Timp de peste un sfert de veac, respectiv din anul mântuirii 1997, un grup entuziast de preoţi şi intelectuali au pus bazele unei asociaţii care are drept scop evocarea personalităţii unui mare român şi erudit misionar al Ortodoxiei – Mitropolitul Visarion Puiu. An de an, asociaţia care poartă numele acestui ierarh a organizat manifestări cultural-religioase sub genericul „Zilele Mitropolitului Visarion Puiu”, care anul acesta au ajuns la a douăzeci și șaptea ediţie. Fiecare dintre aceste manifestări anuale au scos din negura istoriei câte una din calităţile şi împlinirile multiple ale marelui mitropolit. Astfel, au apărut zeci de articole şi cărţi, care pun în lumină un personaj emblematic pentru Ortodoxia universală.
Pentru anul acesta membrii Asociaţiei „Visarion Puiu”, a cărui preşedinte este neobositul preot dr. Florin Ţuscanu, şi-au propus să comemoreze împlinirea a 100 de ani de la alegerea, investirea și înscăunarea sa ca episcope al Hotinului, cu reședința la Bălți.
Lucrarea misionară și pastorală a Mitropolitului Visarion este de o însemnătate copleşitoare, deoarece Visarion Puiu a fost un călugăr de vocaţie ce a înțeles monahismul creştin ca fiind o necesitate absolută şi providenţială. Monahismul apare pe fresca istoriei în Biserică tocmai când aceasta, după ieşirea din catacombe, începe să se instituţionalizeze riscând să inverseze cele ale lui Dumnezeu cu cele ale Cezarului. Deşi a ajuns pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei, Visarion Puiu nu a uitat că este călugăr, trăind în sărăcie, ascultare şi curăţie întreaga viaţă. În ultima parte a vieţii sale a trăit în asceză şi smerenie desăvârşită.
Mergând pe urmele sale în Franţa, mi-am dat seama că Visarion Puiu a fost un autentic călugăr, murind ca un călugăr, fiind îngropat în simplitate, ca un călugăr, anonim, într-un pământ străin de neamul său. Chiar şi translarea moaştelor sale din satul unde şi-a dat obştescul sfârşit – Vielle Maison – în cimitrul Montparnasse din Paris s-a desfăşurat cu o simplitate de neimaginat.
Putem spune, aşadar, că, tot ceea ce relatează Visarion Puiu în cărțile sale în care vorbeşte de principiile monahismului popoarelor ortodoxe, ierarhul român a şi trăit în viaţa sa. El n-a fost un teoritician al vieţii monahale, ci un trăitor al ei.
Mulţi consideră că această „fugă de lume” este o formă egoistă de trăire a Evangheliei, ori nu este aşa. Astfel, Sfântul Antonie, părintele monahismului, s-a retras în cea mai îndepărtată pustie pentru a-şi petrece viaţa în rugăciune şi linişte. Sfântul Pahomie, sau Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, nu dădeau sfaturi duhovniceşti decât călugărilor, aparent restrângând astfel cercul iubirii, doar la membrii comunităţii lor. De aici s-a născut fireasca întrebare: nu practicau ei exclusivismul faţă de ceilalţi oameni din lume? Nu, nicidecum. Pustnicia Sfântului Antonie nu a ţinut toată viaţa. După treizeci de ani de pustie, Dumnezeu i-a mai dat alţi cincizeci de ani, în care a primit atâta lume la chilia sa încât „a devenit doctorul trupesc şi sufletesc al întregului Egipt”, după cum l-a numit Sfântul Atanasie cel Mare, care i-a scris biografia.
La fel au făcut şi ceilalţi corifei ai monahismului originar. După ce au stabilit normele de trăire duhovnicească în obştile lor, au început să primească pelerini, cărora le-au arătat multă ospitalitate şi dragoste creştină. Prin felul lor diferit de a exprima iubirea creştină, cuvioşii primelor veacuri au devenit prototipul marilor stareţi şi duhovnici din întreg monahismul ortodox.
Mitropolitul Visarion ajunge până la a demonstra că monahismul ortodox a preluat anumite forme de trai şi din monahismul altor religii, mai vechi decât creştinsimul, dându-le conotaţie hristică. Patericul egiptean, apoi cel al părinţilor atoniţi, al părinţilor slavi, chiar şi Patericul românesc al părintelui Ioanichie Bălan, sunt expresia contribuţiei monahsimului la menţinerea echilibrului spiritual al lumii. Călugărul începe prin a se retrage din lume, ca, mai târziu, având dobândită experienţa duhovnicească, să deschidă uşa sufletului şi a chiliei sale, aceleiaşi lumi pe care iniţial a părăsit-o.
Călugărul ştie că nu se poate mântui decât mântuind pe alţii, dând altora exemplul său de trăire, împlinind prin aceasta porunca lui Hristos: „arătaţi faptele voastre oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Dumnezeu din ceruri”. Trebuie să se ştie că cele două forme de exprimare a dragostei faţă de Dumnezeu – călugăria şi căsătoria – sunt complementare şi echilibrează viaţa Bisericii. Ambele sunt necesare Bisericii şi fiecare dintre ele poate fi înţeleasă numai în lumina celeilalte.
Paul Evdokimov spune că „cea mai bună metodă pentru a aprofunda valoarea căsătoriei este să sesizezi grandoarea şi semnificaţia monahismului”. Aceasta se poate afirma şi invers. Călugărul care vede în căsătorie izvorul harului lui Dumnezeu, poate înţelege, în acelaşi timp, sensul profund al renunţării lui la viaţa de cuplu.
Dacă înţelegem că tunderea în monahism este al doilea botez pentru cel ce o primeşte ca normă de viaţă şi urmează lui Hristos, şi aceptăm apoi că prin căsătorie se urmăreşte acelaşi scop, putem spune că vorbim despre două taine ale iubirii.
Felicităm pe părintele Florin Ţuscanu, preşedintele Asociaţiei „Visarion Puiu”, pentru coordonarea tuturor activităților desfășurate de-a lungul timpului și binecuvântăm întânirea din acest an. Nutrim speranţa că această asociaţie, care se preocupă de aureolarea ilustrului mitropolit, va găsi resurse necesare să așeze în lumină viața și activitatea mitropolitului păstrându-i memoria vie peste timp. Duhul Sfânt se reînnoieşte în noi atâta vreme cât îl chemăm.
Cu arhierești binecuvântări și aleasă consideraţie pentru membrii Asociaţiei „Visarion Puiu”.
† Ioachim
Arhiepiscop al Romanului și Bacăului
*Cuvântul IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim transmis cu prilejul celei de a 27-a ediții a Zilelor Mitropolit Visarion Puiu, care se desfășoară zilele acestea la Iași, Bălți, Pașcani, Roman și Mănăstirea Neamț
