Suntem în ziua cea mare a prăznuirii Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul.
Prin intermediul Epistolei Sfântului Apostol Iacov și al Evangheliei după Luca, rostite acum, în dumnezeiasca Liturghie, suntem introduși în taina viețuirii ascultătoare a marelui om al lui Dumnezeu.
Deși, potrivit cuvântului Sfântului Iacov, „era om cu slăbiciuni asemenea nouă” (Iacov 5, 17), Prorocul Ilie avea putere, prin rugăciune, să închidă „cerul” de ploaie, cum ne spune Domnul Hristos în Evanghelia după Luca.
Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, hirotonia întru arhiereu a Părintelui Teofil a fost împlinită astăzi, în ziua de cinstire a Sfântului Proroc Ilie. Și, după cum nimic nu este întâmplător în viața creștină, și hirotonia Părintelui Teofil, precum și lucrarea lui, le vedem în legătură cu marea sărbătoare de astăzi.
Sfântul Proroc Ilie și-a început misiunea sa cu mărturisirea: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu” (III Regi 17, 1).
Sub egida acestui cuvânt, începe și slujirea Preasfințitului Episcop-vicar Teofil Trotușanul. Preasfinția Sa este chemat ca întreaga lucrare — în rugăciune, cuvânt sau faptă — să o desfășoare înaintea Dumnezeului Celui Viu și înaintea poporului lui Dumnezeu din Biserica Sa.
Prin lucrarea mărturisirii și prin focul rugăciunii, Prorocul Ilie a cunoscut pe Dumnezeu. În „adiere de vânt lin” L-a cunoscut pe Domnul (III Regi 19, 12). Înainte însă, a cunoscut „vijelia”, „cutremurul” și „focul”, unde nu era Domnul, dar toate acestea pregăteau venirea Lui în „adiere de vânt lin”.
Așa este și lucrarea arhiereului. Cu zile senine și ani de furtună, prin răstigniri continue și străfulgerări de Tabor, arhiereul parcurge și, în permanență, descoperă calea de urmat. Și nu există altă cale decât cea a Arhiereului Celui Veșnic, Hristos, Dumnezeu-Omul. Spre El, arhiereul este chemat să tindă. În El, arhiereul găsește răspuns la toate frământările. Când se lasă cuprins de dulceața rugăciunii, arhiereul este chemat să-L aibă în față pe Hristos, Care propovăduiește Evanghelia, Care hrănește pe cei flămânzi, Care tămăduiește pe cei bolnavi. Când grijile administrative îl înconjoară din toate părțile, arhiereul este sensibilizat să-L descopere pe Hristos, Cel care Se retrage în pustie, singur, să Se roage. În momentele festive și aniversare, sau când este apreciat, arhiereul este chemat să-și altoiască pe ființa sa cuvintele lui Hristos: „Cine se va înălța pe sine se va smeri, și cine se va smeri pe sine se va înălța” (Matei 23, 12), sau cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Ce am eu „pe care să nu-l fi primit”? (1 Corinteni 4, 7). În clipele, deosebit de rare, când ispitele, „de la trup, de la lume și de la diavol” năvălesc asupra lui, arhiereul este chemat să se identifice cu Hristos, Cel ce a zis: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). În toate clipele vieții sale, arhiereul Îl are în față pe Hristos, primește puterea din puterea lui Hristos: Hristos Cel smerit și Hristos Cel blând și bun, dar Care intră în templu și alungă cu fermitate pe cei care transformă Casa lui Dumnezeu în urâciune a pustiirii.
Puterea răbdării, atât de necesară în vreme de „vijelie”, de „cutremur” sau de „foc”, precum și tăria cugetării smerite, de neapărat trebuință în răstimpul de „adiere de vânt lin”, vin arhiereului din conștiința că viața pe care o trăiește nu este a lui, ci a lui Dumnezeu, Care l-a trimis. El mărturisește împreună cu Domnul Hristos: „Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis” (Ioan 7, 16). Întreaga lucrare a arhiereului este intim legată de ceea ce trăiește și mărturisește Biserica lui Hristos, care l-a chemat la arhierie și l-a trimis la propovăduire.
În lucrarea Episcopului-vicar există o legătură de împreună-mergere pe cale cu Chiriarhul său. Așezarea lor în același duh este arătată de cuvântul pe care Prorocul Elisei l-a adresat de trei ori părintelui său, Sfântul Ilie: „Cât este de adevărat că Domnul este viu și cum este viu și sufletul tău, tot așa de adevărat este că nu te voi lăsa singur” (IV Regi 2, 2; 4, 6). Episcopul-vicar este primul colaborator al Chiriarhului. Își mărturisește smerit și cu curaj viziunea asupra lucrurilor celor mai importante, dar decizia finală o lasă în grija Chiriarhului, în conformitate cu rânduielile bisericești. Iar Episcopul-vicar, în duh de ascultare față de Chiriarhul său și, prin extensiune, față de Mitropolitul locului și Patriarhul Țării, se conformează deciziei luate.
