Îndurerată adunare,

Una dintre cele mai neașteptate informații, care a zdruncinat din temelii, în ultimele zile, Arhiepiscopia noastră, a Romanului și Bacăului, și nu numai, a fost plecarea inopinată din lumea aceasta a Părintelui Arsenie Voaideș, starețul nepereche al Mănăstirii „Schimbarea la Față” și „Sf. Sava” din ținutul Berzunțiului, Bacău.

Vestea morții sale a fost percepută ca o undă de șoc, care a trecut prin sufletele tuturor, mai ales a celor ce au avut șansa unică să-l fi cunoscut personal pe acest Părinte duhovnicesc restaurator de „temple ale Duhului Sfânt”. La moartea lui neașteptată, mirarea a cuprins inimile tuturor. Când am luat cunoștință de eveniment, lacrimile ne-au brăzdat fețele, fără a le mai putea controla și ostoi, iar buzele noastre murmurau doar: „Vai..!. Nu se poate...!, Nu-mi vine să cred...! Doamne ferește...! Poate totuși e o eroare, o glumă sau o farsă”...etc. Dar din păcate, neverosimilul s-a dovedit a fi cruntă realitate.

Da, dragii mei, părintele stareț Arsenie, într-o mașină a SMURD-lui în drum spre Iași, nu departe de Roman, în ziua de 17 februarie, către orele 15.00 părăsea această lume. Sufletul lui pleca pe un drum fără întoarcere, iar trupul lui, iată-l, aici, în fața noastră, înconjurându-l cu respect și pioșenie, ca apoi, după ce îl vom prohodi, îl vom așeza, așa cum a dorit el, într-un mormânt nou, săpat lângă cel al mamei sale, maica Parascheva, nu departe de biserica acestei mănăstiri, pe care el a re-ctitorit-o și pe care o iubea ca pe lumina ochilor.

Întristă adunare,

Astăzi suntem în a patra zi de când sufletul părintelui a plecat la ceruri din poruncă divină. În tot acest timp, mii de persoane, din toate categoriile sociale, care au trecut pe la catafalcul lui să-i aducă ultimul omagiu, și-au exprimat sentimentul de durere, de doliu, teamă și angoasă, tristețe și compasiune, pentru cel ce le-a fost duhovnic sau îndrumător spiritual, învățător sau dascăl, slujitor și sfințitor al vieților lor, părinte al părinților, tată pentru orfani, hrănitor pentru săraci, adăpost pentru cei fără locuință, mângâiere pentru cei întristați, cetate de scăpare pentru cei prigoniți.

Cine poate cuantifica durerea și apăsarea sufletească a tuturor acelora care s-au bucurat de sprijinul sufletesc sau material al acestui părinte, milostiv ca Sf. Nicolae, misterios ca Sfântul Cuvios Daniil Sihastru și harismatic ca Sf. Arsenie cel Mare.

Personal, îl cunosc pe acest OM minunat de mai bine de 40 de ani. Deși drumurile fiecăruia dintre noi s-au bifurcat la un moment dat, sufletele noastre au rămas într-o inefabilă comunicare, iar întâlnirile noastre cu diferite prilejuri se transformau într-o sărbătoare pascală.

Când a venit momentul chemării mele ca ierarh în această eparhie, Părintele Arsenie era de mai mult timp în aceste plaiuri mioritice. Parcă a fost un înainte mergător al activităților mele episcopale din această parte a Moldovei. Nu știu dacă a fost cineva mai bucuros și exaltat duhovnicește dintre fii eparhiei ca Părintele Arsenie, la hirotonia mea întru arhiereu. Pentru el, ierarhul era trimisul lui Dumnezeu, căruia i se cuvine ascultare necondiționată. Acum, pentru că el nu mai este fizic printre noi, pot spune că Părintele Arsenie a fost unul dintre cei mai sinceri călugări ascultători din câți mi-a dat Dumnezeu să cunosc. În calitatea mea de ierarh al acestei eparhii istorice, astăzi, la despărțirea vremelnică de cuvioșia sa, mi se frânge inima pentru că mă despart de unul dintre cei mai buni și autentici călugări ai eparhiei: cinstit, sincer, bun, ascultător, vrednic de misiunea care i s-a încredințat.

Deși sentimentul de tristeţe şi durere îmi inundă și mie ființa, totuși trebuie să mă resemnez și să revin la demnitatea sobră de părinte spiritual, încercând să vă adresez câteva cuvintele de consolare, de compasiune, vouă, celor cărora plecarea Părintelui din această lume v-a produs atâta durere.

