“Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un Îndurător, curățește-l cu mila milostivirii Tale!
În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul și cu lenevire mi-am cheltuit toată viața mea; ci cu rugăciunile tale spală-mă de toată necurăția.
La mulțimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoșata zi a judecății, ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ție: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”.
Aceasta este cântarea care se aude dimineața în primele patru duminici care ne pregătesc pentru perioada Postului Mare. De fapt, aceste duminici pot fi considerate o poartă de intrare pe calea care ne duce către Paști, o ușă care ne introduce în atmosfera de căință pe care postul trebuie să o aducă în viața fiecăruia dintre noi.
Biserica noastră, ca o mamă iubitoare, ne pregătește treptat pentru această perioadă – la început dureroasă, apoi luminoasă – a Postului Mare. Momentul Pătimirilor și Învierii Mântuitorului este precedat de vremea postului, care este un timp de rugăciuni speciale și înfrânare. Acest timp liturgic, numit Triod, dedicat pregătirii ne sugerează, prin cultivarea pocăinței, o bucurie discretă, un entuziasm primăvăratic.
O ipocrizie politic-corectă
Prima dintre aceste duminici este cea numită a Vameșului și a Fariseului, după pericopa evanghelică citită astăzi în cadrul Sfintei Liturghii.
Biserica, după ce ne îndeamnă spre adevărata pocăință, ne aduce înainte imaginea a doi oameni care urcă la Templu, pentru a se ruga, dintre care unul se remarcă prin smerenia sa. Parabola Vameșului și fariseului este, dacă putem spune așa, una dintre cele mai periculoase parabole spuse de Hristos. Căci noi suntem atât de obișnuiți să condamnăm fariseul, încât părem capabili să proclamăm în orice clipă, judecându-l, că, noi, în ciuda păcatelor noastre, nu suntem chiar niște farisei. Noi nu suntem ipocriți! Uităm că rugăciunea fariseului nu este în întregime rea. Fariseul precizează că el postește, dă zeciuială, că nu face păcate dintre cele mai mari... iar toate acestea sunt reale. Mai mult decât atât, fariseul nu își atribuie toate meritele acțiunilor sale bune, el recunoaște că acestea vin de la Dumnezeu, iar pentru asta este recunoscător: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri” (Luca 18, 11). Dar rugăciunea lui este problematică sub două aspecte: fariseului îi lipsesc pocăința și smerenia. El nu pare a fi conștient de lipsurile sale, nici măcar atât cât să își asume păcatul originar, al cărui stigmat îl poartă, ca orice om. Apoi, se comportă față de vameș cu un anumit tip de orgoliu, are o atitudine disprețuitoare față de cel care se roagă alături de el. Într-un alt moment evocat în Evanghelii, Hristos spune mulțimii și ucenicilor: „Cărturarii şi fariseii (...) zic, dar nu fac. ...leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte.” (Matei 23, 2-4) Și aceasta numim noi astăzi fariseism: a face totul pentru aparențe, pentru a părea mai bun în ochii tăi sau ai altora, pentru a te justifica pe tine în fața lui Dumnezeu și a îndrăzni să și ceri răsplată pentru aceasta. Din cauza acestei ipocrizii fariseul nu s-a întors la casa sa mai îndreptat.
Vameșul, un păcătos smerit
Să îl privim acum mai cu atenție și pe vameș. Acesta nu îndrăznește să își ridice ochii spre cer, se lovește în piept și imploră mila lui Dumnezeu, recunoscându-se păcătos. Pentru că se așază smerit în fața Domnului spre a-I cere iertare, spune Mântuitorul, „acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Luca 18, 14) Subliniem că Iisus spune „mai îndreptat”, lăsându-ne pe noi să ne gândim cum stau lucrurile în cazul fariseului.
