Timp de 2 zile, cât trupul părintelui Arhimandrit Emilian Panait a fost depus în biserica Mănăstirii Ciolpani, ochii ucenicilor săi nu s-au odihnit și candela rugăciunii nu s-a stins, așa cum aprinsă a fost în toată vremea viețuirii sale. În acest timp, sute de ucenici au plecat genunchiul la catafalcul său pentru o ultimă mărturisire, sărutând printre lacrimi mâna care i-a binecuvântat, Evanghelia din care au fost povățuiți și epitrahilul sub care au renăscut. În liniștea rugăciunii de noapte, suspinurile ucenicilor au dat mărturie despre faptul că cel plâns a fost un mare duhovnic, un ales al lui Dumnezeu, un OM prin care a vorbit și făptuit Hristos. Asemenea fecioarelor înțelepte, maicile Mănăstirii Ciolpani au rămas în rugăciune cu candela aprinsă, în așteptarea Mirelui Hristos, venit să poarte în brațe sufletul părintelui lor. Întrega mănăstire a devenit în aceste zile un rug aprins de focul Duhului Sfânt, transformând noaptea în zi și ziua în lumină, întristarea în bucurie și slujba de înmormântare, în zi de sărbătoare.

În ziua înmormântării, astăzi, 5 iunie 2019, drumul ce duce la Mănăstirea Ciolpani s-a umplut de pelerini veniți din toate colțurile Moldovei, vorbind pe cale despre pilda vieții părintelui Emilian, asemenea apostolilor pe drumul spre Emaus, acum, în ajun de Mare Praznic al Înălțării Domnului. Curtea arhiplină și biserica neîncăpătoare sunt mărturia recunoștinței pe care sute de ucenici au venit să o arate în acest moment de har, părintelui care le-a mângâiat sufletele suferinde și rănite în clipe de deznădejde și rătăcire.

Chipul său senin de călugăr viețuitor la picioarele marilor duhovnici moldoveni de la care a primit taina pășirii spre cer, continuă să spună fiilor duhovnicești că un călugăr nu este altceva decât un pelerin angajat permanent pe calea care duce la îndumnezeire. Cu adevărat chipul Părintelui Emilian este al unui călugăr (kalos gheron-bătrân frumos) autentic, al unui om care a adunat din bogăția vieții duhovnicești a părinților spirituali pentru a hrăni foamea de Dumnezeu a ucenicilor, a flămânzilor de veșnicie, oferindu-le merinde pentru nemurire, împărtășind frumusețe din Frumosul divin care i-a umplut sufletul în fărâma de clipă a  existenței sale.

În mijlocul acestei mulțimi îndoliate și al bisericii ctitorite de el în anii prigoanei comuniste, părintele Emilian Arhimandritul părea un Avva care împărtășește ucenicilor o ultimă apoftegmă despre sensul vieții omului, despre viața monahului, despre faptul că un călugăr, de când îmbracă haina lui Hristos, este mort pentru lume și a cărui inimă bate doar pentru Dumnezeu în ritmul veșniciei. Despre faptul că un călugăr care este mort pentru lume, nu poate să mai moară, pentru că acest moment al despărțirii și l-a pregătit din clipa în care a îmbrăcat veșmântul smereniei lui Hristos. Aici, în mijlocul bisericii, în fața arhiereului care vizualizează prezența lui Dumnezeu în lume, a colegului de școală, a prietenului și Ierahului său, așezat pe catafalcul împodobit cu flori, cu trupul înmiresmat de tămâia faptelor împlinite într-o viață răstignită pe altarul iubirii de oameni, părintele Emilian se pregătește să întâlnească pe Mirele Hristos.

Precedată de Liturghie, la care au participat ieromonahii viețuitori în mănăstirile eparhiei sub protia părintelui Arhimandrit Pimen Costea, Vicar administrativ al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, slujba înmormântării a fost o însoțire în rugăciune a sufletului Părintelui Emilian spre locul de unde, asemenea unei semințe, va încolți și va da rod însutit în pământul Împărăției Cerurilor, renăscând împreună cu casnicii și prietenii lui Dumnezeu.

După citirea rugăciunilor de dezlegare de către Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, în numele obștii Mănăstirii Ciolpani, stavrofora Lucia Chirvase, stareța acestei oaze de spiritualitate, a rostit un emoționant cuvânt de recunoștință față de părintele care a ctitorit această lavră și a născut la viață spirituală atâtea suflete însetate de mântuire, reliefând rolul de învățător și duhovnic al părintelui pentru cei care îi cereau sfatul și care au crescut spiritual sub îndrumarea sa.