Iubiții mei,

Un dicton luat din spiritualitatea occidentală spune că noi „murim cu fiecare plecare” (partir c’est mourir un peu). Și, într-adevăr, atunci când cineva dintre cei pe care i-am preţuit și iubit pentru calitățile sale excepționale pleacă pe drumul fără întoarcere, parcă ceva din noi moare, sau parcă o floare se rupe din buchetul comuniunii noastre telurice, pentru a fi răsădită într-o altă glastră, străină sensibilităţilor şi dispoziţiunilor noastre naturale.

E greu să acceptăm situaţia, dar aşa este voia Domnului!

În astfel de situații, de obicei, se face un bilanț al activității celui care părăsește această viață efemeră. Nu am pretenția că voi reuşi să creez un portret în cuvinte paradigmaticului slujitor, etalând aici structurat toate faptele bune ale lui și apoi să fac o evaluare a lor, dar vă îndemn pe fiecare dintre cei ce i-ați stat în preajmă și v-ați bucurat de ajutorul cuvioșiei sale, să vă rugați ca Bunul Dumnezeu să socotească toate faptele și virtuțile lui ca dreptate în perspectiva mântuirii.

Tăicuța Arsenie, cum mai era supranumit, a fost un călugăr atipic. Nu a fost un călugăr contemplativ, ci unul activ. Lui îi plăcea să fie înconjurat de oameni, să lucreze cu ei, să se roage cu ei și pentru ei, știind că mântuirea rezidă în lucrarea comună și sinergică. El știa că nimeni nu se poate mântui în manieră egoistă.

De curând a împlinit 67 de ani. Toată viața sa a fost o dăruire totală pentru ceilalți. El s-a uitat pe sine și a făcut totul pentru alții. Fiecare dintre cei ce l-au cunoscut sau i-au stat în preajmă uneori poate spune multe lucruri despre el. Dacă s-ar aduna toate evocările ucenicilor lui, cred că am putea scrie nenumărate pagini inedite de filocalie și de apoftegme spirituale.

Ca să ne dăm seama de felul lui de a fi și care a fost traseul vieții sale spre Eshaton, vă reamintesc câteva dintre datele sale biografice, care s-a derulat în vremuri năsilnice, de instabilitate și prigoană.

Părintele Arsenie Voaideș s-a născut în satul Huisurez, comuna Dămuc, judeţul Neamţ, la 24 ianuarie 1951, din părinţii Neculai si Anghelina, de credinţă ortodoxă. A primit la botez numele Augustin. Părinţii l-au crescut în iubirea de Dumnezeu și respectul faţă de oameni.

Personal, îl cunosc de prin anul 1973, când l-am întâlnit la schitul Tarcău din jud. Neamț. Pe vremea aceea făceam parte din obștea acelui așezământ monahal, unde am cunoscut părinții îmbunătățiți care sihăstreau retrași în niște chilii ascunse în codrii seculari ai Munților Tarcău. Între ei, mai renumiți erau Ieroschimonahii Nicodim Roșu și Teofan Crăciun, care primeau credincioși pentru sfaturi și spovedanie. Frații Voaideș, Augustin și Simeon, auziseră de ei și doreau cu tot dinadinsul să-i întâlnească. Cum eu devenisem un fel de ucenic al acestor sihaștri, aveam mandatul de la ei să ghidez anumite persoane pe cărările întortochiate ale munților către chiliile lor. Așa a venit clipa în care am cunoscut pe cei doi frați.

Contactul cu Părintele Nicodim le-a fost benefic celor doi, care au început să frecventeze Schitul Tarcău, până când s-au hotărât să abandoneze deșertăciunile lumii și să vină amândoi la mănăstire. Augustin din 1977 s-a stabilit la Schitul Tarcău, iar fratele sau, Simeon, la Mănăstirea Cetățuia de la Iași.

Părintele Arsenie, în civilie, era croitor. Îmi amintesc cu plăcere că dorea foarte mult să învețe tipicul și cântările bisericești. Cum eu eram deja deprins cu acestea, i-am devenit mentor. L-am ajutat să învețe muzica psaltică și rânduiala slujbelor. Ba am făcut și o înțelegere, anume, el să mă învețe croitoria și eu să-l învăț rânduielile bisericești. Nu știu care dintre noi a fost mai bun maestru. În tot cazul, Părintele Arsenie a ajuns un foarte bun cântăreț și apoi slujitor harismatic și iscusit duhovnic, iar eu nici acum nu știu să cos un petec la o haină.

