Te uiți cu multă admirație, cu respect cuvenit și cu sfială cuviincioasă spre orice persoană pe care Dumnezeu a binecuvântat-o cu ani, și nu doar mulți, ci și plini, iar când acești ani sunt împliniți prin lucrarea în via Domnului, cu atât mai mult fruntea se cade a o pleca, smerit, în fața celui ce a răzbit și stă, acum, chip de lumină celor ce doresc a-L sluji cu aceeași, și mereu înnoită și împrospătată dragoste, pe Dumnezeul Cel viu.
Așa mă gândesc că se cade a întâmpina și cei 70 de ani de viață ai Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului. Anii cei plini ai acestei vieți vor fi răsfirați în înfățișări ale bogățiilor duhovnicești adunate în ei de către cei îndrituiți, mult mai în stare și mai cunoscători, a o face. Prea tânăr și necunoscător al celor mai din adâncul acestei vieți fiind eu, voi îndrăzni a așeza pe șevaletul de portret, care cu siguranță ar putea inspira, câteva crâmpeie, dintre cele multe, care mi s-au arătat a fi cuminți talanți lucrați de către Înaltpreasfinția Sa.
Prin fibra cuvântului, a lucrării, a purtării și a duhului ce imprimă toată statura părintelui arhiepiscop transpare experiența sa monahală. Dacă la 15 ani bătea la ușa Schitului Sihăstria din codrii Neamțului, un calcul simplu ne arată că, mai mult de cinci decenii din cei 70 de ani, părintele arhiepiscop Ioachim i-a petrecut purtând însemnele chemării monahale. Îmi amintesc o fotografie pe care am văzut-o de mult, prin anii ’90 (dar fotografia era cu peste 10 ani mai veche), într-o broșură conținând istoricul Mănăstirii Sihăstria, iar acolo, pe un covor, erau așezați frații viețuitori atunci în mănăstire, printre care și chipul în care aveam să recunosc, mai târziu, pe fratele Ilie. Acolo, la picioarele bătrânilor duhovnicești, Cleopa, Paisie, Ioil și alții, știuți ori doar de Domnul cunoscuți, s-a pus sămânța trăirii celei monahicești, care l-a însoțit pe monahul Ioachim de mai târziu peste tot. Și la Sihăstria, și în Mănăstirea Bistrița, unde l-a urmat pe unchiul său, părintele protosinghel Ioanichie Bălan, apoi la Catedrala Mitropolitană din Iași și inclusiv în Franța. Iar cu toate că slujirea arhierească implică daruri care devin evidente mai cu seamă în cele ce țin de administrarea Bisericii, de grija pentru bunul ei mers și, îndeosebi, de conservarea și transmiterea fidelă a adevărului de credință, și după această chemare la treapta arhieriei, părintele Ioachim și-a păstrat duhul monahal. Și cred că tot ce a împlinit în cei aproape 25 de ani de episcopat s-a altoit pe cele adunate și de acum ajunse la rodire frumoasă daruri, care au izvorât din trăirea monahală (a nu se uita că tot părintele arhiepiscop a înființat prima mănăstire românească din Occident).
Poate unii vor crede că este aproape cu neputință a se sălășlui virtutea aceasta a smereniei în viața și gândirea unei persoane înconjurate mai peste tot de respect, sărutare de mână, cuvinte de laudă, poziție frumoasă în societate, oameni care stau la dispoziție, întâmpinări cu apelativul de „Stăpân”. Însă cel ce a deprins modul cuminte și bineplăcut Domnului de a-și bine cumpăni mintea și inima va ști cum să lucreze și atunci când este chemat la o treaptă mai înaltă, mai înaltă nu ca demnitate numai, ci mai ales o treaptă de slujire. După chipului Celui dintâi Care S-a așezat întru slujirea tuturor oamenilor, nesocotind știrbire sau micșorare a slavei Sale dumnezeiești nu doar spălarea picioarelor ucenicilor, ci așezare, punerea Sa de bunăvoie mai prejos decât toți și decât toate, semn al dragostei celei smerite și negrăite.
