Se spune c-a fost odată un Împărat foarte bun,
Care a luat o piatră şi-ntr-o noapte-a pus-o-n drum.
Din palatul său de fildeş, de cum s-au revărsat zorii,
S-a aşezat la fereastră să privească trecătorii.
Au trecut în ziua-ceea, hoinărind din deal în vale,
Mulţime de oameni ageri, toţi văzând piatra pe cale.
Unii îşi loveau piciorul, alţii îns-o ignorau,
Unii s-aşezau pe dânsa şi amarnic murmurau:
„Cine-o fi omul acela de a pus pietroiu-n drum?
Credem că-i vreo făcătură născocită de-un nebun!”
Şi aşa, mai toată ziua, împăratul din palat
A văzut ce oameni are în măreţul său regat.
Când voi să se retragă plictisit, pe înserat,
Lângă piatra cu pricina se opreşte un sărac.
Vede-n cale bolovanul, împrejuru-i se-nvârteşte,
Pune umăru-ntr-o parte şi monstru-l rostogoleşte.
Mulţumit, voi să plece ca oricare alt drumeţ,
Însă vede că sub piatră stă ascuns un săculeţ.
Bietul om, încet, desface preţiosul său tezaur
Săculeţul de sub piatră era plin cu bani de aur.
Între-aceştia p-un papirus era scris un cuvânt bun
„Este darul celui care mută pietroiul din drum!”
Morala
Calea noastră către ceruri este plină de-ncercări,
Dar Hristos a pus sub ele multe binecuvântări!
* Concluzia poemului liric „Cine-i aproapele meu?” din Duminica a 25-a după Rusalii — Samarineanul milostiv
