Iubitului nostru cler, cinului monahal
şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această
de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu,
iar de la noi părintească dragoste!

Iubiţii mei, fii și fiice duhovniceşti,

Hristos a înviat!

Paștele este momentul în care se naște speranța noastră, care nu mai este acum o simplă dorință, ci însăși certitudinea credinței că mântuirea lumii s-a împlinit, este momentul în care Domnul nostru Iisus Hristos își împlinește misiunea Sa pe acest pământ, arătându-ne că El este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14,6).

Întreaga noastră existență, în esența ei, se regăsește în bucuria pascală și în certitudinea învierii lui Hristos probată de martorii oculari și mărturisită de apostolul Iubirii-Ioan, care spune: „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am privit și mâinile noastre au atins, despre Cuvântul Vieții …ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi”. (I Ioan 1, 1-3).

Hristos înviat este Paștele, Sărbătoarea Sărbătorilor, punctul culminant al anului liturgic. În această zi, Domnul nostru Iisus Hristos și-a împlinit parcursul istoric, călătoria Sa pe pământ. Din acest moment viața Sa a dobândit caracteristici noi, care nu mai seamănă cu ceea ce știm noi că înseamnă viața umană. De aceea, putem spune că Învierea lui Hristos nu este o simplă minune, căci un miracol este un eveniment care transformă viața unei persoane. O vindecare, de exemplu, sau o înviere – ca cea a lui Lazăr din Betania, pe care tocmai am sărbătorit-o în Duminica Floriilor – acestea sunt evenimente care transformă cu adevărat viața unei persoane, în sensul în care fac să dispară starea de nefericire căreia îi căzuse victimă acea persoană. În cazul unui astfel de miracol, starea cea nouă în care se află bolnavul sau mortul devine sesizabilă, realizabilă, controlabilă prin intermediul martorilor. La cuvântul lui Hristos, Lazăr a înviat, dar a mai murit o dată. Însă, în ceea ce privește Învierea Domnului, nu putem afirma nimic dintre acestea. Categoric, după Învierea Mântuitorului putem vorbi despre o nouă stare, căci Iisus iese viu din mormânt. Și tot așa putem spune că Hristos este viu și în moarte.

Atunci când întreaga Biserică intonează troparul Învierii: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le, trebuie să înțelegem și să simțim că Hristos, prin învierea Lui, pune bazele unei noi creații (palingeneză). Însă, noua stare nu seamănă cu nimic din ceea ce oamenii au experimentat până acum, căci nimeni nu o poate verifica în sens științific. Nu există nici o dovadă experimentală a Învierii lui Hristos. De aceea Învierea lui Iisus nu se compară cu nicio altă minune. Ea este revelarea unei stări cu totul noi pentru om, prin care El scapă oricăror condiționări materiale, oricăror amenințări cu boala sau moartea. Este vorba despre un eveniment care are același caracter de noutate pe care l-a avut creația inițială a lumii.

Și pentru că acest eveniment depășește cu totul așteptările și capacitatea noastră de înțelegere, trebuie să ne bucurăm, căci Ziua Învierii devine de o importanță crucială pentru întreaga lume. Acest miracol numit Sărbătoarea Sărbătorilor, supraîncărcat de frumusețe, existență devenită joc, eliberată de utilitarism, de griji, de gânduri; comuniune a prietenilor; face viața atât de intensă, încât și moartea pare să o uite.

Sărbătoarea este spontaneitate și necondiționare, un mare „DA” spus existenței, marea celebrare a Infinitului, a Eternității.

Este clar că, dacă Sărbătoarea Sărbătorilor nu este, așa cum am încercat să dovedim aici, o noutate radicală raportată la experiența și dorința noastră, atunci 21 de secole de creștinism nu oferă omenirii nimic cu adevărat nou. Aceasta ar însemna să reducem 21 de secole la un timp pierdut în mod inutil, ceea ce cu siguranță nu ar fi pe placul lui Dumnezeu.

Dragii mei,

Învierea este evenimentul care adună în sine semnificațiile tuturor manifestărilor religioase din timpul anului liturgic. Fiecare sărbătoare își găsește sensul și identitatea în bucuria și lumina care izvorăsc din Marele Praznic al Învierii Domnului din mormânt. De douăzeci de veacuri Creștinătatea a purtat înlăuntrul ei valorile profunde ale acestui act mântuitor, care a schimbat perspectiva înțelegerii vieții și morții și a semănat speranță în sufletul oamenilor. Umanitatea astfel restaurată a așezat-o în dialog de iubire cu Dumnezeu, redându-i demnitatea și frumusețea pierdute prin păcat. Paștile, prin semnificațiile sale teologice și lingvistice, a rămas în conștiința istoriei universale și naționale ca fiind o trecere de la robie la libertate și de la moarte la viață, ocupând prin aceasta locul central între preocupările creștinulor de pretutindeni, fiind un permanent imbold pentru cei aflați în suferință și neajunsuri.

Paștile a fost mereu nucleul în jurul căruia a gravitat viața liturgică a Bisericii, dar și cea cotidiană a românului, care, în universul satului tradițional a rămas ancorat în timpul Sărbătorii, ce permanent i-a reînnoit speranța într-o viața mai bună și într-un timp al renașterii. Sărbătoarea Învierii a reînnoit viața spirituală a creștinului și i-a alimentat permanent setea și dorul de Dumnezeu, aducând totodată speranța viețuirii în libertate și armonie în granițele comunității tradiționale, dând naștere unui univers cultural specific, reflectat în articolele de vestimentație și obiectele de uz casnic sau de artizanat. Cu bucuria luminii izvorâte din semnificațiile teologice ale acestei Sărbători a Sărbătorilor au înfruntat neajunsurile istoriei înaintașii noștri, pe care cu evlavie și recunoștință îi comemorăm și îi purtăm în rugăciuni, Învierea fiind actul simbolic care a motivat de-a lungul încercărilor acestui neam renașterea sa națională și culturală. Această Sărbătoare trebuie să fie și pentru generația actuală semnul renașterii și al conservării identității religioase, culturale și naționale, al păstrării patrimoniului spiritual tradițional, care a trasat continuitatea și specificul acestui neam între popoarele lumii.

Pentru ortodocșii români, acest an are o semnificație aparte, deoarece, prin hotărârea Sfântului Sinod 2019 a fost proclamat ca An omagial al satului românesc, devenind astfel un prilej de reflecție, conservare și promovare a ceea ce a dat sens și unicitate spiritualității autohtone. Este un moment prielnic pentru a ne arăta recunoștința față de cei care au dat identitate satului românesc, au menținut, promovat și apărat neamul și credința noastră strămoşească. Dincolo de marile transformări social-politice prin care a trecut România postdecembristă, miezul ființării ei a rămas același, la acest lucru un rol fundamental avându-l Ortodoxia ca mod de viață. În centrul acestui fel de a înțelege și de a trăi realitatea cotidiană se regăsește sărbătoarea pe care o purtăm astăzi cu atâta bucurie în sufletele noastre.

Învierea Domnului să fie pentru noi, generația de astăzi, a românilor de pretutindeni, imboldul de a ne trăi existența ca pe un dar al lui Dumnezeu și de a ne păstra identitatea spirituală, culturală și națională oriunde ne-am afla pe meridianele acestui pământ, care este casa noastră și locul prezenței lui Dumnezeu.

Bucurați-vă, Hristos a înviat și Viața a ieșit biruitoare!

Încredinţându-vă de toată dragostea în Hristos-Domnul, rămân al vostru păstor sufletesc, care vă doreşte tot binele şi mântuirea sufletelor!

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

† Ioachim,

Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului