Cu acest prilej, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim a asistat la slujba Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfințite, care a fost oficiată de un sobor de preoți în Catedrala arhiepiscopală „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, în prezența consilierilor și inspectorilor de la Centrul eparhial Roman, a protopopilor, precum și a credincioșilor din urbea mușatină, într-o atmosferă sobră de reculegere, specifică perioadei liturgice a Postului Mare.

Aceasta a fost urmată de o slujbă de „Te Deum”, în semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu la aniversarea zilei de naștere a Chiriarhului de la Roman și pentru binefacerile revărsate asupra clerului și credincioșilor din această binecuvântată de Dumnezeu eparhie.

În cuvântul adresat celor prezenți, în numele membrilor administrației eparhiale și al preoților și credincioșilor din eparhie, părintele arhimandrit Pimen Costea, vicar eparhial, a evidențiat câteva aspecte din viața Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, accentuând noțiunile de timp și viață în iconomia devenirii sale, dar și vocația datoriei împlinite prin jertfa de sine și conștiința prezenței lui Dumnezeu în viața personală, pe calea monahismului și a formării intelectual-teologice, sub îndrumarea a doi sfinți români recent canonizați: unul i-a fost duhovnic și l-a inițiat în tainele nevoinței ascetice (Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria), iar celălalt i-a fost mentor și l-a inițiat în taina cunoașterii lui Dumnezeu (Sfântul Preot Mărturistor Dumitru Stăniloae):

„Despre timp și despre viață intenționez să vorbesc în cele ce urmează pentru că timpul, cel ce a fost și cel ce va veni, are ca și substituent viața în sine, o viață care temporal are un număr, însă ea este atemporală dacă ne gândim că Hristos este Cel care o dăruiește, așa cum ați auzit în evanghelia care s-a citit la Te Deum: am venit ca omul să aibă viață și din belșug să aibă. Adică fără vreo limită de timp, ci să se bucure de ea cel ce a primit-o ca dar de la Dumnezeu. Înaltpreasfinția Voastră, darul acesta pe care l-ați primit și pe care l-am primit cu toții, al vieții, atunci când erați prunc, când mama Anica și Tatăl Nicolae v-au primit în lumea aceasta vă va fi șoptit cumva că e bine să nu fiți dator nimănui nicicând, însă dincolo de această spusă, au ținut neapărat să vă amintească, că sunteți dator, și cu toții suntem datori, lui Dumnezeu. Suntem datori Bisericii în care ne-am născut, în care am fost botezați, în care trăim, suntem datori semenilor noștri și nu în ultimul rând suntem datori nouă înșine. Pentru că datoria față de noi înșine se întoarce către datoria față de Dumnezeu. Această datorie, de-a lungul timpului trecător, ați împlinit-o cum ați putut. V-ai dăruit, ați fost jertfelnic, ați muncit, ați fost un om determinat și disciplinat. Toate acestea nu s-ar fi putut înfăptui dacă n-ar fi existat o conștiință vie a prezenței lui Dumnezeu. De mic ați fost dus în Biserica slavei, acolo unde v-ați deprins cu rugăciunea, așa cum era ea la nivelul prunciei, dar pentru că v-a plăcut, nu ați vrut ca Tatăl Cel ceresc să vă de-a uitării ca pe un fiu ce se risipește. Și atunci, ce v-ați gândit? Să strigați cât se poate și ați strigat cât ați putut către Tatăl Cel ceresc și către Maica Sa cea iubitoare să vă fie de ajutor, să vă fie călăuzitor, să vă fie luminător în viață, Și v-a fost. Dar pentru că lumea nu poate să vă ofere prea multe (nici nu are ce, nici nu are cum), atunci v-ați gândit că deși prin datoria pe care o avem față de cele patru enumerate, calea este aceeași pentru toți. Uneori însă încercăm să găsim câte o scurtătură, iar această scurtătură este călugăria, pentru că urcarea către Dumnezeu este pieptiș. Mai scurtă, dar mai grea. Ați plecat pentru a vă întâlni cu cel pe care L-ați iubit. Cu Dumnezeu. Ați ucenicit pe lângă oameni cu har, oameni care v-au deschis nu doar cărarea împărăției, ci și mintea pentru a cunoaște. Oameni care v-au învățat, dincolo de orice altă taină a existenței, taina coborârii lui Dumnezeu în inimă, iar părintele pe care l-ați avut ca duhovnic, Sfântul Părinte Paisie, v-a îndemnat îndeaproape: Ioachime, să nu te așezi în pat, să nu-ți odihnești osteneala zilei fără să-I mulțumești pentru ziua ce-a trecut, să nu pleci din chilia ta până ce nu-I vei mulțumi lui Dumnezeu pentru lumina zilei, și apoi, să nu treacă clipă de clipă în care să nu fii cu mintea la Dumnezeu. Au fost sfaturi pentru începători, dar fiecare clipă este un început, așa că, atunci ați început și acum începeți din nou, și de fiecare dată începe drumul către Dumnezeu. Toată clipa este un nou început și începutul acesta v-a călăuzit. Un alt părinte drag sufletului Înaltpreasfinției Voastre, Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae, spunea printre altele că această împreună lucrare cu Dumnezeu este aceea care vă desăvârșește. Așa că ați plecat în căutarea înaltului, a cunoașterii spre înălțime și L-ați descoperit pe Dumnezeu în cea mai profundă prezentare a unui teolog contemporan. Nu doar că ați descoperit-o, ci ați imortalizat-o pentru ca cei de astăzi să o poată cunoaște”.

