Profitând de această frumoasă pericopă evanghelică de la Luca 14, 16-24, vom medita din nou asupra Bisericii, în special pentru faptul că astăzi adesea întâlnim oameni care se numesc creștini, dar nu sunt în niciun fel interesați de ceea ce înseamnă Biserica în profunzimea înțelesurilor ei. Fără îndoială aceasta se datorează, pentru cei mai mulți, părții administrative și juridice a Bisericii, care este cel mai ușor perceptibilă. Dar Biserica este o comuniune între persoane care mărturisesc aceeași credință și se împărtășesc din aceleași Sfinte Taine, este o sărbătoare și o bucurie născute din întâlnirea cu Hristos.
Pericopa evanghelică de astăzi ne dă, o dată în plus, ocazia să vedem cum Dumnezeu invită întreaga umanitate la petrecerea de nuntă. A ales câțiva oameni care să ducă invitațiile tuturor. Dar iată că invitații refuză pentru că au alte lucruri de rezolvat, mai importante. Cu toții suntem foarte pricepuți în a găsi preocupări mult mai urgente decât a asculta chemarea Domnului. Dumnezeu caută atunci alți oameni: șchiopi, cerșetori, desculți, care nu au de lucru etc. Cu aceștia va umple sala pregătită de nuntă.
Toți suntem invitați la cină
Acesta este Domnul și aceasta este cu adevărat Biserica Sa. Nu e neapărat cea care apare surprinsă în albumele noastre de fotografii, dar nu este nici numai adunarea șchiopilor și orbilor pământului. Adevărata Biserică este Împărăția lui Dumnezeu. Fericitul Augustin face această remarcă încă din secolul al IV-lea: „Există oameni care sunt ai Bisericii, fără a fi și ai Împărăției lui Dumnezeu, dar există alții care sunt ai Împărăției, fără să fie ai Bisericii”. Așadar, depinde de noi să facem Biserica de pe pământ să semene într-o măsură cât mai mare cu Împărăția lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să nu ne tratăm niciodată credința ca și cum am fi niște privilegiați și să nu alegem niciodată invitații cu care dorim să sărbătorim. Biserica este alcătuită după voința lui Dumnezeu. Nu suntem noi stăpânii invitațiilor pe care le oferă El. Trebuie să știm că toți, absolut toți, suntem invitați la nuntă. Cei care participă, casnicii împăratului, cei credincioși lui Iisus Hristos sunt din toate neamurile. Ei vin indiferent din ce colț al lumii, din orice clasă socială și oricare ar fi starea lor de spirit. Ei sunt bogați sau săraci, genii sau oameni simpli, fericiți sau disperați. De altfel, mai concret, putem spune că noi suntem cei invitați. Noi, cei care am răspuns, care am lăsat acasă preocupările și plăcerile lumești și am răspuns chemării, venind aici, în Biserică. Formăm astfel o comunitate, o familie, al cărei stăpân, conducător și gazdă este Hristos.
Această comunitate este formată din membri foarte diferiți, dar care sunt reuniți de credința lor. Acesta este numitorul lor comun și este ceea ce îi face să fie frați. Aceasta este Biserica, starea și locul unde se reunesc, acceptând chemarea la nuntă, fiii Împărăției. Fiind conștienți de toate acestea, având conștiința apartenenței la taina Bisericii, să încercăm să facem ceea ce ea ne învață să facem.
Ospățul este viața creștină
Pericopa evanghelică de astăzi ne spune că Hristos ne oferă un ospăț în Împărăția Sa: marea sărbătoare la care suntem invitați să participăm este venirea Sa în lume, care privește în mod egal pe fiecare om. Cu toții suntem chemați să primim, încă din această viață, ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru fiii Săi din veșnicie. Aceasta începe de la botez, iar viața noastră devine astfel o viață de privilegii.
Însă, dacă avem prilej de bucurie, înseamnă că este meritul nostru? Da, căci nu sunt mulți cei care au ales să creadă, deși le-a fost prezentat Hristos, li s-a predicat și au învățat despre El. Socotelile acestora sunt deja încheiate. Nu aceasta este problema de care ne preocupăm astăzi. Ceilalți, sărmanii, cei care au fost invitați mai apoi, care, aparent, nu au nici un titlu de onoare, aceia ne interesează, iar aceia suntem noi. Botezul l-am primit necondiționat, educația creștină deasemenea. Și lucrurile decurg astfel, aparent automat: ne așezăm fără reținere la ospăț și ne bucurăm de ceea ce Tatăl a pregătit în onoarea Fiului Său Iisus Hristos. Pentru a extrage până la capăt învățămintele din această parabolă, reamintesc faptul că, în ziua botezului, pruncul primește din mâinile preotului o bucată de pânză albă, simbol al purității sale spirituale. Aceasta corespunde hainei de nuntă despre care se pomenește în Evanghelie. E doar responsabilitatea noastră dacă o pierdem, o sfâșiem sau o pătăm, căci ne putem trezi expulzați cu o mână forte.
