Iubitului nostru cler, cinului monahal
şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această
de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie,
har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu,
iar de la noi părintească dragoste!
Iubiţi fii duhovniceşti,
Hristos a înviat!
De aproape două mii de ani, cel mai mare eveniment al umanității este Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. La nici un alt eveniment al lumii oamenii nu fac aceleași gesturi, nu cântă aceleași imne, nu se bucură reciproc, formând o familie duhovnicească, ca la Paști. Învierea lui Hristos este ca erupţia unui vulcan. Ea ne arată că focul lui Dumnezeu a incendiat tot pământul şi începe să-l mistuie, transformându-l, purificându-l, transfigurându-l.
Învierea, deși nu este un fapt consemnat de istoricii lumii, autentificat prin documente, fotografii, filme, probe materiale, totuşi este un fapt istoric incontestabil, care se sprijină pe mărturii indubitabile. Sf. Apostol Pavel spune corintenilor: „Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră, zadarnică şi propovăduirea noastră” (I Cor. 15, 14). Dacă Învierea lui Hristos s-ar sprijini pe argumente ştiinţifice şi istorice palpabile, nu pe credinţă, ar fi rămas un simplu eveniment al istoriei, nesemnificativ sau poate uitat în negura vremii. Ca eveniment metafizic și meta-istoric, minunea Învierii se sprijină pe mărturia vie şi explicită a apostolilor, care au văzut mormântul gol şi pe Hristos înviat. Sfântul Ioan argumentează cu claritate: „ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au pipăit… aceea vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi” (I Ioan, 1, 1-3).
Dar martorii Învierii nu au avut intenţia să prezinte pe Hristos înviat ca pe o fantasmă în cursul unei emisiuni despre un fenomen paranormal. Apostolii, care au atins cu mâna lor pe Iisus înviat şi au mâncat cu El din aceeaşi pâine şi din aceeaşi hrană după Înviere, dau mărturii clare despre eveniment. În momentul acela şi-au adus aminte că Hristos le vorbise de mai multe ori în cursul celor aproape trei ani de şedere împreună despre cele ce aveau să se întâmple cu El. Toți au mărturisit despre acest eveniment cu atâta fermitate încât nici moartea nu i-a mai înfricoşat, nici pe ei și nici pe cei ce au urmat lor. Ce mărturie poate fi mai elocventă decât miliardele de creştini care au trăit fiinţial, de-a lungul istoriei, acest fapt care a bulversat umanitatea şi cosmosul.
Iubiții mei,
Viaţa omului pe pământ are valoare şi sens numai în măsura în care acesta se preocupă de propria mântuire şi dobândeşte în mod real comuniunea cu Mântuitorul Hristos cel Înviat. Fără rămânerea în dialog cu Dumnezeu în Biserică, creştinul nu poate realiza comuniunea cu semenii, de care depinde mântuirea sa şi mărturia acestei mântuiri.
Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie momentul central şi culminant al mântuirii noastre. Din momentul Jertfei şi Învierii, oamenii încetează să mai fie duşmanii lui Dumnezeu și vrăjmași întreolaltă. Împăcarea supremă şi schimbarea fiinţială a omului au loc prin Trupul Său jertfit de bunăvoie. În felul acesta omul redevine “fiinţă vie”, aşa cum fusese creat dintru început: “Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”(Facere 2, 7).
Astfel, Învierea este o nouă dimensiune a realităţii. Prin ea nu este contestată realitatea existentă, ci doar ni se descoperă că există încă o realitate ontologică, faţă de cele pe care le cunoaştem până acum, iar acest fapt nu este sub nicio formă în opoziţie cu ştiinţa.