Dar putem spune că vameșul pleacă mai îndreptat doar pentru că își mărturisește cu smerenie păcatul înaintea lui Dumnezeu? Rugăciunea vameșului stă sub semnul credinței în bunătatea și iubirea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.” (Luca 18, 13), spune el. Cu aceleași cuvinte începe Psalmul 50, cel care este în esența sa un psalm de pocăință: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și, după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea”. Faptul că Hristos alege să pună aceste cuvinte în gura vameșului, pentru ca, mai apoi, să ni le dea nouă ca model de rugăciune de pocăință, pune în lumină intenția Mântuitorului. Ceea ce cere Hristos păcătosului care se pocăiește, deci fiecăruia dintre noi, este cu precădere acest abandon, această încredere absolută în iubirea milostivă și binevoitoare a lui Dumnezeu. Biserica ne cheamă să conștientizăm că ceea ce ni se cere este nu atât respectarea poruncilor în litera lor, cât în spiritul lor. Nu facem din poruncile Bisericii o piedică de netrecut spre mântuire, cât o cale prin care arătăm lui Dumnezeu recunoștința noastră pentru mântuirea pe care El ne-o dăruiește prin mila Sa. Dacă ne salvează un smerit act de pocăință, asta nu înseamnă că suntem fără de păcat, ci doar ne transformă în păcătoși iertați!
De aceea putem spune că, pentru creștini, primordială este aplecarea asupra vieții interioare personale. Judecarea vieții altuia nu este niciodată o idee bună, căci numai Dumnezeu cunoaște inima omului. Așadar, din perspectivă creștină, respectarea poruncilor Bisericii rămâne în continuare o necesitate, cu condiția de a fi însoțită de o conversie a sufletului, de metanoia, o întoarcere a sufletului către sine însuși. De aici vine această înlocuire a poruncilor în Noul Testament și din această perspectivă putem înțelege cuvintele Mântuitorului, care zice: „Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului. (...) Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter". Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Matei 5, 20-28) Așadar poruncile Bisericii nu sunt făcute doar pentru a guverna viața socială a omului, ci și viața lui interioară. Cine ar putea nega logica evidentă a acestei noi morale instituită de Hristos? Și tocmai pentru că atenția vameșului se îndreaptă spre el însuși, nu spre fariseul care se roagă în preajmă-i, cel dintâi se va întoarce mai îndreptat la casa sa, bucurându-se de mila lui Dumnezeu revărsată asupra sa.
Nădejdea în iubirea milostivă a lui Dumnezeu, speranța mântuirii noastre
„Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă” vom auzi de astăzi până la Paști. Aceasta ne arată că perioada care urmează este una de pocăință, de smerenie, de rugăciune și de mântuire, fiind un timp în care se pune accentul nu atât pe persoana lui Hristos, cât pe slujirea Sa tainică, mântuitoare. Această perioadă ne oferă harul obiectiv și experiența interioară a mântuirii în Iisus Hristos. Aflăm acum despre marile realități la care suntem invitați să participăm, având conștiința păcatului: pocăința, iubirea aproapelui, zeciuiala ca, în final, să participăm la Cina cea de Taină, alături de Domnul. Suntem chemați acum să lăsăm sângele lui Hristos să acopere rănile noastre duhovnicești, să murim împreună cu Mântuitorul nostru, pentru a ne reuni cu El în viața cea veșnică. Suntem chemați să murim în Hristos și să reînviem în Hristos: aceasta este încercarea la care suntem invitați să participăm pe parcursul Triodului.
Pentru a ieși din această perioadă mai îndreptați, ca vameșul din parabolă, trebuie să spunem continuu: „Miluiește-mă, Dumnezeule, fă-mă să cunosc, în timpul acesta, semnificația profundă a darului și iubirii sincere față de Tine și față de toată lumea care mă înconjoară. Ajută-mă să cunosc ceea ce implică din partea mea „darul vieții” și „cea mai mare iubire”, căci Tu ești adevărata Iubire.”
Ca o concluzie la această parabolă vă reamintesc rugăciunea Bisericii pe care o regăsim în slujba acestei duminici: „Pe fariseul ce se îndreptăţea pe sine, lăudându-şi faptele, l-ai osândit, Doamne, şi pe vameşul, ce s-a smerit şi cu suspinuri a cerut iertare, l-ai îndreptat. Că nu primeşti gândurile cele înălţate şi inimile cele zdrobite nu le defăimezi. Pentru aceasta şi noi, cu smerenie, cădem înaintea Ta. Cel ce ai pătimit pentru noi, dă-ne iertare şi mare milă!”. Amin!
*Cuvânt de învățătură la Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului), Începutul Triodului