Referindu-se la efortul constant pe care Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim l-a depus de-a lungul vieții, materializat în împlinirea voturilor monahale, în efortul de zidire sau restaurare a edificiilor religioase, în osteneala scrisului și organizarea administrativă a Eparhiei, părintele vicar a remarcat că toate împlinirile chiriarhale sunt datorate vocației jertfelnice și dorinței ca Dumnezeu să Se regăsească în întreaga sa activitate:

„Munca nu a fost nici ea uitată. Și apoi munca fără jertfă nu se definește. Ați muncit mult, și nu vorbesc aici despre formele diverse ale muncii, pentru că le-ați făcut pe toate. Ați plecat de jos, de la cel ce mâna turmele și ați ajuns astăzi să conduceți turma cea cuvântătoare. Ați trecut prin toate ascultările mănăstirii. Ați făcut ascultare de toată lumea, iar această muncă, dacă nu ar fi avut această determinare a prezenței lui Dumnezeu și a dorinței de a vă întâlni cu Dumnezeu, nu cred că ar fi fost întru-câtva răsplătită. Munca și jertfa aceasta s-au materializat în multe lucruri pe care le vedem astăzi: de la sufletele pe care le păstoriți și care vă înconjoară cu atâta drag, până la edificiile ecleziastice care se înalță în splendoarea dimineții.

Mai este și o altă muncă necunoscută, dar care este vizibilă doar pentru cunoscători. Crâmpeiele de slovă așternute în taină pe hârtie. Altă muncă pe care cineva astăzi sau mâine o va aprecia, o va răsplăti și o va pune acolo unde îi este locul. Este multă osteneală acolo, este multă trudă, sunt multe nopți nedormite, multă frământare pentru a putea așeza și bineînțeles mult har. Toate acestea nu s-ar fi putut face, dacă nu ați fi avut o motivație, iar motivați a fost una singură: viața. Nu viața aceasta, ci viața cealaltă, viața cu Hristos, pentru că le-ați făcut cu, pentru și în numele lui Hristos. Pe toate. V-ați trudit pentru ca Dumnezeu să Se slăvească, v-ați trudit pentru ca Dumnezeu să Se regăsească în această osteneală și ați făcut-o cu toată dăruirea și toată determinarea pe care ați putut-o prezenta. V-ați dăruit lui Dumnezeu, dar v-ați dăruit și Bisericii, iar în Biserică îi sunteți un slujitor devotat. Și aici este muncă, și aici este jertfă, și aici este determinare, și aici este disciplină. Ce ați învățat în copilărie, ați aplicat de-a lungul vieții în permanență. În Biserică îi slujiți lui Dumnezeu, dar în Biserică îi slujiți și omului, pentru că omul este acela care alcătuiește trupul tainic al lui Hristos și oamenii sunt aceia care determină ca acest trup să devină funcțional. Biserica slavei lui Dumnezeu este aceea care face ca omul să se încununeze”.

La final, în fața autorităților centrale și locale, a preoților și credincioșilor prezenți, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim a spus că ziua de naștere este un moment de recunoștință față de darul vieții primit de la Dumnezeu:

„29 Martie a fiecărui an, pentru smerenia mea, este Ziua Recunoștinței față de Preamilostivul Dumnezeu care mi-a oferit, din iubire, darul Vieții, iar vouă vă mulțumesc pentru gândurile bune și urările voastre frumoase și pline de mireasma florilor primăverii. Cuvântul mulțumesc vine din  latină și-nseamnă îți datorez mult pentru fapta bună”. 