Esenţa Învierii se află tocmai în faptul că ea face să explodeze istoria şi inaugurează o nouă dimensiune a realităţii. Aceasta este dimensiunea eshatologică. Învierea Domnului dezvăluie timpul şi spaţiul înnoite, două coordonate ale unei istorii ce se prelungește dincolo de ea însăşi pregustând din taina Împărăției. În acest sens Învierea este concomitent un fapt istoric şi supraistoric sau metaistoric. Învierea nu este un eveniment similar cu naşterea sau răstignirea lui Hristos, ci este ceva cu totul nou. Astfel, trebuie să conştientizăm că ea nu este nici deasupra sau în afara istoriei, ea are punctul de plecare în istoria însăşi, şi până la un moment dat, îi aparţine, însă trimite dincolo de istorie lăsându-şi o amprentă în timp. Potrivit acestui fapt, “orice om smerit poate parcurge drumul spre infinit prin Înviere.”
Este evident că învierea lui Hristos nu a fost văzută de nimeni cu ochii trupeşti. Ea n-a putut fi filmată şi nici nu ar fi putut să fie imortalizată cu o cameră de luat vederi, dacă astfel de aparate ar fi existat.
Prin înviere, Hristos a distrus zidul care separă lumea văzută de cea nevăzută, unde spaţiul, timpul şi moartea nu mai există. Fizicienii şi-au imaginat existența unei «ante-lumi», creştinii cred însă în viaţa veşnică în care Dumnezeu este totul întru toate. Aparatele de filmat nu mai pot avea acces la această formă de existenţialitate. Trupul lui Hristos înviat ne dă garanţia că această lumea pe care nu o percepem cu ochii fizici există. Totodată, acest Trup, care a fost asemenea trupului nostru, nu mai are aceleaşi atribute ca atunci, înainte de Înviere, ci are însuşirile specifice unei alte lumi. În niciun caz, nu însuşirile unui extraterestru cum şi-au imaginat creatorii de ficţiune.
Prin urmare, Învierea lui Hristos este ca o «breşă» prin care se poate întrezări lumea nevăzută. Prin mormântul gol se poate vedea întunericul supraluminos al vieţii celei veşnice din cealaltă lume. Trupul lui Hristos, pe care apostolii L-au văzut şi L-au atins, reprezintă caracteristicile pe care le are acea lume. Hristos este vizibil şi invizibil după înviere. Îşi manifestă însuşiri şi din lumea aceasta, dar şi din cealaltă. Trece prin uşile încuiate, însă în mâinile, picioarele şi coasta lui au rămas semnele lumii în care ne aflăm. El poartă stigmatele trecutului întru totul fiind dincolo de trup. El este deodată acelaşi şi diferit.
Învierea nu este o verigă ce se înşiră în lanţul vieţii istorice ca toate celelalte întâmplări. De aceea cauza care a produs Învierea nu s-a putut vedea în lucrarea ei, fiind deasupra mijloacelor de investigare şi constatare omenească.
Până la Învierea Domnului omul era condamnat la moarte, dar prin acceptarea de către Hristos a morţii pe cruce, de bunăvoie, omul devine “condamnat” la Viaţa cea adevărată prin Învierea cea de obşte, iar prin învingerea puterii distructive a morții de către Hristos se arată faptul că Iubirea este mai tare decât moartea.
Învierea lui Hristos aduce în fiecare om recuperarea tinereţii pierdute prin cădere. Omul recapătă neliniştea dătătoare de pace a dorului de Dumnezeu, căci Învierea este profundul mister care spiritualizează trupul şi aureolează fiinţa noastră. Prin acest act Hristos îl repune pe om acolo de unde a căzut, redându-i chipul divin. Căci asemănarea omului cu Dumnezeu nu constă numai în faptul că el este “lucrul mâinilor” lui Dumnezeu, ci mai ales în filiaţia sa reală faţă de Dumnezeu, conform cuvintelor Sfântului Teofil al Antiohiei: “Arată-mi pe omul tău şi eu Ţi-l voi arăta pe Dumnezeul meu”.[1]
Centrul iconomiei lui Dumnezeu este omul, pentru că Dumnezeu Îşi arată mărirea făcând mare pe om. În acest sens Sfântul Atanasie cel Mare spune: “Cuvântul, fiind Dumnezeu, S-a făcut trup, ca omorât fiind cu trupul să facă vii pe toţi prin puterea Lui”.[2] Această putere pe care Hristos o exercită asupra oamenilor nu este numai o putere a slavei dumnezeieşti, ci şi o putere a iubirii, pentru că slava la care a fost ridicat El prin Învierea Sa, nu o ţine numai pentru Sine, ci o răspândeşte peste noi toţi, pentru că pentru noi a primit-o.