Așa l-am perceput pe părintele arhiepiscop Ioachim. Bogata sa activitate din eparhia venerabilă a Romanului și Bacăului, atât de episcop vicar, cât și ca arhiepiscop (de aproape zece ani), îi vădește duhul monahal, trecut prin cernerea, curățirea și focul și smereniei. Că toată lucrarea edilitară, și la Centrul Eparhial, atât de frumos primenit, și în „teren”, bineînțeles greul ducându-l părinții, dar beneficiind de îndrumarea, sprijinul, încurajarea și impulsionarea părintelui lor duhovnicesc, nu s-a făcut spre slava proprie, spre îmbogățirea CV-ului personal, ori pentru a primi aprecieri și laude de la cei din jur sau de mai sus, ci pentru Biserică, pentru comunitățile de credincioși, din simțământ al datoriei nu doar de a păstra cele primite, ci, cu recunoștință, de a înmulți și a înfrumuseța și a lăsa o moștenire frumoasă, vrednică de aceste binecuvântate locuri și care să îi onoreze pe bunii preoți și credincioși romașcani și băcăuani. La fel, și opera filantropică (și ce minunat se întrevede atât de binevenitul proiect al spitalului Precista!) și cea culturală (prin conferințe, publicații, concerte, întruniri, revista „Cronica Romanului” etc.), ca să nu mai pomenim de sutele și miile de slujiri pe teren, de împărtășirea cuvântului (din Cuvânt), de întâlnirea cu preoții și oamenii (la ei acasă, ori în audiență). Această permanentă disponibilitate arată o persoană deschisă, care își conștientizează chemarea de a fi pentru alții, în slujirea altora, prețuindu-i, nejudecându-i și dorind a veni, pe cât se poate, în sprijinul lor. Prin cuvânt, prin mângâiere, prin ajutor financiar, prin sfat bun și folositor, prin limpezire. Prin bunătate multă și căldură sufletească.
Pe părintele arhiepiscop Ioachim nu prea mi-l închipui posomorât, supărat din cale-afară ori purtând ranchiună pe cineva. În anii mai de aproape când am interacționat cu Înaltpreasfinția Sa, l-am cunoscut mult iertător, îngăduitor, afabil, generos, neținând morțiș la ideile sale, dacă ale altuia – de pildă în Sinodul Mitropolitan – erau agreate ca fiind poate ceva mai potrivite. Am fost solicitat de câteva ori a sluji în eparhia Romanului și a Bacăului și de fiecare dată m-am bucurat de binecuvântarea Înaltpreasfinției Sale, de găzduire frumoasă, de generozitatea dăruirii din partea sa, și cuvântul bun, cald și încurajator cu care știe să te întâmpine. În preajma Înaltpreasfințitului nu te simți privit de sus, pus „la colț”, abordat cu atotsuficiența unei cunoașteri și experiențe mai îndelungate. Îmi povesteau unele maici din eparhie, cu care m-am întâlnit ocazional, că-l simt pe Înaltpreasfințitul ca pe un tată, ca pe un purtător de grijă, ca pe un ocrotitor: când poposește pentru o zi sau două în mănăstirea lor, stă de vorbă cu ele, iau uneori împreună prânzul sau cina, sunt vizitate la ascultările pe care le împlinesc, unde părintele arhiepiscop Ioachim le recită poezii (creații proprii, dar nu numai), ori chiar cântă împreună cântece și pricesne.
Toate acestea – și altele, deloc puține, unele știute de mulți, altele numai de cei apropiați, iar unele păstrate doar în taină de inimă – spun multe despre sufletul și cugetul Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ioachim. Cred, pe mai departe, că anii de mănăstire și-au pus pecetea cum nu se poate mai fericit în cazul Înaltpreasfinției Sale, că duhul părinților mari pe care i-a cunoscut și cărora le-a fost ascultător s-a impregnat discret în gândirea sa, că dincolo de toate cele ce se văd, se evidențiază, se pun înainte îndeosebi la aniversări precum cea de acum, sunt rodiri frumoase și preafrumoase ale unei lucrări pe dinlăuntru, cu sine însuși, din fragedă tinerețe începută, și care lucrare a fost mult ajutată de duhul smereniei, al ascultării și al cumințeniei deprins în mănăstire.
Pe crug de an rotund, în glas de rugăciune recunoscătoare lui Dumnezeu, cu gândul la cele care au fost dar și la cele ce, cum va rândui Domnul, o să vină, primiți, Înaltpreasfințite Părinte Arhiepiscop Ioachim, smerita și încuviințata urare de binecuvântare de la Domnul a celor șaptezeci de ani de viață și lucrare.
†Damaschin Dorneanul,
Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților
