În vremea-ceea, Vineri, între abis și cer,

Iisus, singur pe cruce, părea a fi stingher.

Apostolii fugiră și s-au ascuns de teamă,

Văzând cum fariseii pe Iisus condamnă.

Prietenul iubirii, cu Mama lui Iisus,

Au înfruntat teama și după El s-au dus.

Privea neputincioasă a Sa iubită mamă,

Văzând cum se petrece cea mai cumplită dramă.

Cuvântul făcea triptic acum cu doi tâlhari,

Iar oamenii din preajmă păreau și mai murdari.

 

*

Ca să-și plinească planul, Iisus, în agonie,

A spus șapte cuvinte, ca viața să-și încheie.

Aceste șapte vorbe, vă-ndemn, luați aminte!,

Sunt pline de viață, dar și de-nvățăminte.

Primul cuvânt pe Cruce Iisus îl adresează

Preasfintei Maicii Sale, pe care-o-ncredințează

Apostolului care era cel mai iubit

Și care, din iubire, nicicând L-a părăsit:

„Femeie, iată fiul, îl las în grija ta!”,

Iar lui Ioan îi zice „Ea este mama ta!”

 

**

Dacă Iisus dăduse în grijă a Sa mamă,

Acum ridică fruntea, Părintele își cheamă

Rugându-L ca să ierte pe toți pârâșii Săi,

Căci oamenii, în sine, nu sunt așa de răi.

„Părinte Milostive, celor care mă bat

Tu iartă-le greșeala, căci ei nu știu ce fac!”

 

***

Aceste vorbe spuse pe lemnul de tortură,

Mustesc în ele taine și multă-nvățătură:

De ce oare Cuvântul, pe Cruce răstignit,

Iartă pe toți cei care nedrept L-au osândit?

Ei nu aveau să știe că gestul lor fatidic

Avea să se prefacă într-un act liturgic,

Căci lemnul de ocară a devenit altar

Și locul căpățânii proscomidiar.

Iar după Înviere mai toți acei păgâni

S-au convertit îndată și-au devenit creștini.

Așadar, pe Golgota, soldații, făr’ să știe,

Au săvășit simbolic întâia Proscomidie.

Aici e miezul tainei și cel mai sfânt mister

Neînțeles de nimeni, nici măcar în Cer.

O, Dragoste curată, mister fără măsură,

Hristos își lasă Trupul drept cuminecătură!

Din Vinerea aceea și pân’ la Parusie

El ni se dăruiește plenar, în Liturghie.

Hristos, se-mparte pururi, dar nu se divizează

Și se consumă veșnic, dar nu s-epuizează.

 

Nici îngerii, nici sfinții n-au înțeles misterul

Acest tip de iubire ce copleșește Cerul!

Hristos și-a dat trupul în chip misterios

Să fie jertfă sfântă, real și sângeros.

 

Dar jertfa sângeroasă adusă de Hristos

Ea se va face veșnic, în chip nesângeros.

Hristos ne va alege din creatura Sa

Prescura și cu vinul, pe care le va da

Bisericii să facă, de-acum până-n vecie,

Jertfa făr'de sânge, în Sfânta Liturghie.

De vom avea credință și vom primi misterul,

De fiecare dată se va deschide Cerul

Și pâinea se preface în Preasfântu-I Trup,

Iar fructul viei, vinul, în sângele Lui Sfânt.

 

Nu încercați cu mintea ca să vă dumiriți,

Să-nțelegeți taina, că n-o să reușiți!

Lăsați misterul singur ca să vorbească-n voi

Și Hristos deveni-va consangvin cu noi.

 

****

 

În ziua aceea, Vineri, cu Iisus pe cruce,

Romanii răstigniră și doi tâlhari feroce.

Unul dintre dânșii, cel din stânga Sa,

Își blestema soarta, hulea, mereu cârtea.

Dar celălalt nemernic, din dreapta lui Iisus,

Când reveni în sine, teologhisind a spus,

După ce apostrofează pe celălalt tâlhar,

Care, la fel ca Iuda, era căzut din har:

„Noi, zice dânsul sincer, suntem crucificați

C-am fost ca niște bestii, în rău osificați.

Nu e păcat pe lume să nu-l fi săvârșit,

Dar El, fără de vină, cu noi e răstignit”.

Apoi întoarce capul către Iisus și spune:

„Mă pomenește, Doamne, și-n Casa Ta mă pune.”

Iisus, simțind schimbarea, îi zice prin viu grai:

„Îți spun azi adevărul: Vei fi cu Mine-n Rai!”

 O, câtă iubire este și ce necuprins dar,

Iisus deschide Raiul unui smerit tâlhar!

Cuvintele pe cruce rostite de Iisus

Deschid sensuri multiple și căi de nepătruns.

De vreme ce așază în Rai pe-acest tâlhar,

Deși sleit de rane, Iisus vorbește iar:

„Mi-e sete”, zice Dânsul, având gura uscată.

Iar un soldat aude, acționând îndată.

Într-un burete îmbibă niște oțet cu fiere,

Dar Iisus refuză și Tatălui îi cere:

„Ely, Ely, lama sabahtani...!”

Adică: „Dumnezeul Meu, Tu nu Mă părăsi”,

Cu forțele sleite, Iisus a zis așa:

„Părinte, s-au săvârșit toate. Fie voia Ta!”

Apoi, strigă puteric de tremură văzduhul:

„Părinte, vino-n grabă și-n mâini Tu îmi ia duhul!”

 

*****

 

Aceasta-i epopeea lui Iisus pe cruce.

Rostind șapte cuvinte, El pace ne aduce.

Astfel își încheie viața pe pământ,

Lucrarea-i se-mplinește prin Duhul Său cel Sfânt...!

 

******

 

În vremea-aceea, Vineri, Iisus își dădu duhul...

Tenebre nepătrunse învăluie văzduhul,

Creatul se scufundă în haos nedescris,

Iar stelelor din cosmos lumina li s-a stins.

 

Cutremurul cel mare a zguduit pamântul,

Iar morții, câte unul, își părăsesc mormântul.

Catapeteasma veche se spintecă în două,

Căci Însuși Creatorul făcuse alta nouă.

 

Hristos, murind pe Cruce, sufletul Său blând

A fost luat de Tatăl la Sânul Lui preasfânt.

Acest tablou sinistru s-oprește într-un târziu

Și liniștea revine pe cerul străveziu.

 

Sabatul le aduse odihna cea trupească,

Dar n-avea legătură cu pacea sufletească.

Ce a urmat se știe: în Sâmbăta tăcerii

Hristos plinește timpul! E ziua Învierii!

 

Când Iosif și Nicodim, cel din Arimateea,

Cerură lui Pilat Trupul, în Vinerea aceea...

Și, după aprobare, luat-au pe Iisus,

L-au înfășat în giulgiu și-ntr-un mormânt L-au pus.

Pecetluind mormântul, în grabă au plecat,

Lăsând garda romană de pază, în Sabat.

 

*******

 

La straja trei din noaptea tenebră a tăcerii,

Pecețile sunt frânte de slava Învierii.

Lumina izbucnește din proaspătul mormânt

Și se propagă iute în Cer și pe Pământ.

Neînfricații paznici ce străjuiau mormântul,

Văzând lumina sfântă și tremurând pământul,

Au părăsit mormântul și-n grabă au plecat

Să spună Adevărul: că Mortul a-nviat!

 

*

 

Dac-a trecut Sabatul, în ziua următoare,

Niște femei cu miruri mergeau în grabă mare,

Căci au văzut, desigur, că Trupul lui Iisus

N-a fost uns cu miruri, în groapă când L-au pus.

Și-atunci, pe mânecate, când stelele s-au stins,

Au pregătit miresme și-ngrabă au descins.

Au ignorat și Legea, dar fără să-și dea seama,

Căci dragostea divină suprimă frica, teama.

În micul grup, desigur, erau și mama Sa,

Maria Magdalena și alte câteva.

Mergeau cu anevoie, căci începuse vântul,

Gândind la piatra mare ce închidea mormântul.

 

**

În acea zi, întâia, de după sărbătoare,

Acestor femei simple, de miruri purtătoare,

Un înger li s-arată. Deși mergeau în grabă

S-opresc în loc mirate, iar îngerul le-ntreabă:

„Nu vă fie frică! Pe cine căutați?

Pe Iisus al vostru aici n-o să-L aflați!

A înviat în noapte, v-a spus-o mai-nainte,

Căci nu putea ca Viața să stea între morminte!

Degrab’ mergeți și spuneți la cei ce L-au urmat

Că Hristos, Domnul vostru, din morți a înviat!”

 

Nedumerite încă de-această mărturie,

Încearcă să transforme teama-n bucurie.

Mormântul gol cu giulgiu și vorbele de înger

Le-au penetrat ființa, lovite ca de fulger.

Și-au revenit în fire și-ndată au plecat

Să spună la apostoli: „Hristos a înviat!”

Purtau în gând cuvântul ce îngerul le-a spus.

Deodată le apare, în drumul lor, Iisus.

Primul cuvânt ce-l spune Hristos după-nviere,

Le-aduce pace-n suflet, nădejde și putere:

„Bucurați-vă!” le zice, apoi, „Să n-aveți teamă!”

„Duceți-vă și spuneți la toți, de bună seamă,

Să meargă-n Galileea, acolo ne-om vedea.”

Uimite, se-nchinară, pe când Iisus pleca.

 

***

 

Numai Tu știi, Doamne, câtă ușurare

Le-ai turnat în inimi acestor Fecioare!

Când Te-au văzut ele cu Trupul înviat,

Amara lor tristețe îndată s-a schimbat.

Din grupul acela care văzuse pe Hristos,

Maria Magdalena lipsea misterios.

A rămas să plângă lângă mormântul gol,

Spălând cu lacrimi piatra ce-a devenit prestol.

Un zgomot s-aude deodată-n grădină,

Când nu era nici noapte, nici ziua deplină,

Doi îngeri îmbrăcați în strai luminos

Stăteau în mormânt, dar ea s-a întors

Atrasă de zgomotul acela bizar.

Se uită, Îl vede, dar crede că-i grădinar.

Iisus o strigă: „Marie, nu plânge!

Eu sunt Înviatul, dar nu mă atinge!

Du-te și spune fraților Mei:

Mă duc lângă Tatăl, dar sunt și cu ei.”

 

****

 

Femeile ajung la cei din foișor,

Ducând vestea cea bună și ucenicilor.

În seara aceleiași zile, întâi a săptamânii,

Apostolii se-nchiseră-n foișorul Cinei.

Hristos intră deodată, într-o Lumină nouă,

Pe ucenici surprinde, le spune „Pace vouă!”.

Semnul hristic curmă frica lor pe loc!

Hristos e viu, traiește, e fără echivoc!

Apostolii exultă, ieșind din întristare,

Ochii-L văd aievea și mintea lor tresare;

Inima lor simte căldura primăverii,

Sufletul se umple de Taina Învierii.

Dar Iisus venise și ca să le confere

Duhul Sfânt, prin care ei primeau putere

Să lege sau dezlege tot viciul omului,

Pe toți care vor crede în Învierea Lui;

„Precum M-a trimis Tatăl, vă trimit și Eu”,

Apoi suflă spre dânșii, zicând, ca Dumnezeu:

„Luați Duh Sfânt prin care păcatele iertați!

Dar aveți și puterea să nu le dezlegați!”

 

*****

 

Aceste vorbe sfinte rostite de Iisus

Ascund în ele sensuri și taine de nespus!

Pe când pe Cruce Domnul era în agonie

A spus șapte cuvinte și timpul Său se-ncheie.

Acum, după Înviere, El spune-n prima zi

Opt noi cuvinte sfinte, cu sensul de-a mai fi.

Hristos a vrut s-arate că timpul efemer

E ca un râu ce curge din Sine către Cer.

O, Doamne, ce mișcare e-n Universul Tău

Tu ești prezent în toate, ca singur Dumnezeu!

Prezența Ta divină, în actul re-creării,

Se simte-n taina morții, dar și a Învierii.

Te-ai deșertat pe Sineți, chiar până în Șeol,

Scoțându-ți credincioșii, lăsând infernul gol.

Ai urcat epectatic, purtând din slavă-n slavă

Umanitatea noastră bolnavă și firavă.

Tot omul ce se naște în timpul trecător

Și, liber, îți urmează, precum un călător,

Își răstignește trupul pe propria-i golgotă,

Va învia prin Tine primind eterna dotă.

Tot cel ce plinește efemeritatea,

La nașterea în ceruri ia eternitatea.

 

 

În loc de concluzie

 

În viața cea divină, nimic nu-i la întâmplare,

Hristos învie în toți cei cu credință tare.

După un plan veșnic, Hristos a înviat.

În ziua Învierii, întâi, S-a arătat

Preasfintei Născătoare și câtorva femei,

Apoi, mai către seară, apostolilor Săi.

Ne face să-nțelegem că Eva cea dintâi,

Zdrobind capul de șarpe cu al ei călcâi,

Ne-arată că Fecioara, adică Eva Nouă,

A rupt pentru vecie umanitatea-n două.

Ea I-a dat viață, negrăit mister,

Iar El i-a înviat trupul ducându-l înspre cer.

 

******

De mergem 7 zile cu trup smerit, curat

Cântăm în ziua a opta: „Hristos a înviat!”

 

*poem alcătuit de Arhiepiscopul Ioachim Giosanu, al Romanului și Bacăului, la Sărbătoarea Învierii Domnului, anul mântuirii 2022