În firea Lui umană ca om a flămânzit
Și tot întru aceasta de rău fu ispitit.
Ispita diavolească putea s-o-ndepărteze,
Dar Iisus o-acceptă, să ne adevereze
Că El se micșorase și, chip de om luând,
Dă pildă la tot omul, cu Adam începând.
Adam, odinioară, de slavă îmbrăcat,
Deși nu flămânzise, din pom el a mâncat.
Mâncând din pomul vieții, în moarte el pică.
Iisus, trecând prin moarte, pe om îl ridică.
Adam posse non more în paradisul său,
Dar acceptând ispita, scornită de cel rău,
S-a îngropat pe sine, deși rămâne viu,
Dar viața lui e vană ca geniul în pustiu.

*

De-aceea Domnul Slavei, ca om și Dumnezeu,
Se duce în pustie să-și cate chipul Său.
La patruzeci de zile de rugă și postire
Satana se prezintă zicând cu nesimțire:
„De ești Tu, Cuvântul veșnic, Dumnezeu născut ca Fiu,
Prefă pietrele acestea-n pâine bună în pustiu."
Deși putea să o facă El, Cuvântul Creator,
Hristos n-acceptă ispita și-i spune poruncitor:
„Este scris corect în lege că omul poate via
Nu doar prin pâinea trupească, ci prin sfântă vorba sa.”
Diavolul voi să spună că viața-i trecătoare
Și e bine s-o trăiască în huzur și în mâncare.
„Nu este alt scop în lume decât să îți faci plăceri.
Dincolo de astă viață e nimic și nicăieri.”
Hristos, coborât în lume, nu i-a dat prioritate,
Știind că totul din cosmos va trece, sigur, prin moarte:
„Căutați cu precădere împărăția cerească
Și de toate se ocupă Pronia dumnezeiască.
Nu puneți mai înainte doar afectele trupești,
Ca în voi să prevaleze doar cele dumnezeiești.

*

Dacă a văzut satana că deloc nu reușește,
Încercă machiavelic și din nou Îl ispitește.
Îi spune să se înalțe pe zidul lui Zorobabel
Și-i propune diavolește să-și dea drumul de pe el.
„De ești Tu Fiul cel veșnic, aruncă-te de pe zid,
Că este scris în Scriptură că îngerii Tăi, venind,
Te vor ține toți pe aripi, că doar Tu ești Dumnezeu,
Ca nu cumva să se frângă de piatră piciorul Tău.”
Din această ispitire, diavolul ne dovedește
Că știe bine Scriptura, însă nu o împlinește.
Diavolul voi să încerce să trezească-n El trufia,
Vanitatea cea trupească, egoismul și mândria.
Odinioară satana, ca înger strălucitor,
A voit să-și pună tronul mai presus de Creator.
S-a produs degringolada și haosul cel angelic,
Iscându-se nonființa și-universul luciferic.
Iisus, Fiul cel veșnic, simțind viclenia sa,
Tot din Scripturi îi răspunde și îi spune cam așa:
„S-a scris de demult în lege, prin Moise, servul meu,
Să nu ispitești vreodată pe Sfânt Dumnezeul Tău.”
Hristos voi prin aceasta să spună celui viclean
„Nu mă ispiti pe Mine tu pervers, fetid satan;
Nu uita c-ai fost un înger, creat prin iubirea Mea,
Dar ai devenit prin tine tenebros în firea ta.
Tu încerci prin viclenie să pătrunzi întru Esență,
Însă vei rămâne pururi în a ta nonexistență.
Știu că pân’ la Parusie vei căta să ispitești,
Să înșeli mereu pe oameni, fără ca să te smerești.
Oamenii au libertate să cunoasc-a Mea lucrare.
Vor zbura între planete, chiar și prin teleportare.
Însă, tu, viclean satană, prin cuvântul tău cel fad,
Le vei spune că ei înșiși se înalță și-apoi cad.
Răul nu constă, desigur, în dorința de-a cunoaște,
Că și viața viitoare nu este decât un paște.
Căderea din har consistă, când uită de Dumnezeu,
Închizându-și perspectiva, trăind doar în eul său.”

*

Învingând și-a doua oară, diavolul se opintește
Ca pe Iisus să-L subjuge și, din nou, îl ispitește:
„Hai cu mine pe un munte de pe care eu privesc
Toată lumea ce-ai creat-o și pe care o stăpânesc.”
Duhul Sfânt, ușor, Îl duce pe-acel munte diafan,
Ca lumea Sa s-o privescă, stăpânită de satan .
„Iată că acestea toate Ție, Doamne, îți voi da,
Dacă-mi vei cădea cu grabă și mi te vei închina.”
Altfel spus, zice satana: „Știu că tu ești Creatorul
Și ai pus pe om în centru să fie guvernatorul,
Însă, dându-i libertate, pe el eu l-am înșelat,
L-am separat ontologic și lumea i-o am luat.
Din Scriptură eu aflat-am că vei veni să o salvezi,
Să renaști pe om prin Duhul, cosmosul să-l recreezi.
De vreme ce știu acestea, hai cu mine, fii afabil,
De vrei să recâștigi lumea, facem un pact amiabil:
Recunoaște-mi non-ființa și mă definește-n grabă,
Redă-mi iară libertatea și apoi îmi văd de treabă.
De ce îți respecți cuvântul libertății creatoare,
Vrei să lucrezi cu tot omul, murind pentru fiecare?!
Recunoaște-mă ca forță și restul nu mai contează,
În schimb, primi-vei lumea, făcându-i apocatastază.”
Iată câtă perfidie în acest plan diabolic!
Însă, Hristos Creatorul îi răspunde teoforic:
„Înapoia mea, satano, că pe Dumnezeu urăști!
Lui i se cuvine slava și doar pe El să-L slujești.”
A pierit atunci satana cu toți slujitorii lui.
Iisus întru răbdare face voia Domnului.

Și plecând din Galileia a-nceput să ne vorbească,
Să convingă pe tot omul, lumea să o mântuiască.

*Meditație lirică la Duminica după Botezul Domnului, 10 ianuarie 2016