Relaționarea duhovnicească și administrativă corectă a Episcopului-vicar cu Chiriarhul său este proba de foc prin care se lămurește totul, „descoperindu-se gândurile multor inimi” (Luca 2, 35).
Nu este bucurie mai mare pentru viețuitorii sfintelor mănăstiri și pentru preoții și enoriașii parohiilor decât atunci când văd Chiriarhul și Episcopul său vicar viețuind în același duh, având același cuget, adică „gândul lui Hristos” (1 Corinteni 10, 5) sălășluind într-în ei. Atunci se arată în lucrare cuvântul înțeleptului Solomon: „Frate ajutat de frate este ca o cetate tare și are putere ca o împărăție întemeiată” (Pilde 18, 19). Dimpotrivă, nu este smintelă mai mare și tristețe mai dureroasă ca atunci când cei doi ierarhi nu sunt așezați împreună în lucrarea din eparhie.
Slujirea arhierească este nespus de frumoasă, uimitor de adâncă, într-o totală înălțare și mult copleșitoare. Este deopotrivă și deosebit de grea. „Lungă-i este calea” (III Regi 19, 7), spune Îngerul Prorocului Ilie. Lungă, dacă vrea Domnul, și grea este calea arhiereului. Uneori, arhiereul trăiește stări asemănătoare celor trăite de Sfântul Ilie, mărturisindu-și acestea: „Ajunge acum, Doamne” (III Regi 19, 4). Cu toate acestea, merge mai departe. Odată primită arhieria, misiunea trebuie dusă până la capăt. „Nimeni care pune mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9, 62). De pe Cruce nu cobori tu însuți. Eventual, te coboară alții. Atunci asumi cuvântul spus de Prorocul Elisei ucenicului său: „Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroși decât cei ce sunt cu ei” (II Regi 6, 16). Este rugăciunea preoților din parohii și mănăstiri, precum și dragostea creștinilor mireni pe care arhiereul îi poartă, prin rugă, în inima sa. „Auzi-mă, Doamne – se ruga Sfântul Ilie – auzi-mă să cunoască poporul acesta, că Tu, Doamne, ești Dumnezeu și Tu le întorci inima la Tine” (III Regi 18, 37).
Viața arhiereului este îmbinare continuă între contemplație, prin rugăciune, și acțiune practică în cele mai concrete aspecte ale vieții. Păstorul de suflete să fie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „un om care
să aibă legături cu oamenii, care să se descurce în toate treburile vieții, dar să-și poată păstra, întregi și nezdruncinate, mai bine decât monahii, curăția vieții, liniștea sufletească, sfințenia, răbdarea, înfrânarea și celelalte virtuți ale monahilor”. „Trebuie să cunoască viața în întregul ei,” continuă Sfântul Ioan Gură de Aur, „tot atât de bine ca și mirenii, dar să fie desfăcut de viață, tot atât de mult ca și monahii”.
Episcopul primește puterea rugăciunii, tăria răbdării, priceperea lucrării practice și harul ascultării față de Chiriarhul său și, prin acesta, față de Biserică, prin și din dumnezeiasca Liturghie. Aici descoperă arhiereul adevărul că Dumnezeu este „foc mistuitor” (Evrei 12, 29). Din Sfânta Jertfă, arhiereul este chemat să rostească precum Sfântul Proroc Ilie: „Dumnezeul care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu” (III Regi 18, 24). De aici izvorăște râvna pentru cele sfinte, mărturisind cu marele între proroci, Ilie Tesviteanul: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot” (III Regi 18, 37).
După săvârșirea Tainei hirotoniei întru arhiereu de către ierarhii prezenți, Preasfințitul Teofil Trotușanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, va prezida, ca protos, slujirea Sfintei Liturghii. Îl însoțim cu rugăciunea și cu multă dorire de bine. Urarea noastră, a arhiereilor, preoților și diaconilor, a viețuitorilor sfintelor mănăstiri, a demnitarilor prezenți, a întregului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, gândul nostru de bine se fundamentează pe cuvântul Sfântului Apostol Pavel adresat romanilor, cuvânt care s-a rostit la această dumnezeiască adunare:
„Urâți răul, alipiți-vă de bine. La sârguință, nu pregetați; Domnului slujiți. Bucurați-vă în nădejde; la rugăciune stăruiți. Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc. Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng” (Romani 12, 6–15).
Amin. Așa să fie!