Să rezumăm așadar: ospățul este viața creștină; Împăratul este Dumnezeu; Fiul Său este Iisus Hristos; primii invitați, care și-au găsit scuze pentru a refuza chemarea, sunt cei care, înainte de Hristos, nu au vrut să îi asculte pe strămoșii Săi, care au anunțat venirea Sa, iar după venirea lui Hristos au devenit creștini neglijenți; ultimii invitați sunt, în primul rând, strămoșii lui Hristos, cei care au crezut neîncetat în venirea lui Mesia, dar și noi, cei care credem în Hristos și în faptul că El S-a întrupat la „plinirea vremii”. Astfel, pare că s-a spus tot ce se putea spune despre această parabolă. Însă nu este așa.
Misionarii – cei ce răspândesc Vestea cea bună
Am omis să amintim până acum de niște personaje aparent lipsite de importanță, dar care se vor dovedi a fi exact contrariul: „slugile stăpânului” – care sunt amintite în trei locuri pe parcursul parabolei. Ele sunt indispensabile.
Cum ar putea cineva veni la cină, dacă nu are cine să ducă invitația? Acești oameni, mesagerii, sunt misionarii. Iar primii dintre aceștia au fost strămoșii, a căror pomenire o săvârșim astăzi, cei pe care Dumnezeu i-a trimis să călăuzească poporul spre sărbătoarea lui Hristos, spre peștera din Bethleem. Următorii au fost apostolii, care, imediat ce Învățătorul lor s-a ridicat la Cer, s-au îndreptat spre toate colțurile pământului spre a vesti venirea Mântuitorului lumii. Cei din urmă sunt toți oamenii care, răspunzând chemării lor interioare, pleacă spre a vesti Evanghelia celor care ignoră încă Nașterea lui Hristos și apropierea sărbătorii.
Așadar, strămoșii, apostolii și toți cei care se angajează la mărturisire sunt misionari. Dar când spunem misionari, nu trebuie să avem în minte numai bărbi lungi și haine negre. Acesta este cadrul exotic, de cândva, dar imaginea aceasta nu mai este valabilă, căci această categorie de misionari a dispărut în epoca noastră. Vorbim acum despre o altă categorie, care se referă la cei care, la casele lor, în țara lor, prin felul lor de viață îl mărturisesc pe Hristos: preoți, laici, bărbați și femei, care nu diferă cu nimic de oamenii obișnuiți, dar care încearcă să atragă atenția mărturisind venirea Mântuitorului.
Vă gândiți poate că nu mai sunt astăzi necesari misionarii, căci nu există sălbatici în Europa. Asta e clar, însă există mult prea mulți oameni care nu au nici cea mai mică idee despre Dumnezeu, despre Iisus, despre suflet și viață veșnică. Așadar, nu trebuie să fim misionari doar în cele mai îndepărtate colțuri ale pământului, ci și acasă, la școală, la fabrică sau la birou. Să mărturisim în gura mare: „Vine Crăciunul, iar Hristos este Mântuitorul nostru!”. Astfel, fiecare dintre noi poate și trebuie să fie un misionar! Fără a deveni ridicoli, să ne asemănăm Sf. Ioan Botezătorul anunțând că Împărăția lui Dumnezeu se apropie. Așadar, noi, misionarii, să pregătim venirea Celui care deja a venit pentru noi și pentru lumea întreagă.
Crăciunul este aproape, luminițele care împodobesc orașele și casele anunță sărbătoarea, dar și inimile noastre trebuie să fie pregătite. Mai avem puțin timp pentru a face asta. Să ne pregătim așa cum se cuvine, curățindu-ne haina de nuntă pentru a fi vrednici oaspeți la masa Împăratului Hristos, acolo unde ne vom putea împărtăși din Cina cea de Taină la care suntem cu toții chemați. Amin!
*Cuvânt de învățătură la Duminica a XXVIII-a după Rusalii, a Sfinților Strămoși, Pilda celor poftiți la cină (Luca 14, 16-24)