Astăzi mănăstirea noastră a îmbrăcat haină cernită. O parte din suflet parcă ni s-a rupt și a plecat alături de cel al părintelui și duhovnicului nostru, cel care ne-a fost tată, frate, prieten și care s-a făcut tuturor toate ca pe toți să ne câștige pentru mântuire. A trăit o viață de jertfă, de dăruire, de renunțare în favoarea celorlalți. El s-a mistuit ca o lumânare din iubirea pentru Hristos și pentru Maica Domnului pe care o numea silabisind: Mama. A desfășurat o prolifică activitate duhovnicească, filantropică și misionară, având dorința de a fi un călugăr bun, ascultător, de a nu-L supăra pe Dumnezeu. A căutat să dea viață locului unde a fost trimis, să făurească ceva temeinic, întotdeauna a fost împotriva nepăsării, se purta diferit cu fiecare, după măsura aspirațiilor fiecăruia, a creat punți între suflete, s-a preocupat de formarea teologică și duhovnicească a călugărilor și de împlinirea ascultării în mănăstire. Suferea pentru fiecare dintre viețuitorii mănăstirilor în care a fost duhovnic.

La rândul său, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, a rememorat fragmente din întâlnirile avute cu Părintele Emilian în cei cincizeci de ani de când l-a cunoscut pentru prima dată, la Mănăstirea Sihăstria, adresând totodată cuvânt de mângâiere inimilor îndurerate ale ucenicilor prezenți și zugrăvind chipul marelui duhovnic:

În viața celui pe care astăzi îl conducem pe drumul fără întoarcere nimic nu a fost haotic, fără rost, fără țel. Dumnezeu a luat sufletul părintelui pentru a-l așeza în latura cuvioșilor mărturisitori. Astăzi suntem aici nu pentru a pune un mort în momânt, ci pentru a acompania prin rugăciune nașterea în ceruri a unui OM, a unui Părinte duhovnicesc, a unui Misionar în Valea plângerii, a unui Restaurator de temple ale Duhului Sfânt, a unui Trăitor al Liturghiei, a unui Fiu al Învierii, a unui prieten și casnic al lui Hristos. A fost un călugăr misionar, un duhovnic atipic, un cherigmatic al lui Hristos, trimis ca un apostol într-un timp și într-un loc anume, să aprindă o lumină într-o lume întunecată, pe care el a întreținut-o, pentru ca vânturile să nu o stingă. A fost omul Liturghiei, pentru că a pus în centrul preocupărilor sale de orice fel Sfânta Liturghie, dar și un restaurator de temple ale Duhului Sfânt, unul dintre călugării care au suportat consecințele regimului comunist totalitar, un om al ascultării față de ierarhii care i-au stat în preajmă, un ieromonah care a revigorat viața duhovnicească în mai multe mănăstiri și parohii și a ctitorit viața monahală de aici, de la Ciolpani.” Totodată, Înaltpreasfinția Sa a încheiat cuvântul Său adresând un îndemn ucenicilor părintelui: „Vă îndemn duhovnicește, ca începând de astăzi să așezați în dipticele inimii numele părintelui, iar în suflet, chipul său ca pe o icoană pe care s-a instalat acea teofanie permanentă și lumina inefabilă a Taborului. Păstrați-i vie amintirea și rugați-vă pentru el.

După cuvântul rostit de Înaltpreasfinția Sa, ucenicii au purtat pe umeri sicriul cu trupul neînsuflețit al duhovnicului, urmați de soborul preoților și al maicilor, precum și de mulțimea de credincioși, înconjurând biserica „Sf. Mc. Emilian de la Durostor” și biserica veche de lemn închinată Sfântului Nicolae, în care Părintele Emilian s-a rugat de-a lungul vieții, apoi a fost așezat în mormântul săpat în latura de Nord-Est a ctitoriei sale, în proximitatea Sfântului Altar, pentru ca de aici să asculte Liturghia pentru care s-a jertfit întreaga viață și să vegheze rugându-se pentru sufletele fiilor și fiicelor duhovnicești. În glasul cântărilor pascale și al clopotelor sfintei mănăstiri, ucenicii s-au despărțit vremelnic de părintele lor, purtând în suflet amintirea sa pilduitoare.

B.V.