Puterea pe care o dă Hristos, prin Înviere, celor ce vor crede în El, constă în primul rând în a învinge păcatul, aşa cum şi puterea Lui pe pământ a constat în primul rând în a ţine în frâu afectele, ca să nu devină păcate. Acest lucru îl deducem din faptul că Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-l de putere şi prin eforturile Lui de a se menţine curat. Hristos n-a suportat Învierea ca un obiect, ci a fost, împreună cu Tatăl, subiect al ei. Căci El Însuşi a participat la biruirea morţii nu numai ca om, ci și ca Dumnezeu, exercitând puterea Sa de împărat.
Așadar, dragii mei, fiți încredințați că Învierea lui Hristos ne-a dat posibilitatea să fim din nou apţi pentru conlucrarea cu Duhul Sfânt, aşa cum spune Apostolul Pavel: “Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 16).
Să-I mulţumim Mântuitorului Hristos prin viaţa noastră trăită pe placul Lui şi izvorâtă din El, pentru că prin Învierea Sa din morţi am devenit cu toţii destinaţi nemuririi.
Prin Înviere noi suntem neamul celor cu viaţă veşnică!
Iubiți credincioși,
Dacă avem certitudinea că Hristos înviat lucrează în lume și credem că prin Înviere în zidul morţii a fost făcută o breşă, dacă noi ştim că drumul Golgotei duce într-o direcţie sigură şi plină de viaţă, dacă rămânem în comuniune cu cei înviaţi de Hristos, moşii şi strămoşii noştri, sfinţii Bisericii, avem nădejdea că harul ne va transfigura şi pe noi şi ne va aduce bucurie negrăită. Bucuria este semnul evident al credinţei că suntem pecetluiţi cu Hristos înviat, iar calitatea de creştin ne va da posibilitatea să înviem prin Biserica lui Hristos. Veţi zice că suntem încă păcătoşi şi nu merităm! Da, dar dacă nu mai persistaţi în păcate, atunci veţi fi nişte păcătoşi pocăiţi, îndreptaţi și reconciliaţi cu Hristos înviat: nişte păcătoşi chemaţi de Hristos la libertate!
În loc de concluzii, vă adresez câteva gânduri pascale exprimate în duh poetic, pe care le-am intitulat evocator:
Anastasis
În mijloc de noapte o faclă s-aprinde din focul cel veșnic, divin,
Lumina ei umple tot spațiul galactic în mod inefabil, sublim.
Ea intră în suflet, animă ființa, extirpă tot ce-i păcat,
Cheamă creștinii să meargă-n biserici să cânte Hristos a-nviat!
Lumina pascală e pusă în sfeșnic și totul exultă prin ea,
Nimic nu o stinge, nici tatăl minciunii, nici vântul, nici vremea cea rea.
Omul iubirii își scaldă într-însa chipul cel veșnic, creat,
Iar toată făptura se bucură foarte, simțind că Hristos a-nviat!
Trăim prin credință, cum moartea pe moarte, Hristos o strivește în noi,
Mintea-i silită s-accepte misterul, vorbind de viața de-apoi.
Treziți-vă oameni, mergeți în lume, cu mintea și gândul curat,
În forța credinței și-n duhul iubirii, vestiți că Hristos a-nviat!
***
