţa Celui pe Care L-aţi slujit cu credinţă. De data aceasta suntem adunaţi în jurul Înaltpreasfinţiei Voastre, nu pentru a face planuri pentru această Arhiepiscopie, cum făceam de atâtea ori, ci pentru a ne ruga pentru Înaltpreasfinția Voastră, şi pentru a Vă promite că vom continua cu râvnă şi abnegaţie ceea ce aveaţi a împlini pentru această istorică eparhie. Veţi rămâne o paradigmă pentru cei mai mulţi dintre noi.
Iată, cât de minunat a pregătit Dumnezeu plecarea Înaltpreasfinţiei Voastre la ceruri, chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Luca al Siciliei, al cărui nume ne aduce aminte de Evanghelistul cu același nume, cel care împreună cu Cleopa mergea către Emaus și în drumul său s-a întâlnit cu Hristos Domnul Cel ce l-a luminat și l-a încredințat de adevărul învierii Sale. De fapt, un Luca aţi fost și Înaltpreasfintia Voastră și la propriu și la figurat. Căci, așa cum Apostolul și Evaghelistul Luca oarecând, după ce a sfârşit călătoria către Emaus, a intrat în casă și a gustat din pâinea euharistică pe care o binecuvântase Însuşi Hristos, tot aşa și Înaltpreasfinția Voastră, calea ați săvârșit, credinţa ați păzit, iar de acum mergeți și vă împărtășiti în Liturghia cosmică slujită de Însuși Arhiereul Cel veşnic, cu Care ați călătorit în această viaţă pe pământ. Odihniţi-Vă în pace şi priviţi-ne de acolo de unde sunteţi, rugându-Vă pentru noi.
Preaonoraţi prieteni întru Domnul,
Am evocat în câteva cuvinte imaginea emblematică a unui arhiepiscop care a întregit şirul istoric şi valoric al unei pleiade de păstori spirituali ai Moldovei. Faptele sale se înscriu în istoria spirituală a acestui neam, iar acest lucru ar trebui să ne facă să înţelegem că pe lângă omagiul pe care-l aducem şi sentimentele tulburătoare pe care le trăim acum, suntem, în acelaşi timp, martorii unui eveniment istoric. Suntem conştienţi de faptul că, plecând dintre noi, va lăsa un gol în sufletele noastre, dar nu şi în amintirea noastră. În măsura în care ne-a copleşit cu bunătatea şi înţelepciunea sa, vom scrie împreună, prin tot atâtea amintiri şi fapte pe care le-am trăit alături de dânsul, o carte vie, şoptită de fiecare în adâncul rugăciunii pentru el, pentru că părinţii noştri spirituali nu mor niciodată.
Dumnezeu să-l ierte și să-l aşeze între prietenii şi casnicii Săi din ceruri !
Veşnică lui pomenire !
* Cuvânt rostit la înmormântarea IPS Eftimie Luca, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, 6 noiembrie 2014