În vara anului 1978, când m-am întors de la Facultate, nu am mai găsit pe fratele Augustin la schit, pentru că plecase la Mănăstirea Cetăţuia din Iași, unde, în anul 1979, a fost tuns în monahism de către renumitul stareț, de pioasă amintire, Arhim. Mitrofan Băltuță, primind numele Arsenie. De atunci nu ne-am mai întâlnit, decât foarte rar, dar ne-am purtat în gând și rugăciune unul pe altul. A fost vieţuitor al acelei mănăstiri până în anul 1986, când a fost transferat la Mănăstirea Putna.

În 1987, IPS Eftimie, pe atunci Episcop al Romanului și Hușilor, voind să regenereze monahismul în eparhia sa, a cerut de la mitropolitul Moldovei și Sucevei, Teoctist Arăpașu, pe Părintele Arsenie de la Putna. Astfel, cel ce avea să devină părintele duhovnicesc al acestei zone pitorești uHușilor, voind să revigoreze monahismul în această eparhiea ceruta fost trimis, de ascultare, ca paznic, în acest loc care atunci se numea Schitul Savu. În ziua de 8 noiembrie 1988, la sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, a fost hirotonit diacon de către ierarhul de pioasă amintire, Eftimie, pentru ca, în următoarea duminică, să fie hirotonit ieromonah pe seama Mănăstirii „Sf. Sava”. Așa a început osteneala misionară Părintele Arsenie în această regiune încărcată frumuseți naturale, dar și de istorie.

În anul 2001 a absolvit cursurile Seminarului Teologic Liceal „Veniamin Costache”, de la Mănăstirea Neamţ, judeţul Neamţ. În anul 2005 a devenit licențiat al Facultăţii de Teologie „Sf. Filofteia” din Piteșt, având ca teză „Semnificaţia Sfintei Cruci în viaţa credincioşilor”, iar în anul 2007 a absolvit cursurile de masterat ale aceleiaşi facultăţi.

Odată cu formarea teologică, părintele Arsenie s-a preocupat și de formarea obștii monahale, dar și de refacerea bisericii mănăstirii, grav afectată de dintele nemilos al timpului. Între 1992-2002 lăcașul monahal a fost consolidat, extins și înfrumusețat, astfel încât, la Praznicul Schimbării la Față din anul 2002, a fost sfințit ansamblul eclesial al mănăstirii.

Ca un „meşter Manole” al zilelor noastre, a avut dorinţa de a ridica „altă monastire pentru pomenire”. Și nu s-a oprit la una. Este ctitor al Schitului „Sfântul Ilie Tesviteanul”, alături de Protos. Isaia Adragăi, chiar pe locul în care, la început de secol XIX, ieromonahul Varnava a ridicat un loc de închinăciune.

Situată la o distanţă de 100 de km de Berzunți, Mănăstirea Pogleţ este tot o ctitorie a părintelui Arsenie Voaideş. Monument istoric, biserica mănăstirii este de o frumuseţe aparte. Şi aici, prin grija părintelui, s-a întemeiat o obşte de maici cu o aleasă viaţă duhovnicească. Chiliile şi gospodăria anexă s-au realizat tot în perioada anilor 1996-2007, dar gopospodărirea a continuat până în zilele noastre.

Locuitorii satului Bâşca din comuna Berzunţi, au astăzi biserica lor cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, prima biserică a rromilor în România, al cărei preot PC Pr. Ioan Parnica a fost ucenicul Părintelui Stareţ al Mănăstirii „Sfântul Sava” care l-a povăţuit şi l-a ajutat în ctitorirea acestui locaş de cult.

În anul 2013, la 25 august a avut loc sfințirea Bisericii cu Hramul „Izvorul Tămăduirii” din satul Băcioi, comuna Corbasca, ridicată prin osteneala părintelui Stareţ Arsenie Voaideş, cu sprijinul vrednicului de pomenire ctitor Arhiepiscopul Adrian, ajutat de soborul maicuţelor de la Mănăstirea Pogleţ.

În toată acestă perioadă, de când a rămas pe meleagurile Berzunțiului, părintele Arsenie s-a făcut cunoscut peste tot, a avut cuvânt spre zidire şi alinare a suferinţelor. A fost modest în faţa lumii şi smerit în faţa lui Dumnezeu.

Va rămâne în amintirea tuturor ca un mare ctitor de locașuri sfinte, un mare filantrop, un duhovnic iscusit, un pelerin-misionar și un căutător autentic al căilor mântuirii.

Dumnezeu să-l ierte și să-l așeze în rândul cuvioșilor săi!

Veșnică să fie pomenirea lui!

*Cuvânt rostit la înmormântarea părintelui Arhimandrit Arsenie Voaideș, starețul Mănăstirii "Schimbarea la Față" Berzunți, 20 februarie 2018