În continuare, Înaltpreasfinția sa a mulțumit tuturor celor prezenți, așezând în versuri gândurile sale de recunoștință față de membrii administrației eparhiale și față de cei care i-au fost alături de-a lungul timpului:

Vă datorez că îmi zâmbiți în fiecare zi

Și mulțumesc că învățați arta de-a iubi.

Vă sunt dator că uneori îmi luați din povară, 

Vă mulțumesc că doar prin voi, mi-e crucea mai ușoară.

Vă datorez că ați sosit atunci când mi-era greu

Și mulțumesc că ați plinit voia lui Dumnezeu.

Vă datorez că m-ați hrănit pe când eram flămând

Și m-ați primit cu drag la voi când m-ați văzut oftând.

Vă datorez că ați ajuns la timp în viața mea,

Că nu știam ce drum să iau spre-Împărăția Ta.

Și-n astă zi Vă mulțumesc că v-ați oprit din umblet

Să-mi dăruiți un gând curat și exprimat prin zâmbet.

Acum, la rându-mi, dragii mei, în plină primăvară,

La toți Vă mulțumesc și eu, iar răul să dispară. 

Să ținem calea către cer cu inima senină 

Și viața ne va fi mereu, scăldată în lumină. 

De asemenea, Înaltpreasfinția sa a vorbit despre necesitatea ca în momentele importante ale vieții fiecare creștin să acorde importanță majoră dimensiunii spirituale a vieții și exprimării recunoștinței față de Dumnezeu, aceasta din urmă fiind liantul dintre darurile primite spre zidire sufletească și creștere duhovnicească:

„Prin ceste câteva versuri am dorit să-mi exprim recunoștința, mulțumirea și datoria care trebuie să fie realități din viața fiecărui Om, cu ajutorul cărora se poate apropia mai mult de Dumnezeu. Funcția didactica a acestor versuri este că fiecare dintre noi trebuie să acorde în viață prioritate maximă lucrurilor spirituale. Să aibă capacitatea de a discerne între problemele urgente și problemele importante, pentru că nu totdeauna ceea ce este urgent este și important. Doar în acest fel se poate menține calea către cer cu inima senină. Cea mai mare lucrare în Biserică este lucrarea recunoștinței (euharistia). Când mulțumim lui Dumnezeu, recunoaștem darurile Sale și doar după ce le recunoaștem, putem cere alte daruri. Recunoștința este astfel liantul dintre daruri pentru ca ele să devină ziditoare și noi să creștem duhovnicește”.

În încheierea cuvântului său, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim a subliniat faptul că anii împliniți sunt darul vieții primit de la Dumnezeu, iar mulțumirea pe care o aduce lui Dumnezeu izvorăște din inima senină, singurul organ care măsoară prin bătăile sale ritmul timpului binecuvântat de prezența Lui:

„Mulțumirea pentru binefacerile arătate și nearătate este un act de credință. Cei 71 de ani de viață care au trecut sunt un dar din partea lui Dumnezeu. Iar bucuria și datoria recunoștinței poate oferi o valorificare în plus a acestui dar. Se știe că există un singur fel de viaţă autentică, pentru că viaţa e unică în mod calitativ, nu cantitativ. Inima senină este tărâmul unde crinii bunelor vestiri cresc cel mai bine. Este tărâmul care se irigă continuu prin propriile bătăi cardiace care marchează cordial clipele vieții dăruite de Dumnezeu. Doar inima este cea care poate sesiza caracterul divin al Expeditorului bunelor vestiri! Crinii bunelor vestiri sunt cei care dau naștere florilor recunoștinței. Pentru toate acestea și multe altele, cred că cea mai mare mulțumire este aceea de a-I putea spune oricând lui Dumnezeu: Doamne Ȋți mulțumesc că mi-ai dat puterea să-ți fiu recunoscător!”

Cu prilejul acestei zile, cei prezenți au oferit flori Înaltpreasfinției Sale, ca semn al prețuirii și iubirii filiale. 

Răspunsurile liturgice au fost oferite de corul psaltic „Diaconia”. (Pr. Valentin Băltoi)